1. Rimski-Korsakov a compus Uvertura Marele Paşte rusesc  în 1888 şi a dedicat-o memoriei lui Musorgski. Lucrarea este fermecătoare şi spune ceva profund despre tradiţia Paştelui în spaţiul ortodox şi anume că Învierea Mîntuitorului –  consecutivă reînvierii naturii după traversarea deşertului îngheţat al iernii – se sărbătoreşte în canon creştin, desigur, dar cu foarte multe determinaţii păgîne. Se simte în această bucată amestecul armonic dintre elemente de muzică creştină şi elemente de muzică păgînă/populară.  Deşi, în general, elementele pgîne par a veni din străfunduri şi par a tulbura seninătatea motivelor bisericeşti, momentele care evocă clar renaşterea universului se vor alcătui din îngemînarea celor două. Uvertura are succes garantat la public, mai ales cînd e cîntată foarte ruseşte, adică sunetele sînt moi, lăcărmoase aproape, sentimentalismul aproape ne gîtuie prin culorile orchestrei, iar melodia, de o frumuseţe diamantină, este redată cu strălucire. În această seară, London Philarmonic nu a cîntat deloc ruseşte, iar prezenţa lui Jurowski s-a dovedit a fi benefică pentru găsirea adevărului muzical, dar neimportantă sub aspect etnic. Rimski-Korsakov a sunat foarte ”updatat” secolului nostru şi relevanţa lui, reîmprospătată, s-a dovedit a fi autentică şi acum. Interesant cu acest opus este că Rimski-Korsakov a scris pe partitură un text neobişnuit de lung pentru o compoziţie muzicală, încercînd să explice în cuvinte, într-un fel de eseu plin de referinţe biblice, ce a vrut să spună. Deşi muzica e clară ca lumina dimineţii de Paşte. Nu o lungesc şi redau vorbele lui: ”Slujba de dimineaţă, în duminica Paştelui, într-o biserică mare, plină de oameni din toate clasele sociale, în care mai mulţi preoţi oficiază (în ortodoxia rusă există obiceiul marilor biserici cu mai multe altare, la care se desfăşoară consecutiv mai multe liturghii, dacă vin mulţi oameni  – n.m) şi se realizează schimbarea de stare de spirit de la sobrietatea specifică Vinerii Mari la bucuria nemărginită specifică duminicii Paştelui...Înviază! Cîntă corul îngerilor în Cer, sunetul arhanghelilor, al trompetelor şi fîlfîirea aripilor serafimilor. Înviază! Nori incanndescenţi ai luminii nenumăratelor lumînări şi sunetul clopotelor.” După cum se vede, compozitorul era prins de un entuziasm pe care îndrăznesc să-l numesc tipic rusesc. Adică foarte frumos de privit de departe, dar periculos să cunoscut de aproape.

London Philarmonic este renumită pentru sunetul ei cald, generos, fermecător. Iar Vladimir Jurowski, adevărat purtător al tradiţiilor muzicii ruseşti, este un dirijor care ştie foarte bine să transpună stări de spirit în nuanţe interpretative. Totuşi, priveşte aprig şi mîna lui este precisă de parcă ar face chirurgie, nu dirijat.

2. În comentariile mele la un concert anterior (cel din 6 septembrie), am avut ocazia să vorbesc puţin despre personalitatea deloc agreabilă a lui Prokofiev. A fost, într-adevăr, un om complicat, căruia i se pot reproşa multe, după cum lungă este şi lista calităţilor pentru care posteritatea îi face reverenţă. Muzica lui, însă, nu este deloc aşa. Muzica lui spune seducător ce are de spus şi reuşeşte să cucerească deopotrivă inimile şi minţile auditoriului, oricare ar fi acesta. H.C. Schonberg concluzionează cel mai bine:  ”Este o muzică cu o personalitate puternică şi are multe calităţi care îi conferă o poziţie specială...Prokofiev nu a fost un compozitor profund, dar muzica lui suplă, clară, vădeşte o remarcabilă energie. Cînd dorea, putea să inventeze melodii foarte frumoase. Dar nu melodia îl interesa pe Prokofiev. Ceea ce vroia el să reprezinte era un atac brutal, vioi, biciuitor împotriva convenţiilor muzicale romantice. Dacă în perspectivă nu s-a dovedit atît de revoluţionar  pe cît l-au considerat mulţi oameni, a rămas puternic şi musculos, muzica lui supravieţuind majorităţii lucrărilor scrise de compozitorii din vremea sa.”

Dintre toate concertele sale pentru pian, al treilea este cel mai cunoscut, cel mai iubit şi, cu siguranţă, cel mai cîntat. Concertul a fost compus în 1921, pe cînd compozitorul trăia din plin gloria occidentală într-un scurt sejur francez. Fugise din Rusia la doar cinci luni după revoluţia bolşevică pentru a cuceri America cu imensul său talent pianistic şi componistic. Partitura pianistică este briliantă şi, ne spun interpreţii, atît coregrafia mîinilor pe clape cît şi vederea scriiturii muzicale din partitură, sînt de o frumuseţe uimitoare. Temele sînt fermecătoare, de un modernism uşor asimilabil.

Anika Vavic  a fost exact ceea ce trebuia acestui concert. Ca temperament şi sensibilitate, ea s-a simţit perfect în postura de solist al acestui concert. Faptul că a mai cîntat acest concert cu această orchestră şi cu acest dirijor nu cu mult timp în urmă a constituit, desigur, un avantaj. Dar dincolo de acest fapt conjunctural, ceea ce a contat mult în succesul Anikăi Vavic din această seară a fost o impunătoare siguranţă pe propriul talent şi pe ceea ce ea, ca artist, are de spus.

Ca unică obiecţie, aş putea spune că, uneori, orchestra a sunat cam tare, acoperind dintre efectele pianistice mai subtile, dar de un farmec indeniabil, ale partiturii. Au fost, însă, excelent susţinute pasajele mai dinamice de pe întreg parcursul concertului, precum şi cele cu vagi sonorităţi de jazz din prima parte.  Impresia generală lăsată de Anika Vavic a fost aceea a unui pianist cu foarte bună tehnică, cu forţă înţelept drămuită şi cu un frumos viitor în faţă.

3. Este foarte greu să găseşti o biografie mai anodină, mai lipsită de evenimente şi de relief decît cea a lui Anton Bruckner. Copil sărac, dintr-o familie cu lungă tradiţie în sărăcie, a vădit ceva talent muzical de mic, a trecut prin şcoli aproximative şi ansambluri mănăstireşti pentru a  ajunge organist. Toată viaţa lui a fost singur şi, mai mult decît atît, un însingurat. A primit ceva onoruri în timpul vieţii şi admiraţia unui grup relativ restrîns de oameni, care păreau a-i înţelege neliniştile traduse în muzică. Oricum, abia la 41 de ani (în 1865), după ce a ascultat pentru prima dată un concert de Wagner la Linz, a simţit că trebuie să compună şi a început să schiţeze această primă simfonie. Wagner a fost trăgaciul care a percutat talentul latent al lui Bruckner. În 1868 a putut produce prima simfonie. Era nesigur pe tot ce scria şi, în 1891, a revăzut serios partitura acestei simfonii de început. De altfel, cinci din cele nouă simfonii ale sale se găsesc în ”piaţa muzicală” în multiple variante, pentru că Bruckner revizuia aproape continuu tot ce scrisese. Destinul lui uman a fost, de la cap la coadă, dominat de o imensă credinţă în Dumnezeu. Bruckner a fost un catolic desăvîrşit, un creştin cum scrie la Carte. Modest, retras, cu o viaţă socială nulă, dar cu o viaţă interioară frenetică, toată dedicată căutării lui Dumnezeu. Un eremit, însă fără de cin. Pilduitoare pentru existenţa sa este această mărturisire făcută de Bruckner  lui Mahler, ca de la bătrîn la tînăr, cu puţin timp înainte ca Bruckner să moară: ”Acum trebuie să lucrez foarte mult ca să termin simfonia a IX-a. Altfel nu voi putea să mă înfăţişez în faţa lui Dumnezeu, pe care am să-l văd curînd, căci mă va întreba: de ce ţi-am dat talent, ticălosule, dacă nu să mă glorifici pe mine şi tu ai realizat atît de puţin cu ce ţi-am dat eu?”. Bruckner nu a apucat să termine cea de-a noua simfonie şi Dumnezeu l-a luat la El. Cum o fi decurs înfăţişarea, bineînţeles, nu ştim. Dar ştim ce destin interesant a avut muzica lui. În timpul vieţii, foarte puţini o preţuiau. Pe cînd trăia compozitorul, brucknerienii erau priviţi ca un fel de sectă excentrică ce se închină la muzica unuia cam ciudat, chiar dacă printre susţinătorii lui se aflau nume grele, precum Wagner sau Liszt ori, cel mai greu dintre toţi, împăratul Franz Josef I.  Trei generaţii mai tîrziu, în anii 1960, muzica lui Bruckner cunoaşte o incredibilă revenire în atenţie şi gust. Este de menţionat că un rol enorm în revitalizarea muzicii lui Bruckner în secolul XX l-a avut Sergiu Celibidache. La Munchen sau, mai înainte, în alte locuri, Celibidache a dirijat cu o formidabilă profunzime şi inegalabilă satisfacţie muzica lui Bruckner. E curios cum muzica acestui om extrem de religios, o muzică închinată lui Dumnezeu de la cap la coadă, revine în forţă în interesul muzicienilor şi melomanilor într-o vreme a laicităţii şi a intimizării pînă la diluare a sentimentului religios. Dar Dumnezeu lucrează misterios în inimile noastre...

Prima simfonie, compusă după cum spuneam în 1869, a fost revizuită de compozitor în 1877 şi 1891. În 1893, cu ocazia unei retipăriri a partirurii, au mai apărut cîteva mici modificări. În orice caz, cele mai multe înregistrări ale simfoniei sînt cele ale versiunii din 1877, cunoscută ca ”versiunea Linz revizuită”. Pe aceasta am ascultat-o şi noi.

Sub Jurowski, London Symphony are precizie şi intenţie fără să-şi fi pierdut dulceaţa şi căldura sunetului. Masa muzicală de mare inerţie specifică simfoniilor bruckneriene a fost manevrată cu abilitate spre un ţel estetic precis. Echilibrul dintre instrumentele cu coarde şi instrumentele de suflat a fost admirabil gestionat de Jurowski. Tensiunea căutării şi a aşteptării, specifică spiritului brucknerian, s-a simţit limpede pe tot parcursul simfoniei, dar a lipsit o anumită doză de patetism care a făcut gloria unor lecturi faimoase ale acestei simfonii. Preocuparea lui Jurowski pentru claritate muzicală şi ordine a găsit în Bruckner un teren fertil de rodire.

În întregul lui, acest concert a fost un privilegiu pentru cei care l-au urmărit.