Lecţia democraţiei mimate pentru democraţiile asediate

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Aplicaţia Smart Voting a fundaţiei lui Navalnîi a fost ştearsă din App Stores
Aplicaţia Smart Voting a fundaţiei lui Navalnîi a fost ştearsă din App Stores

Ce mai înseamnă democraţiile? În România, premierul aruncă parlamentul în derizoriu. În Rusia, alegerile sunt trucate de la un cap la altul. Iar în SUA, generalii îşi permit să joace ţonţoroiul pe nasul liderului ales.

Nu e nimeni deasupra legii? Să avem pardon. Unii dintre cei mai neaveniţi dregători sunt, ori se cred, mai cu moţ decât oricine. Grav e că şi marile concerne tehnologice s-au plasat pe grumazul libertăţii, sufocând-o eficient. Nu e niciun sistem mai bun decât democraţia? Pe moment, prestigiul ei rămâne uriaş, de vreme ce îi face mare concurenţă nu dictatura, ci democraţia mimată.

Ea câştigă permanent poziţii noi nu doar în Rusia şi România cuplului Iohannis-Cîţu, ci şi în SUA.

Cazul românesc

În România, un premier care se ticăloşeşte pe zi ce trece e de părere că poate deroba după bunul său plac parlamentul de o parte din drepturile sacrosancte ale instituţiei cheie a democraţiei.

Spre paguba democraţiei şi a imaginii ei şi a României, un Florin Cîţu tot mai trufaş, mai narcisist şi mai alăturea cu drumul liberalismului, care, dacă n-ar fi iresponsabil, ar aplana instantaneu criza politică demisionând, a afirmat că, după schimbarea radicală a compoziţiei politice a puterii şi a cabinetului n-ar fi ”nevoie să ceară un vot de încredere în Guvern”. Ar trebui să solicite doar ”aprobarea pentru noii miniştri”, înlocuindu-i pe cei daţi afară de el, nejustificat şi abuziv, de la USR-PLUS.

Iată, la Bucureşti, o mostră de democraţie mimată. Una anticonstituţională, promovată de şeful Guvernului, pe care-l patronează şi cu care, spre paguba ţării, s-a aliat, vai, şeful statului. Ca şi cum ţara n-ar avea o Constituţie. Ca şi cum Parlamentul n-ar reprezenta voinţa suveranului, care este naţiunea. Ca şi cum poporul n-ar avea niciun cuvânt de spus, dacă oligarhia, în speţă premierul, cu de la sine putere modifică din temelii arhitectura, structura şi orientarea puterii politice.

Întrucât însă România e o ţară cu o democraţie de mult defectă rău, plină de televiziuni şi publicaţii cumpărate cu tot cu stelele şi steluţele ei jurnalistice din buzunarele vestei oligarhiei securistice pe care pare a o sluji cu abnegaţie mare, conform faptelor sale, şi penelistul Florin Cîţu, nu e de aşteptat ca noul derapaj grav al premierului să işte cine ştie ce revolte fireşti în presa arondată.

În schimb, trompetele agitpropului antidemocratic vor continua să mimeze orientarea democratică, înfierând cu furie proletară culpele imaginare ale victimei useriste prefăcute în făptaş, care n-ar fi trebuit chipurile să plece de la putere, ori să ”se alieze” (la semnăturile pentru sabotata moţiune de cenzură) cu AUR, ceea ce, în narativul propagandei, ar prefigura o viitoare ”coaliţie”. Că USR-PLUS contestă net şi vehement o atare alianţă nu mai ”contează” pentru dezinformatori.

Că, sub guvernare penelistă, România cade atât de dur la testul autenticităţii democratice şi realunecă în fesenismul imitaţiei ieftine de liberalism, de parcă la butoanele ţării ar fi un Dragnea, sau Adrian Năstase, ţine parţial şi de reflexul românesc de a se orienta în funcţie de marile puteri. Înaintea Primului Război Mondial a învins atracţia anglo-franceză, la finele perioadei interbelice, nazismul. Apoi, România a devenit satelitul obedient al Moscovei, mimând sub Ceauşescu o independenţă fantezistă. Atât de profund înrădăcinată a fost această docilitate faţă de Rusia, încât Ion Iliescu nu s-a dat în lături să semneze, în februarie 1991, când Uniunea Sovietică era deja cu două picioare în groapă, un tratat cu defunctul imperiu comunist. Căci în comunism credea şi spera.

Derapajul american, modelul celui românesc?

Acum, americanofilul Cîţu, care a trăit şi studiat mulţi ani în SUA, manevrează România spre un guvern minoritar tolerat, în fapt, condus din umbră de PSD, care e rebotezatul PCR. Ce i-a inspirat convingerea că o asemenea coaliţie monstruoasă ar putea fi acceptată de mulţi? Noul comunism, care şi-a iţit de mult capul şi în SUA, devenite de câteva decenii Înalta Poartă nouă pentru dregătorii români?

Peste ocean, şeful statelor majore ale forţelor armate americane, Milley, şi-a permis să-şi trădeze comandantul suprem, pe preşedintele democratic ales al SUA, oferind Chinei comuniste informaţii confidenţiale, în spatelele şefului statului. Peste capul preşedintelui, Milley a dat Beijingului asigurări că America nu va ataca China, respectiv că o va înştiinţa în prealabil.

În reacţie, generalul, care se apără afirmând, fals, că asemenea convorbiri ar constitui o rutină, e, pe bună dreptate, acuzat de trădare. Conform jurnalistului Bob Woodward şi a coautorului cărţii sale, ”Pericol”, Robert Costa, generalul Milley considera la finele anului 2020 că Trump ar fi intrat într-un declin psihic grav după alegeri. Generalul a ordonat deci militarilor, îngrijorat fiind de soarta arsenalului nuclear, să nu execute ordine fără a-l implica pe el, Milley. Ceea ce reprezintă înlocuirea ilegală a comandantului suprem, un puci militar, deci o clară şi indiscutabilă trădare de ţară, precum şi violarea principiilor democraţiei, care implică subordonarea armatei puterii alese, civile. Or, nu e posibil ca un general să-şi aroge dreptul de a-şi evalua psihic superiorul, dansând ţonţoroiul pe nasul unui om politic legitimat de o alegere liberă.

Or, Casa Albă şi-a manifestat, culmea, ”totala încredere” în general. Ceea ce validează neîncrederea firească pe care o trezeşte mai nou, în Europa şi în lume, atât administraţia lui Joe Biden, cu dezastruoasa ei retragere din Afganistan, pentru care sunt de vină, prin asumare şi lipsa protestelor şi a demisiei, şi Milley, şi şeful Pentagonului, Lloyd Austin, şi cel al diplomaţiei, Blinken, cât şi presa ideologic ultraprogresistă susţinând-o necondiţionat. 

PCR, Putin şi votul inteligent în democraţia mimată

Comunismul, tot mai asertiv peste ocean, s-a menţinut şi în Duma de Stat a Rusiei. Partidul comunist e una din cele trei formaţiuni admise la alegeri de puterea dictatorială, putinistă, care nu vrea în ruptul capului să renunţe la copierea democraţiei şi menţine, deci, intact falsul spectacol al pluripartidismului. Cele trei partide poartă etichete plastografiate, fiind, in corpore, extremiste (de dreapta, ca LDPR, de stânga, ca PCR, ori de stânga-dreapta dughinistă, cum e învrăjbitorul Partid Rusia Unită) precum şi obediente unui lider suprem ce seamănă leit cu un sângeros capo di tutti capi hipertrofiat şi înarmat nu cu pistoale, ci cu bombe atomice şi cu rachetele lor purtătoare.

Dar chiar şi în aproape totalitara tiranie rusă, mimarea democraţiei oferă opoziţiei şanse de luptă şi de îndreptare a situaţiei prin tactica genială, numită de mişcarea lui Alexei Navalnîi smart voting, votul deştept. Acest sistem plasează ştampila de vot în serviciul contracarării omnipotenţei dictatorului, în speţă a partidului său. O pune deasupra opţiunii politice iniţiale a alegătorului, chiar dacă sufragiul trebuie acordat unui membru al partidului comunist, plasat mai bine în sondaje decât alţi candidaţi ai opoziţiei. Dar e oare acceptabil să i se dea votul şi unui comunist? În principiu, nu.

Dar în condiţiile în care dictatorul determină cine are ori n-are voie să participe la alegeri, respectiv cine va ieşi câştigător (independenţii fiind ameninţaţi ori şantajaţi, ca s-o lase baltă, cu securitatea lor şi a familiei, sau cu sejururi după gratii), orice demers slăbind formaţiunea guvernamentală putinistă e măsura patriotic şi democratic utilă. E atât de utilă, încât Kremlinul a reacţionat nu doar încarcerându-l pe Navalnîi, după ce a încercat în zadar să-l asasineze, ori scoţându-i în afara legii partidul. Ci şi apelând la marile concerne tehnologice, precum Google şi Apple, cărora le-a cerut să-i suprime aplicaţia, prin care Alexei Navalnîi şi ONG-ul său anticorupţie li se adresau alegătorilor.

Spune totul despre orientarea acestor concerne americane, despre ”valorile” lor nondemocratice, precum şi despre calitatea democraţiei de peste ocean, că Big Tech a acceptat fără să crâcnească dictatul lui Vladimir Putin şi a procedat la cenzură în slujba dictaturii ruse. Google şi Apple au şters fără urmă, din ale lor App Stores, aplicaţiile fundaţiei anti-corupţie a lui Navalnîi. Or, deşi oficialităţile ruse (Roskomnadsor) avertizaseră cele două gigantice concerne din internet cu amenzi şi pedepse penale, accesul la cenzuratul app putând fi cotat ca ”imixtiune” externă în procesul electoral rusesc, Google şi Apple n-ar fi trebuit în veci să se supună dictatului moscovit.

Are perfectă dreptate şeful Fundaţiei Anticorupţie a lui Navalnîi, Jdanov, să acuze marile companii din domeniul tehnologiei informaţiei de a fi procedat la un ”act ruşinos de cenzură politică încântând propaganda autoritarului regim rusesc”. Or, nu e primul şi nici ultimul.

De unde reiese că, profitând de prestigiul democraţiei, unul imens, astfel încât nici tirani învederaţi nu îndrăznesc să abandoneze total mimarea ei, militanţii pentru democraţii nemimate şi apărătorii democraţiilor defecte şi asediate au a-şi lua urgent măsuri de precauţie şi de a-şi organiza rapid căi de comunicare aflate la adăpost de vechii şi noii cenzori. De dincolo sau dincoace de ocean.

Petre M. Iancu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite