Orchestra Naţională a Franţei va fi condusă de Ion Marin, pe 7 septembrie, la Sala Palatului

Orchestra Naţională a Franţei va fi condusă de Ion Marin, pe 7 septembrie, la Sala Palatului

Dirijorul Ion Marin

Sâmbătă, 7 septembrie, de la ora 19.30, în seria Mari Orchestre ale Lumii, la Sala Palatului, Orchestra Naţională a Franţei, dirijată de Ion Marin, va avea în program lucrări de Enescu, Ravel, Debussy. Solistă va fi pianista Alexandra Dariescu.

Text de Monica Isăcescu

Creaţie de expresie neoclasică a compozitorului în vârstă de 21 de ani, Suita nr.1 op.9 în Do major este totodată şi una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui George Enescu (1881 – 1955). „În 1903, am scris o Suită pentru orchestră pe care, dintr-un sentiment de elementară recunoştinţă, am dedicat-o lui Saint-Saëns. Suita aceasta cuprinde în special un Preludiu la unison, de o scriitură destul de ciudată şi pe care Kodàly l-a dat vreme îndelungată elevilor săi ca exemplu de monodie. Finalul, o tarantelă capricioasă, era, după părerea mea, destul de reuşit”, povestea Enescu.

Originalitatea lucrării se afirmă de la primele sunete; autorul gândeşte o parte introductivă Preludiu la unison în care instrumentele cântă la unison, o premieră în muzica simfonică, cu „o asemenea putere expresivă încât nu mai are nevoie nici de armonie, nici de polifonie, de o calitate a ethosului românesc niciodată atinsă până atunci şi – cumva – nici după aceea” (Pascal Bentoiu). Datorită simetriei de structură, ale cărei proporţii amintesc de Şirul lui Fibonacci, şi a folosirii sistemului cvintelor, Preludiul la unison se întâlneşte conceptual cu Muzica pentru coarde, celestă şi percuţie de Béla Bartòk. Următoarea parte, Menuet lent, provine din aceeaşi lume sonoră, iar ethosul popular rezidă într-un amalgam de moduri minore şi majore specifice folclorului românesc. Puterea lui Enescu de a anticipa lumi sonore noi se traduce în partea a treia, Intermediu, prin construirea întregii secţiuni pornind de la un singur sunet, do diez (procedeu folosit ulterior şi de Schönberg, Berg sau Ravel). Finalul, în formă de sonată, derulează o serie de idei melodice provenite din motivul de bază al Preludiului la unison, ce conduc de la do minor către omonima sa, Do major.

Lucrarea a fost interpretată în primă audiţie pe 8 martie 1903, la Bucureşti, sub conducerea dirijorală a lui George Enescu şi, ulterior, şi alţi dirijori de prestigiu, printre care Gustav Mahler şi Pierre Monteux, au inclus-o în programele lor.

După compunerea Concertelor în Sol major şi în Re major pentru pian şi orchestră (acesta din urmă doar pentru mâna stângă), în perioada 1929 – 1931, Maurice Ravel (1875 – 1937) a dat un interviu unui ziarist de la Daily Telegraph din Londra: „A fost o experienţă interesantă să concep şi să realizez efectiv cele două concerte în acelaşi timp. Primul, pe care mi-am propus să-l interpretez chiar eu, este un concert în sensul strict, scris în spiritul lui Mozart şi Saint-Saëns. Cred că un concert poate fi în egală măsură vesel şi strălucitor, fără a fi neapărat profund sau fără a viza efecte dramatice. S-a spus despre concertele unor mari compozitori clasici că sunt departe de a fi fost scrise pentru pian, ci mai degrabă împotriva lui. Şi cred că acest comentariu este destul de justificat. La început, am vrut să-l numesc divertisment, dar ulterior am considerat că nu este necesar, pentru că termenul de Concert descrie în mod adecvat tipul de muzică pe care îl conţine. În anumite privinţe, Concertul nu este diferit de Sonata mea pentru vioară; foloseşte anumite efecte împrumutate din jazz, dar cu moderaţie.”

Concertul în Sol major este materializarea unui plan gândit încă din tinereţea compozito-rului şi pe care l-a putut concretiza abia în jurul vârstei de 65 de ani. Într-adevăr, intenţia lui Ravel a fost de a-şi interpreta ca solist primul Concert pe parcursul unui turneu amplu, dar din păcate acest vis nu a putut deveni realitate. Ravel a realizat că nu avea virtuozitatea necesară, astfel că i-a dăruit partitura pianistei Marguerite Long, care l-a prezentat în public la Sala Pleyel, cu Ravel la pupitrul dirijoral, pe 13 ianuarie 1932, la câteva zile distanţă de la prima audiţie a Concertului pentru mâna stângă, interpretat de Paul Wittgenstein la Viena.

Strălucitor, clar şi luminos, Concertul în Sol exprimă intenţiile exprimate de autor. Prima parte, Allegramente, impune o atmosferă dinamică, din punct de vedere armonic şi emoţional, expunând totodată linii melodice delicate, ce amintesc de alte lucrări ale lui Ravel, precum suita Mama mea gâsca sau Ondine din suita Gaspard de la nuit. Partea a doua, Adagio, este un lied cu o expresie liniştită, ce se apropie de climatul muzicii lui Fauré. Când Marguerite Long a lăudat dezvoltarea liberă a secţiunii, care i s-a părut foarte naturală, Ravel i-a răspuns că a scris-o recurgând frecvent la idei din Cvintetul cu clarinet al lui Mozart, pe care l-a asimilat până la completa absorbţie. Concluzia este adusă de mişcarea Presto, strălucitoare, succintă şi cu o profundă amprentă jazzistică, într-un permanent joc între metru şi ritm. Cele două concerte pentru pian, urmate de ciclul de cântece Don Quijote către Dulcineea, alcătuiesc triada finală a componisticii lui Maurice Ravel.

Deşi Claude Debussy (1862 – 1918) şi-a petrecut doar o jumătate de zi pe tărâm spaniol, urmărind o coridă la San Sebastian, el a dovedit, scriind suita Imagini, că înţelege în profunzime spiritul spaniol, aşa cum remarca Manuel de Falla: „În loc de «Claude Debussy a scris muzică spaniolă, fără să cunoască Spania» ar trebui spus «fără să cunoască ţara», ceea ce înseamnă un cu totul alt lucru. Debussy cunoştea Spania din lecturi, tablouri, cântece şi dansurile adevăraţilor interpreţi spanioli”. Indiferent de sursa informaţiilor sale, Debussy avea o imagine cât se poate de colorată a acestei culturi, evocate mai întâi în Serată în Granada (din suita Stampe), în 1903 şi după 6 ani, în seria celor 3 Imagini pentru orchestră. Partitura secţiunii centrale – Iberia –, structurate în trei secţiuni (Pe străzi şi drumuri, Parfumurile nopţii şi Dimineaţa unei zile de sărbătoare) a fost terminată chiar în prima zi de Crăciun a lui 1908, iar celelalte părţi au fost finalizate în anul următor.

Prima parte – Gigues – este inspirată din atmosfera muzicală a Angliei, iar ultima parte poate fi considerată una dintre cele mai moderne pagini, din punctul de vedere al limbajului, din întreaga creaţie a lui Debussy. Autorul citează aici melodii populare, printre care şi cântecul Nous n’irons plus au bois, pe care îl mai folosise în Imagini uitate şi în piesa Grădini în ploaie din suita Stampe.

Prima audiţie a Imaginilor pentru orchestră s-a derulat pe 20 februarie 1910, la Teatrul Châtelet din Paris, în interpretarea Orchestrei Colonne dirijate de Gabriel Pierné.

MARI ORCHESTRE ALE LUMII 

Sâmbătă 7 septembrie, ora 19.30                 

Sala Palatului

ORCHESTRA NAŢIONALĂ A FRANŢEI

ION MARIN dirijor

ALEXANDRA DARIESCU pian

Program:  

Enescu – Suita nr. 1 în Do major pentru orchestră, op. 9

 Ravel – Concertul în Sol major pentru pian şi orchestră 

Debussy – Imagini pentru orchestră

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: