La o primă vedere, se poate susţine că nici nu are de ce să renunţe la ceea ce l-a definit până acum şi care l-a şi ajutat să ajungă în postura de cel mai bine clasat candidat al opoziţiei. Dar despre câţi fotbalişti de mare talent nu aţi auzit că au clacat atunci când au ajuns la o mare echipa? Problema majoră cu talentul şi moştenirea vine din faptul că ele te pot promova într-o poziţie privilegiată, dar nu sunt suficiente pentru a te menţine acolo. Tocmai acest lucru nu-l înţelege Klaus Iohannis şi pare că nimeni din jurul lui nu are curajul sau puterea de a-l ajuta să se schimbe.

În ultima sa apariţie de la Realitatea TV, Klaus Iohannis a făcut mai multe gafe care, individual luate, nu prezintă un pericol fatal, ba chiar ar putea să ni-l facă simpatic prin naturaleţea reacţiei. Totuşi, strânse laolaltă, ele construiesc o imagine de ansamblu a unui politician care nu ştie încă să se controleze, nu se pregăteşte suficient pentru momentele importante şi care are şi o doză de mulţumire de sine dăunătoare din start cuiva care va trebui să îşi părăsească micuţa grădină din Sibiu şi să conducă 20 de milioane de români.

1. Klaus Iohannis nu ştie să privească spre viitor

La întrebarea simplă ”Cine e Klaus Iohannis?”, candidatul ACL s-a limitat la a se descrie ca fiind Primarul Sibiului. Klaus Iohannis dă dovadă că încă are nevoie de certitudini şi de locuri în care să se simtă în siguranţă. El nu mai e de mult Primarul Sibiului sau doar ”Primarul”, dar Klaus Iohannis nu e încă sigur pe el încât să se vadă pe sine ca omul care va deveni Preşedintele. E drept că există o doză de onestitate în răspunsul său, că nu vinde viitorul, aşa cum fac toţi ceilalţi candidaţi, şi că preferă răspunsurile plate unor exagerări care să pună tuşe clare pe imaginea sa. Dar există subiecte la care orice candidat poate şi ar trebui să-şi depăşească spaţiile sigure şi să răspundă cu mai mult curaj.

”Cine e Klaus Iohannis?” e o întrebare simplă la care Primarul Sibiului trebuie să privească spre viitor. Experienţa administrativă l-a adus unde sa află astăzi, însă de aici încolo alegătorii se vor uita la un viitor Preşedinte, nu la fostul Primar al Sibiului.

2. Klaus Iohannis nu ştie să închidă subiectele care îl pot răni

Lui Klaus Iohannis i s-au aruncat multe provocări, unele de o calitate cel puţin îndoielnică. Vizita la Traian Băsescu, traficul de copii, casele din Sibiu, religia şi naţionalitatea, precum şi lipsa copiilor din căsnicia sa. Candidatul ACL a oscilat, cel puţin surprinzător, între răspunsuri seci şi fără echivoc, perfecte pentru situaţia în cauză, şi răspunsuri pripite şi pline de contradicţii. Modul în care a răspuns la multe din aceste subiecte ne arată un candidat nesigur, care nu ştie cum să închidă o situaţie ridicolă. Merită remarcat faptul că toate subiectele la care a ezitat sau gafat îi erau cunoscute, niciunul nu avea de ce să-l ia prin surprindere.

3. Klaus Iohannis nu ştie să povestească

Despre Klaus Iohannis se ştiu puţine şi pentru că el nu vorbeşte despre sine. Încă e neclar dacă ipostaza i se pare ridicolă prin natura ei sau pur şi simplu îi lipseşte acest talent. Ca exemplu poate fi luat Traian Băsescu. Deseori, interviurile sale fac referire la perioada petrecută pe mare şi la situaţii neprevăzute pe care le foloseşte ca puncte de reper. Dar Traian Băsescu este printre puţinii care ştiu să facă acest lucru. În ceea ce îl priveşte pe Klaus Iohannis, el a încercat să răspundă la o întrebare a lui Ion Cristoiu referitoare la faptul că nu poartă ceas, cu o poveste legată de acest detaliu în care era vorba despre familia sa. Încercarea a eşuat şi a trecut relativ neobservată.

Lipsa talentului de povestitor nu e o tragedie, dar adaugă consistenţă imaginii paternaliste pe care o caută electoratul de multe ori şi ar fi fost o diferenţiere importantă în raport cu tinereţea lui Victor Ponta. Klaus Iohannis ar putea miza pe argumentul experienţei şi al echilibrului pe care o aduce. Dar pentru asta ar trebui să te plasezi în situaţii reale, povestite cu talent.

4. Klaus Iohannis nu ştie să provoace

Problema lipsei copiilor în familia Iohannis nu poate fi trecută. De la PSD au şi apărut insinuări în această direcţie. Un om care nu a crescut un copil nu poate conduce o ţară. E o afirmaţie exagerată, dar care are menirea să mai adauge o perspectivă asupra lui Klaus Iohannis. Încercarea sa de la Realitatea de a răspunde la acest subiect merită toată admiraţia. De altfel, în urma răspunsului său a rămas un gol emoţional imens, poate chiar prea accentuat. Din păcate, deşi e un subiect profund personal, Klaus Iohannis nu se poate extrage din această poveste atât timp cât ziariştii şi contracandidaţii nu vor avea decenţa de a nu folosi acest lucru.

Klaus Iohannis ar fi trebuit să aibă răspunsurile pregătite indiferent cât îl intimă e tema. În definitiv, un om care vrea să conducă o ţară trebuie să poate face faţă şi unor astfel de subiecte, vrea nu vrea. El a intuit acest lucuru, dar nu a avut puterea şi competenţa de a întoarce subiectul împotriva celor care au crezut că e normal să se folosească de aşa ceva în campania electorală.

5. Klaus Iohannis nu ştie să îşi aducă viaţa privată în spaţiul public fără a transforma acest lucru într-o problemă

Klaus Iohannis răspunde de multe ori la întrebări ca un elev de gimnaziu. Preia întrebarea care îi e pusă şi continuă cu o completare pe care o crede de cuviinţă. La nivelul discursului, acest lucru arată un soi de sărăcie a vocabularului şi o lipsă a formelor stilistice. Procedeul poate părea rezonabil pentru cineva care vrea să stea pe subiect, fără artificii şi acrobaţii stilistice. Problemele reale apar atunci când ai lucruri mai complexe de explicat sau când detaliile fac imaginea de ansamblu.

Una din gafele regretabile ale lui Klaus Iohannis la Realitatea a fost modul în care a descris prezenţa soţiei sale lângă el. Faptul că nu se va implica în campania electorală este o alegere personală, care nu se discută. Dar Klaus Iohannis a dorit să sublinieze acest lucru prin: ”nu consider că dacă ajungi în politică e necesar să tragi tot neamul după tine”. Declaraţie de bun simţ dacă ea nu face referire la soţie. De altfel, Klaus Iohannis are acest talent de a spune lucruri de bun simţ care se transformă în gafe semantice. Acest lucru îl simte şi el pentru că la întrebarea despre soţia sa a revenit şi a explicat că soţia sa îl sprijină permanent.

Ce face Klaus Iohannis e un lucru nemaiîntâlnit. Despre ceilalţi ştim tot ce se poate şti în mod rezonabil. Iar balanţa inclină aproape fără excepţii în zona negativă la fiecare dintre candidaţi. Despre Klaus Iohannis nu ştim mai nimic în mod real. Nişte zvonuri lansate de contracandidaţi, câteva impresii sumare şi cam atât. Nu ştim nici de bine, dar mai ales, nici de rău. Şi cum se va vota, la fel ca întotdeauna, cu răul cel mai mic, Klaus Iohannis e de departe omul cu cele mai mari de a se detaşa cel mai tare de imaginea răului suprem. Pare un soi de neimplicare, dar dacă funcţionează şi Klaus Iohannis ajunge Preşedinte, vom avea o nouă legendă prezidenţială: omul care a ajuns Preşedinte fără să spună nimic.

Ce nu se poate ignora însă, e lipsa de pregătire şi de concentrare pe campania în sine. O idée bună nu valorează mare lucru dacă nu are şi o implementare pe măsură. ACL are un candidat care are fără îndoială atu-ul diferenţei, dar căruia îi lipseşte o campanie corespunzătoare.