O dimineaţă extraterestră

Cinci oameni stau pe o bancă, în staţia de metrou. Patru sunt cu nasul în Facebook, pe telefoane, unul citeşte într-un ziar tabloid despre cum Sandrei Bullock îi plac băieţii răi. Pe banca din spatele lor, alţi trei oameni îşi verifică telefoanele de zor. Eu sunt unul dintre ei.

E ora 8.17 dimineaţa, peronul din staţia Titan poate fi mai aglomerat doar într-o seară de meci. Şi totuşi, cu atâta lume, e foarte linişte. O linişte ciudată: nimeni nu vorbeşte cu nimeni. Se aud doar tocurile femeilor şi câte un rătăcit care răspunde la telefon.

Vine metroul. Niciodată n-am ştiut să anticipez unde anume va fi uşa vagonului. Mă poziţionez aiurea şi intru ultima, desigur. În metrou, singura voce pe care o auzi este cea a femeii care îţi spune viitorul: „Atenţie, se închid uşile. Urmează staţia Mihai Bravu, cu peronul pe partea dreaptă“. Din când în când, cineva strănută. Atât.

La Unirii, ştiu bine, ne vom întâlni cu o altă armată de zombilăi, de roboţei tăcuţi, fiecare cu microcipul lui ascuns sub piele. Mă aştept că, la un moment dat, când ne vom îmbulzi ca să trecem pasajul, pereţii vor plezni, tavanul se va deschide şi vom rămâne toţi cu gurile căscate. Fără să scoatem o vorbă, desigur, vom asista în tăcere la o invazie extraterestră destul de plictisitoare, fix înainte de ora 9, iar metroul de Pipera va pleca pentru prima dată gol. Singurul care va urla va fi probabil cerşetorul cu faţă de beţiv care are mereu cu el cartonul „Ajutaţi-mă să-mi cumpăr de mâncare“ şi pe care nimeni nu-l crede.

Dar extratereştrii nu vin, noi suntem extratereştrii, corporatiştii, călătorii, slăbănogii şi burtoşii, strâmbii şi drepţii, îmbrăcaţi la dungă sau hipsteri în şapte culori, crăcănaţii şi cei cu fundurile cât China, fetele şi băieţii scoşi din cutie, gelaţii, frezaţii, votanţii, consumatorii printre care se ascund în tăcere şi mulţi plictisitori, şi mulţi criminali, şi mulţi geniali, şi mulţi plagiatori.

Nimeni nu vorbeşte cu nimeni despre kila de doctorate date „pe sub mână“, despre lucrările copiate, despre condamnaţii numiţi „luptători pentru victoria revoluţiei române“, despre cota de refugiaţi, despre primari corupţi, despre generalii din labirinturi, despre hărţi care se înroşesc, despre mită, despre prostie, despre speculaţii, despre sfârşitul lumii, despre Arsenie Boca, despre E-uri, nimeni nu vorbeşte cu nimeni nici măcar despre fotbal, despre Simona Halep sau despre vreme. Oamenii acestei dimineţi nu vorbesc între ei, ci dau doar commenturi. La o adică, atunci când vom fi mai revoltaţi ca niciodată, când nu se va mai putea (şi mereu se mai poate), vom face cea mai mare nebunie posibilă: vom intra pe Facebook şi ne vom da check-in de pe canapea, tremurând de emoţie, dar puternici şi isterici, ca orice revoluţionar care se respectă.