Dilema sociologică a PNL: conservatorism vs. progresism şi cadre vs. integraţionism

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Intrarea în curtea vilei Filipescu-Brâncoveanu, sediul central al PNL Foto: Shutterstock
Intrarea în curtea vilei Filipescu-Brâncoveanu, sediul central al PNL Foto: Shutterstock

„Unii zic că s-a trecut deja linia roşie în bătălia internă din PNL. Eu vă spun că nici măcar nu a început lupta! Da, va fi o luptă! Vom alege între un PNL tradiţional cu valori şi un PNLUSR! Eu voi da toată energia să nu moară PNL. Mă voi detona dacă este necesar!”, scria zilele trecute pe Facebook domnul Alin Radu Gurbet, un membru foarte activ al echipei on-line Ludovic Orban

Distincţia pe care domnul Gurbet o propune, între un „PNL tradiţional cu valori” şi un „PNLUSR” este, în realitate, una extrem de importantă din perspectivă politologică şi sociologică. Şi implică o alegere strategică vitală pentru viitorul PNL. Este distincţia dintre un partid închis şi autosuficient („de cadre”), pe de o parte, şi un partid „adaptaţionist” şi „integraţionist”, pe de altă parte. Sau, mai simplu spus, dintre un partid care îşi formează în general ideile şi „activul” în propriile organizaţii interne şi un partid care adoptă idei şi lideri cu mare relevanţă pentru societate într-un anumit moment. (Sigur că nu există un model pur, un idealtypus, că orice partid mare e deopotrivă închis şi deschis, că e nevoie şi de organizaţii interne puternice, şi de împrumuturi. Întrebarea e în ce procente).

Dacă privim la istoria PSD şi PNL din 1989 până astăzi, vom vedea că primul este esenţialmente un partid închis, în vreme ce PNL este un partid ultra-integraţionist, care „aspiră” lideri deja validaţi în societatea civilă, în zona experţilor sau în administraţia locală. Popularitatea şi puterea lui Ion Iliescu după 1989, precum şi modelul comunist („tovarăşi de încredere”) de organizare, au făcut ca PSD să nu aibă nevoie (şi să se teamă) de personalităţi din exterior. Rezerva de cadre a PSD era nelimitată şi partidul nu îşi dorea personalităţi spectaculoase, ci de oameni docili, „verificaţi”. PSD a apelat, din afara partidului, doar la Mircea Geoană – pentru că avea o problemă cu percepţia externă; şi la sindicalistul Miron Mitrea – pentru a echilibra trecerea lui Ciorbea în tabără dreptei (lucru stingheritor pentru stânga).

În acest timp, PNL evolua în cu totul alt registru. Ca partid istoric care pornea de la zero după Revoluţie – obligat să lupte cu un partid-stat abuziv şi plin de resurse – PNL nu putea conta decât pe forţa propriilor idei şi propriilor lideri. Din acest motiv, liberalii au fost nevoiţi să asculte tot timpul de semnalele opiniei publice – pe care PSD îşi permitea să le ignore. Istoria liberalilor e plină de fuziuni, alianţe şi personalităţi adoptate din alte partide. Poate şi pentru că opinia publică refuză să legitimeze – cu scoruri mari de încredere – lideri politici crescuţi în pepiniere de partid. Electoratul român de dreapta cere constant oameni din afara sistemului clasic de partide (Emil Constantinescu, Ciorbea, Isărescu, Iohannis, Nicuşor Dan). Chiar şi tabăra Orban, care promovează acum teza partidului închis, o „oamenilor vechi de partid”, a supravieţuit politic în ultimii ani mizând pe oameni cooptaţi: Nicuşor Dan şi Ciprian Ciucu la alegerile locale,  Cîţu pentru Palatul Victoria, Rareş Bogdan pentru europarlamentare. Asta după ce – hai să spunem lucrurilor pe nume – numai cooptarea lui Iohannis de către PNL a salvat România de o lungă şi sinistră perioadă cu Victor Ponta la Palatul Cotroceni.   

Apariţia USR a reprezentat, din punctul meu de vedere, un rezultat al eşecului PNL de a mai atrage şi integra tinerii din noul val modernizator. Pe de o parte, efortul PNL de a realiza fuziunea cu PDL a scăzut capacitatea partidului de a-şi ţine uşile larg deschise. Pe de altă parte, prin procesul inevitabil de instituţionalizare, partidul a tins tot mai mult să îşi promoveze propria „pepinieră” – lucru care, fără a fi rău în sine, a redus spaţiul de exprimare al figurilor care ar fi putut veni dinspre societatea civilă (şi care, după cum spuneam, sunt mai ofertante pentru electorat, din principiu, decât sunt oamenii de partid). Ratând cooptarea unor figuri precum Nicuşor Dan sau Dacian Cioloş, PNL – vechiul partid reformist anti-PSD – nu a făcut decât să ofere culoar larg unui alt partid reformist anti-PSD, care are însă avantajul prospeţimii, noutăţii, capacităţii de a primi un cec în alb.

Lupta pe care o vedem în aceste zile între #teamOrban şi #teamCîţu este mai puţin o luptă ideologică (deşi există şi acolo o încercare încâlcită de a genera un clivaj între conservatori şi progresişti), cât o luptă între modelul partidului „închis”, de cadre, şi modelul vechi, care mizează încă pe strategia integraţionistă şi adaptativă. Orban, ca vechi om de partid, reprezintă vocea celor care cred că PNL nu mai poate cuceri publicul urban şi modernizator – care aparţine de-acum USR; din acest motiv, partidul trebuie să se orienteze spre propriile cadre şi să se îndrepte spre un mesaj naţional-conservator eficient în rural şi urbanul mic, acolo unde PSD e în pierdere de ritm. Cîţu, el însuşi un om adus în partid ca tehnocrat deja consacrat, este prin propria persoană o încercare de a păstra PNL în zona urbană şi în competiţie cu USR pentru publicul modernizator. Din acest punct de vedere, teza domnului Gurbet, cu care am început această analiză („Vom alege intre un PNL traditional cu valori si un PNLUSR!”) este una extrem de corectă. Cu observaţia că acel „PNLUSR” reprezintă tocmai tentativa PNL de a rămâne competitiv pe piaţa reformism-urban mare (unde joacă azi numai USR, dacă PNL renunţă la ea), în vreme ce „PNL tradiţional cu valori” nu înseamnă, în realitate, decât o renunţare la vechea atitudine deschisă şi „integraţionistă” a liberalilor şi o deplasare incertă în vechile teritorii PSD. Acolo unde concurenţa e mult mai mare, pentru că nu doar partidul lui Ciolacu se luptă pentru menţinerea unei cote ridicate, dar şi AUR încearcă să-şi stabilizeze un electorat ceva mai radical. Clivajul conservator vs. progresist ilustrează mai degrabă această dispută sociologică. Şi opţiunea e cu atât mai dificilă cu cât un sondaj apărut zilele trecute arăta că publicul PNL de azi (după o perioadă relativ lungă în care liderii partidului au promovat doar conservatorismul) se consideră 49% conservator şi 45% progresist. Dacă scoatem din calcul indecişii, vorbim aşadar despre un electorat împărţit aproape egal (50% – 50%) între progresişti şi conservatori. Dacă ne uităm strict la aceste cifre (care, desigur, pot fi analizate critic până la un punct, dar, totuşi, exprimă o tendinţă) vom înţelege că proiectul integraţionist, al unui PNL deschis către societatea civilă şi modernism, rămâne în continuare mai eficient electoral decât cel în care partidul îşi reneagă 50% din electorat pentru a merge înspre un conservatorism pur şi dur, promovat de o organizaţie de cadre. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite