România şi Ungaria ar avea nevoie de un manual comun de istorie, aşa cum au Germania şi Franţa, crede istoricul Lucian Boia şi o spune în semn de preţuire pentru o ţară care tocmai i-a arătat cât îl preţuieşte. Ambasadorul Germaniei la Bucureşti, Cord Meier-Klodt, i-a înmânat lui Lucian Boia, miercuri seară, la Bucureşti Crucea de Merit în rang de cavaler a Ordinului de Merit. Distincţia, conferită de preşedintele federal Frank-Walter Steinmeier, este semnul civil de supremă recunoştinţă oferită de autorităţile la Berlin pentru contribuţii politice, sociale şi spirituale aduse societăţii germane.

„Istoria nu s-a încheiat odată cu căderea Zidului Berlinului, cum credeau unii. Se întoarce acum şi ne bântuie pe toţi”, a comentat ambasaadorul Meier-Klodt, în discrusul de laudatio, salutând vocea echilibrului şi a raţiunii a istoricului român şi curajul acestuia de a pune sub semnul întrebării modul tradiţional de a trata trecutul.

Într-o Europă unită vom fi cu toţii minoritari dar asta ne va ajuta să ne raportăm cu mai multă înţelegere faţă de ceilalţi, crede istoricul. Poate are dreptate sau poate nu are, în excursiile pe care ni le oferă prin istorie, dar, cum a punctat ambasadorul german, „ar fi fost înfricoşător” dacă Lucian Boia ar fi avut întotdeauna dreptate.

Lucian Boia şi ambasadorul Cord Meier-Klodt

DW: De unde pasiunea dumneavoastră pentru Germania?

Lucian Boia: M-a interesat în primul rând perioada Primului Război Mondial. Mai întâi, românii mai apropiaţi de Germania, mai mult decât cei legaţi de Franţa. Germanofilii, în contrast cu francofilii.Am făcut o cercetare destul de lungă, de complicată, iar la capătul ei a rezultat acea carte „Germanofilii – Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial”. Sigur că scriind despre germanofilii din România şi despre România în Primul Război Mondial m-am interesat în ansamblu de acel război, inclusiv (sau în primul rând) de Germania. Aşa m-am apropiat de istoria Germaniei şi am găsit – adică asta a fost concluzia mea – că a fost pe nedrept înnegrită din pricina nenorocirii pe care a adus-o nazismul în anii 30 şi apoi în cel de-al Doilea Război Mondial. De aici, pe lângă condamnarea cât se poate de justificată şi normală a nazismului, s-a proiectat asupra Germaniei în ansamblu o imagine istorică mai curând negativă. Şi asupra Germaniei din secolul XIX, cu Bismarck, şi Primul Război Mondial. Or, am vrut să echilibrez lucrurile iar rezultatul este cartea pe care am intitulat-o „Tragedia Germaniei”, care a apărut în 2010 şi câţiva ani mai târziu şi în traducere germană, în care am venit cu interpretările mele, sper că destul de echilibrate, privitoare la Germania şi la modul cum a alunecat dinspre o ţară cât se poate de respectabilă şi respectată la criza care a cuprins-o în perioada interbelică şi care şi-a găsit apogeul în regimul nazist.

Este foarte des adusă în discuţie acea perioadă de criză – prin raportare la lipsa de orizont sau de repere din prezent. Se poate face o comparaţie între Germania de la Weimar şi criza de lideri politici din Europa zilelor noastre?

Eu mă feresc de asemenea comparaţii. Fenomenele istorice nu sunt repetabile. Sigur că găseşti în ele elemente comune, le fac oamenii. Dar cred că e greşit să vrem neapărat să comparăm perioade diferite, ţări diferite. Multă lume crede că istoria se repetă. Părerea mea absolută în această privinţă este că istoria nu se repetă. Se pot repeta unele elemente, dar toate la un loc, tot ceea ce caracterizează o epocă istorică, nu au cum să se repete într-o altă epocă.

Vorbeaţi în discursul de acceptare a distincţiei oferite de statul german că nimic nu contează mai mult pentru dumneavoastră decât libertatea. Derapajele de la standardele europene, din Polonia, Ungaria sau România, pun libertatea în pericol, în perioada aceasta?

Libertatea mereu este în pericol. Trebuie să avem grijă, că se pot întâmpla unele lucruri cum s-au întâmplat şi în Germania – uite că fac eu acum comparaţia între epoci istorice. Dar există diverse dezechilibre în prezent, chiar şi în Uniunea Europeană. Nu mai zic în afara acestui spaţiu. Şi în România se petrec, în politică, lucruri nu prea agreabile, în ultimii doi-trei ani. Nu putem considera libertatea ca pe un dat şi să ne bucurăm de ea. Trebuie să o şi servim, să o ajutăm să supravieţuiască. Nu pun nimic deasupra libertăţii. Libertatea este pentru fiinţa umană şi, mai ales, pentru un intelectual... Nici nu mai discutăm: dacă nu ai libertate nici nu mai poţi pretinde că eşti intelectual. În ce mă priveşte n-aş putea să mă plâng. Scriu ce vreau, public ce vreau. Dar semne sunt şi în România. Factorul politic încearcă să se impună. Trebuie atenţie. Trebuie păzită libertatea. Şi tratată cu grijă.

Sunteţi unul dintre cei mai citiţi istorici în contextul Centenarului statului român şi al Primului Război Mondial. Sunteţi foarte popular. Dar aveţi şi colegi de breaslă care vă atacă.

Un fost securist spunea mai anul trecut că aş merita un glonţ.

Cu ce l-aţi deranjat?

Dacă spui ceva ce nu le convine despre Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul, despre daci sau Burebista, îşi închipuie că aduci afronturi la adresa României. Or, asta e o manieră puerilă de a face istorie. România este ceea ce este astăzi. Nu trebuie să-i ceri lui Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul să fi pregătit România de astăzi. E foarte uşor să ţii tirade patriotice despre strămoşii de acum sute sau mii de ani şi să nu faci nimic pentru ţara de astăzi. Adică clamezi mare dragoste pentru Decebal sau Ştefan cel Mare şi nu faci autostrăzi în România, laşi spitalele în paragină, laşi analfabetismul să se răspândeacă, faci milioane de români să părăsească România. Sentimentul tău faţă de o ţară trebuie să-l manifeşti prin ceea ce faci tu astăzi pentru ţara respectivă. Nu declamând, că asta e foarte uşor.

Ei au punctele lor de vedere care provin direct din istoriografia comunistă. Am avut şi în perioada interbelică naţionalism dar era ceva mai nuanţat, mai inteligent. Comunismul a venit cu nişte caracterizări absolute: vechimea românilor, unitatea, continuitatea. Dacă era să fie vechime, să fie cât mai mare. Iar unitatea să fie perfectă, că de aia e unitate. Aşa că s-a ajuns la o unitate perfectă şi la Dacia antică, ceea ce nu e deloc adevărat. Şi în seama lui Mihai Viteazul la fel.

Ei, şi vine un istoric ca mine şi spune că nu e chiar aşa.

Românii sunt uniţi, astăzi, la capătul unei întregi evoluţii, avem un stat naţional, trebuie să avem grijă de România de astăzi, nu să exagerăm sau să falsificăm trecutul. Dacă ai spune că Mihai Viteazul a avut un proiect naţional ai falsifica, nu doar ai exagera.

Ce ne desparte şi ce ne leagă de Germania?

N-aş putea spune că românii iubesc Germania. Cred că au respect pentru Germania. Germania este deasupra Franţei în alegerea românilor. Mulţi români s-au mutat în Germania, mulţi români sunt de cultură germană. Şi mai este şi factorul geopolitic. Aici se află România, dacă nu-ţi place Germania, Franţa e mai departe, dar pericolul apropiat este Rusia.

Dar pe germani? Îi leagă ceva de România?

Un interes pe care l-au avut întotdeauna sau, în orice caz, în ultimele secole pentru Europa Centrală şi Răsăriteană. Un interes mai mare decât al francezilor. Românii i-au iubit foarte tare pe francezi dar francezii nu au avut aceste sentimente faţă de români. În schimb, germanii au avut, dacă nu sentimente de genul acesta, cel puţin un mare interes. Bine, sunt şi mai aproape... Şi, apoi, e populaţia germană din părţile acestea ale Europei, care aproape a dispărut. Acel arhipelag de populaţie germană. A dispărut, practic, un popor. Este rezultatul pe care l-ar fi avut un genocid, Nu au fost omorâţi oamenii, dar poporul da. Poporul saxon şi şvab a dispărut.

Cum ar putea fi evitate accidente de genul celor din săptămânile trecute, când unii politicieni au comparat acest grupuscul de 30.000 de mii de etnici germani rămaşi în România cu regimul nazist?

Astea sunt măgării. Jocuri politicianiste. Nu poţi decât să dispreţuieşti astfel de atitudini. Aşa poţi lega mai degrabă ideologia naţionalistă de astăzi de legionari. Nu. Nu, e o măgărie, nimic mai mult.

Cristian Ştefănescu - Deutsche Welle