Dacă omul Ceauşescu se odihneşte acum într-un colţ de cimitir, spiritul lui pare tot mai prezent printre noi, oameni simpli, şi politicieni. Mai ales politicieni. Ceauşismul nu este un cuvânt în lipsă de altceva mai bun, o simplă etichetă folosită pentru a descrie regimul politic patronat de el. Este o ideologie cu normă întreagă. Un amestec de stalinism sublimat în naţionalism, de carlism, de fanatism ideologic şi de dispreţ faţă de realitate. 

Nu despre meritele lui Ceauşescu (multe, puţine, ele au existat) sau despre limitele, erorile şi ororile lui, vreau să vorbesc aici, ci despre persistenţa gândirii totalitare şi despre continuitatea ceauşismului politic până în zilele noastre. De unde perenitatea ceauşismului? De unde şi acum intoleranţa faţă de cei care gândesc altfel, faţă de diversitate? De unde acest ceauşism rezidual, această permanentă tentaţie a cultului personalităţii? De unde această nevoie de lider autoritar, care bântuie politicul şi societatea? 

Ceauşescu a pus capăt perioadei de liberalizare din anii 60-70. Mă tem că acum, un soi de putere colectivă încearcă acelaşi lucru: să pună capăt liberalismului democratic. Cu Ceauşescu drept exemplu şi spirit tutelar. Aceeaşi personalizare a instituţiilor, aceeaşi fidelitate lipsită de demnitate şi de discernământ faţă de „lider“, acelaşi feudalism instituţional, aceeaşi domnie a bunului-plac. 

Deşi tot mai mulţi înclină să creadă asta, Ceauşescu şi ceauşismul nu au cum fi modele pentru ieşirea din situaţia în care ne aflăm acum. Mai ales în plan politic, unde influenţa ceauşismului este cel mai puternic simţită. Ca un omagiu nemeritat pentru cineva care şi-a ascuns proiectul totalitar sub un munte de bune intenţii. 

De ce nu ne rupem de ideologia nefastă a ceauşismului? Greu de spus, dar important de meditat la consecinţele acestei neputinţe. Mă tem ca nu cumva, tot la un bilanţ de etapă, cei care vin în urma noastră să nu se întrebe: „Anul 2018 a fost despre «Centenarul Ceauşescu» sau despre «Centenarul Marii Uniri»“? Ar avea toate motivele să-şi pună această întrebare. Cum ar avea motive să se îndoiască de capacitatea noastră de a ne rupe de ceauşism, de fapt, de o gândire totalitară care împlineşte şi ea un secol de existenţă.