CRONICĂ Triumful „Walkiriei“ pe scena Sălii Palatului

CRONICĂ Triumful „Walkiriei“ pe scena Sălii Palatului

Dirijorul Marek Janowski şi Orchestra Simfonică din Berlin pe scena Sălii Palatului FOTO: Agerpres

A doua parte din tetralogia „Inelul Nibelungului“, „Walkiria“, a reunit luni seară la Sala Mare a Palatului numeroşi spectatori.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cronică realizată de Ligia Ardelean 

Valoarea interpretării fusese verificată în seara anterioară prin Aurul Rinului – prologul Tetralogiei – apoi, dintre cele patru componente ale acesteia, Walkiria este cea mai familiară publicului, figurând odinioară şi în repertoriul curent al Operei bucureştene. 
 
Nici în prezenta variantă concertantă internaţională nu a lipsit un important aport autohton. De altfel s-ar putea spune că Tetralogia, prin care Festivalul marchează bicentenarul naşterii lui Richard Wagner, este o... coproducţie între oaspeţii de peste hotare şi câţiva remarcabili solişti din România, care asigură rolurile de mai mică întindere. Mă refer în acest caz la bravele noastre walkirii, cele 8 surate ale Brünnhildei, interpretate cu acurateţe şi strălucire sonoră de Anelya Vidinova, Egle Chişiu, Sidonia Nica, Andreea Iftimescu, Natalia Buciuman, Antonela Bârnat, Adina Secobeanu şi Sorana Negrea. Enumerarea respectă ordinea înscrisă în distribuţie, nicidecum vreun criteriu preferenţial.
 
Protagoniştii au fost aleşi dintre cei mai importanţi solişti wagnerieni actuali, majoritatea participând în mod curent şi la Festivalul „Richard Wagner“ de la Bayreuth. Astfel, tenorul german Torsten Kerl (Tannhäuser-ul ultimelor două ediţii bayreuthiene) l-a întruchipat pe Siegmund. Vocea sa vine din categoria lirico-spinto spre repertoriul eroic, pe care-l poate asigura printr-o proiecţie eficientă a sunetului (chiar dacă nu întotdeauna perfect controlată). Cântă cu o frazare de largă respiraţie, spectaculoasă uneori – bunăoară în „Cântecul de primăvară“ al lui Siegmund – trecând cu naturaleţe de la entuziasmul juvenil al acestuia la momentele de impresionantă tensiune dramatică de mai târziu. 
 
Protagoniştii au fost aleşi dintre cei mai importanţi solişti wagnerieni.
 
În Sieglinde, am urmărit-o cu plăcere pe reputata sa compatrioată, soprana Melanie Diener (care realiza la începutul anilor 2000 o Elsa din Lohengrin mult apreciată la Bayreuth, şi nu numai). Deşi anumite note acute au părut a-i fi cam incomode, ea s-a identificat convingător cu sensibila, fragila, cald feminina Sieglinde. În Hunding, l-am regăsit cu încântare pe basul austriac Günther Groissböck (uriaşul Fasolt din Aurul Rinului, cu o seară înainte, dar şi-n ediţia din acest an a Festivalului de la Bayreuth). Glasul său a impresionant din nou, nu numai prin amploare şi culoare, ci şi prin forţa expresivă cu care a fost condus întru conturarea negurosului, ameninţătorului personaj. 
 
Partida violoncelelor 
 

Janowski a înregistrat Tetralogia

Născut la Varşovia, dar stabilit încă de tânăr în Germania, Marek Janowski (n. 1939) studiază matematica şi muzica la Köln, iar dirijatul cu Wolfgang Sawallisch. 

După numirea în postul de director muzical în Freiburg şi apoi în Dortmund, este invitat să apară în fruntea teatrelor muzicale de prim rang ale Germaniei. 

După o carieră ce îl poartă pe scenele celor mai mari opere ale lumii, decide să facă trecerea către repertoriul simfonic. Se dovedeşte o decizie inspirată, devenind ulterior director muzical timp de şase ani la Orchestra Filarmonică a Radioului Francez şi cinci ani la Orchestra Filarmonicii din Monte-Carlo.

 Între anii 2001-2003, este de asemenea şi dirijor-şef al Filarmonicii din Dresda. Înregistrează masiv, atât repertoriu simfonic, cât şi operă, iar versiunea tetralogiei wagneriene, „Inelul Nibelungului“, realizată între anii 1980-’83 alături de Capela de Stat din Dresda, rămâne până în ziua de azi una dintre cele mai lăudate şi distinse înregistrări ale ciclului wagnerian.

 
O altă regăsire plină de satisfacţii a prilejuit-o interpreta rolului titular, mezzosoprana germană Petra Lang. (Am mai urmărit-o în ediţia trecută a Festivalului, întruchipând-o pe Ortrud din Lohengrin pe scena ONB după ce apăruse în acelaşi rol şi la Bayreuth, acolo unde l-a interpretat şi-n acest an). Dar în Brünnhilda s-a întrecut parcă pe sine, entuziasmând încă de la intrare cu eroic-triumfătorul ei „Ho-io-to-ho!“. Rolul i se potriveşte de minune, de la aspectul fizic de amazoană la penetranţa şi strălucirea registrului acut, rezistenţa, ştiinţa de a-şi doza efortul şi de a construi personajul relevându-i nu doar latura războinică, 
ci şi generozitatea sufletească, înţelegerea, chiar vulnerabilitatea, prin sonorităţi calde, catifelate şi fraze măiestrit nuanţate. 
 
Wotan a fost, ca-n seara anterioară, Egils Silins; bas-bariton leton foarte experimentat (cu peste 70 de roluri în repertoriu), sigur pe partitură şi pe mijloacele sale personale de a o reda. 
El tinde să-l întruchipeze pe zeul zeilor mai mult morocănos decât maiestuos, favorizat fiind de momentele vindicative, dar reuşind să-şi polarizeze în „Despărţirea lui Wotan” toate resursele de nobleţe sonoră şi cantabilitate. 
Tot ca-n Aurul Rinului, Fricka, soţia lui Wotan şi vajnica apărătoare a moralei conjugale, a fost mezzosoprana austriacă Elisabeth Kulman; voce opulentă cu ambitus foarte larg şi timbru nobil, frazare elegantă, rafinată, artistă extrem de expresivă; în cânt în mimică, în atitudine, având şi un aspect fizic de zeiţă.
 
Satisfacţia oferită în seara precedentă de Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Berlin şi de dirijorul ei Marek Janowski a sporit parcă de la Aurul Rinului la Walkiria. Am admirat cu precădere partida violoncelelor (corzile în totalitate au sunat minunat), i-am apreciat şi pe mult solicitaţii suflători trecând peste micile accidente de la alămuri, am remarcat o dată în plus valoarea individuală a multor instrumentişti – evidenţiată de solo-urile acestora, adesea purtătoare de laitmotive. Dar mai presus de toate, merită să subliniem coeziunea ansamblului şi osmoza artistică între el şi dirijorul Marek Janowski, cel care coordonează totul cu maximă sobrietate, respect şi înţelegere pentru voci, profundă cunoaştere a stilisticii wagneriene. 
 
 
Melanie Diener, în rolul Sieglinde SOPRANĂ
 
Preferaţi operele lui Wagner în concert sau în spectacol?
 
Melanie Diener: Depinde de montare, dacă e una bună, nu-mi fac probleme pentru că luminile, costumul te ajută să-ţi împlineşti personajul. Dar dacă montarea nu e bună, atunci prefer concertul,  în acest caz ai de-a face doar cu muzica.
 
Cum aţi abordat personajul Sieglindei pe care-l interpretaţi în „Walkiria“?
 
Nu este deloc uşor să abordezi acest personaj, fiindcă Sieglinde se îndrăgosteşte de fratele ei, Siegmund. Am căutat să-i înţeleg reacţia psihologică, ea fiind o femeie abuzată fizic şi psihic de soţul ei, Hunding. Am citit multe studii despre femeile abuzate ca să pot înţelege. În societatea noastră, aşa ceva este interzis, dar se mai întâmplă.  
 
 
Torsten Kerl, în rolul Siegmund BARITON
 
Vă consideraţi în primul rând un cântăreţ wagnerian?
 
Torsten Kerl: Da! Am cântat toate rolurile de tenor din operele lui Wagner, de la Rienzi la Tannhäuser. Arăt ca un german adevărat, vorbesc  perfect germana, aşa că afirm cu mândrie: „Da, sunt un cântăreţ wagnerian!”. Dar am făcut şi foarte mult Strauss, cânt cu mare plăcere şi muzică de compozitori francezi, ruşi (mai ales că soţia mea este rusoaică) sau italieni. Am cântat Otello de Verdi, dar şi La fanciulla del West  de Puccini.
 
 Preferaţi operele lui Wagner în concert sau în spectacol?
 
Opera a fost inventată pentru spectacol, aşa că prefer să cânt în spectacole de operă.
 
Interviuri realizate de Cristina Lascu
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările