INTERVIU Ambrus Attila, temutul hoţ născut în România: „Mă pricep la două lucruri: la jefuirea băncilor şi la olărit“

INTERVIU Ambrus Attila, temutul hoţ născut în România: „Mă pricep la două lucruri: la jefuirea băncilor şi la olărit“

Ambrus Attila şi obiectele sale de olărit FOTO Wkipedia,Ştefan Both, Facebook/Attila Ambrus

Ambrus Attila a fost prezent la proiecţia filmului “Banditul Whiskey” din cadrul Zilelor Maghiare din Timişoara, unde şi-a adus şi standul de produse de ceramică. A fost un bun moment de a-i pune câteva întrebări.

Ştiri pe aceeaşi temă

În perioada 1993 – 1999, Ambrus Attila, originar din satul harghitean Leliceni (de lângă Miercurea Ciuc) - emigrat în Ungaria pe vremea comunismului, a jefuit 30 de bănci şi oficii poştale din Ungaria, producând o pagubă de peste 500.000 de dolari. A fost prins şi condamnat la 17 ani de închisoare, fiind eliberat după 12 ani pentru bună purtare. A fost poreclit “Viszkis” (omul cu Whiskey), pentru că înaintea fiecărui jaf consuma un pahar de whisky în pub-urile din apropierea locaţiilor ţintite.
 
A fost privit de mulţi ca un “Robin Hood” modern. Deşi era înarmat, Ambrus nu a făcut niciodată rău în timpul jafurilor sale. El avea tot felul de deghizări şi obişnuia să le trimită poliţiştilor sticle cu vin.
 
Povestea de viaţă a lui Attila Ambrus a stat la baza cărţii „Balada Banditului Whiskey” scrisă de Julian Rubinstein, o carte ce a primit mai multe premii. Pe baza acestei cărţi, regizorul Nimrod Antal a realizat filmul “Viszkis” (“Banditul Whiskey”), care a fost lansat în 2017. Filmul a fost bine primit atât în Ungaria cât şi în România. 
 
Ambrus Attila a fost prezent la proiecţia filmului (“Banditul Whiskey”) din cadrul Zilelor Maghiare din Timişoara, unde şi-a adus şi standul de produse de ceramică. A fost un bun moment de a-i pune câteva întrebări.

 
Cât eşti de dator Ministerului de Interne a Ungariei pentru succesul de care ai parte azi?
 
Cred că pe ei ar trebui să-i întrebaţi... Eu cred că nu fac propagandă actelor antisociale. Nici nu vreau să promovez ceea ce am făcut eu în trecut. Din contră, mesajul meu pentru tineri, pentru noua generaţie, este că ceea am făcut eu nu este deloc bine, că nu e o plăcere să pui mâna pe armă.  
 
Să vorbim un pic despre film. Iniţial a apărut cartea, apoi ideea filmului. Ai fost de acord cu concepţia regizorului?
 
La început, fiind un film despre viaţa mea, am avut ceva de comentat. Dar mi-am dat seama pe parcurs că eu nu sunt regizor de film, aşa că am lăsat mână liberă specialiştilor. Şi bine am făcut. Eu mă pricep la două lucruri: la jefuirea băncilor şi la olărit. Aşa că am putut să colaborez bine cu regizorul Nimród Antal. Trebuie să ştiţi că am lucrat trei ani la acest film. L-am dus pe regizor de mai multe ori în Ardeal, ne-am dus la Târgu Ocna, la casa de corecţie unde am stat cândva, am umblat prin locurile copilăriei, am mers şi în locurile unde am trăit prin Budapesta. A durat mult această muncă de documentare. Am fost de multe ori şi la filmări, dar nu am avut răbdare să stau. Cât filmau ei două scene, eu puteam să jefuiesc trei bănci (râde). 
 
Ai avut însă ocazia să începi o carieră de actor. Nu te-a atras?
 
Mi-am dat imediat seama că în viaţa asta nu o să fiu niciodată actor. Am apărut în film în două secvenţe, am avut doar două replici scurte şi la una am şi dat-o în bară. O sută de persoane râdeau de mine că nu sunt în stare să reţin o frază. Am recunoscut, nu o să fac carieră în actorie. A fost însă o lecţie bună să vezi cu cât profesionalism a făcut acest film Nimród Antal. E un exemplu pentru toţi regizorii. A vorbit şi cu ultimul om din echipă, a lucrat cu umilinţă, chiar asta a făcut să fie un film atât de bun. Tocmai de asta a fost văzut de atâtea persoane în cinematografe.

 
După dezbaterea de la Timişoara, te-ai dus să îţi vinzi obiectele de ceramică. A fost coadă la standul tău, iar tu te-ai mişcat extrem de rapid. Eşti aşa de rapid în viaţa de zi cu zi?
 
Da. Sunt un om foarte impulsiv şi hiperactiv. Pe de altă parte, ca jefuitor de bănci trebuie să fii foarte rapid. E foarte importantă vederea periferică, e important să te poţi coordona la faţa locului, să poţi să-i controlezi pe angajaţi, să poţi dezarma agenţii de la pază, să strângi banii... E o sarcină destul de complexă. Nu oricine este în stare să jefuiască o bancă. 
 
Ai stat 12 ani închis. Când ai simţit prima dată regrete?
 
Regretul există pe undeva tot timpul în sufletul omului. Am provocat reţinerea a peste 300 de oameni nevinovaţi. Mult timp m-am consolat că nu am rănit pe nimeni, exceptând un caz, când am tras un pumn cuiva, nu am împuşcat pe nimeni. Dacă pe mine nu m-ar fi prins, doi fraţi, care erau în arestul poliţiei, şi au fost acuzaţi de spargerea unor bănci, ar fi fost condamnaţi. În cârca lor li s-ar fi pus jefuirea a patru-cinci bănci, de care însă m-am ocupat doar eu. Ei ar fi fost condamnaţi pentru mulţi ani. Când am fost prins, s-a dovedit că ei nu aveau nicio legătură cu aceste spargeri. Ei au stat în arest nouă luni. 
  
Cum de ai ales să te specializezi în olărit în timp ce îşi ispăşeai pedeaspa?
 
Nu a fost o alegere. Îmi puneam întrebarea, ce o să fac în cei 17 ani, cât am fost condamnat? Am citit foarte mult încă din coplărie, dar aveam nevoie de o activitate creativă. E foarte important. Nu am avut chemare să cos pantofi. Dar să pot crea ceva dintr-o bucată de noroi mi se părea destul de provocator. A fost activitatea prin care am putut scoate maximum de la mine. Am primit un atelier, unde am lucrat vreme de şase ani. Am continuat şi afară, iată că se fac deja nouă ani de când am ieşit. Aşa că de 15 ani cu asta mă ocup. 

 
Cum ar fi arătat viaţa ta dacă nu fugeai din România?
 
Este o întrebare ipotetică, ce s-ar fi întâmplat dacă... În Ţinutul Secuiesc singurul sport prin care te-ai fi putut ridica a fost hocheiul. Acolo toţi tinerii jucau hochei, fotbalul era de un nivel foarte scăzut. Hocheiul era singura şansă să te ridici, să ieşi din ţară, să vezi străinătatea. Toată lumea ar fi vrut să-i vadă pe nenorociţii ăia de capitalişti. 
 
Ţi-ai continuat însă şi studiile. Ştiu că ai obţinut diploma în comunicare. 
 
Am consideart că mă pot integra în societate doar dacă mă specializez, dacă învăţ. Am învăţat foarte multe lucruri, dar să-l citez pe Socrate, filosoful meu preferat, <nimic nu ştiu>. Pe această filosofie încerc să trăiesc. M-am specializat în olărit. În afară de asta particip la foarte multe acţiuni de reaintegrare a celor care ies din închisoare, sunt invitat de către poliţie, ţin speachuri despre schimbare. Am o viaţă complexă, dar în primul rând mă ocup de olărit. 
 
Cum să ne raportăm la cineva care a ispăşit 12 ani de închisoare? 
 
Este o dilemă foarte serioasă. Toată lumea are tendinţa să-i ţină la distanţă pe cei care au fost în închisoare, pe cei care s-au împiedicat. Fără îndoială, nu ştiu cum e situaţia în România, dar în Ungaria în jur de 80% din cei care ies din închisoare vor recidiva. Şi asta nu e o întâmplare. E foarte greu să te reintegrezi în societate. Peste tot pe unde te duci, eşti însoţit de umbra trecutului. Dacă nu ai în jurul tău persoane care să te susţină, nu ai nicio şansă. Nimeni nu vrea să te angajeze, nimeni nu vrea să aibă de-a face cu un fost bandit. Sunt probleme foarte mari pentru unul care s-a eliberat din puşcărie. Indiferent că vorbim de America, Occident sau Rusia. Eu cred că toţi au dreptul la o nouă şansă.

 
La începutul anilor 90, securitatea instituţiilor bancare cu siguranţă nu era la nivelul celor de acum. Dacă astăzi ai mai fi bandit, ai mai fi fost în stare să dai lovituri la bănci?
 
Erau şi atunci camere de luat vederi, dar nu funcţionau. Se poate face orice, cine sunt eu să spun că nu se poate sparge o bancă? Doar că există o problemă. Atât de mult a avansat societatea de astăzi, încât s-a creat un sistem închis în oraşe, mai ales în zone centrale. Reacţia poliţiei de atunci era de şase-sapte minute. Acum într-un minut-două sunt la faţa locului. Cine vrea să mai încerce, acela are o mare provocare. E foarte greu. Nu spun că e imposibil, dar eu, cu mintea de acum, cu ce cunoştiinţe am acum, nu aş avea curaj să îmi mai asum riscul.
 
În Ardeal mai mergi?
 
Da, merg regulat. O dată sau de două ori pe an mă întorc acasă, la Miercurea Ciuc. Mă duc să vizitez cimitirul tatălui meu, a buncii mele. Urc la Şumuleu Ciuc să mă reîncarc puţin. Am nevoie de locurile copilăriei. Obişnuiesc să merg şi la Sfântu Gheorghe, mă duc cu marfă şi la Zilele Maghiare din Cluj. 
 
Unde te simţi acasă?
 
Am trăit mai mult în Ungaria decât în România. Am plecat în 1988, la vârsta de 20 de ani. De 30 de ani trăiesc în Ungaria. Eu mă consider maghiar, dar pentru mine nu există graniţe. Mi-e totuna că e Ungaria, România... eu mă simt acasă peste tot. Nu am vrut să mă duc în Occident, să spăl vase, pe bogaţi să-i fac şi mai bogaţi. Pot să-mi câştig pâinea şi aici. 

 
Ce ecouri au fost în România despre filmul „Banditul Whisky”?
   
Ştiu că şi în România sunt păreri împărţite în ceea ce mă priveşte. Mulţi mă îndrăgesc, mulţi nu. De exemplu, primarul din Miercurea Ciuc nu mă îndrăgeşte, pentru că nu a fost de acord cu proiecţia filmului. Până la urmă, prin cei de la Universitatea Sapieca s-a rezolvat problema, iar la eveniment au fost 700 de persoane. Cel mai interesant a fost la Târgu Mureş, unde am fost nevoit să vorbesc în faţa a peste 1.000 de oameni, în Palatul Culturii. Mi-am pus întrebarea ce caut eu acolo, unde au intrat mari persoanlităţi ale culturii. Dincolo de Ardeal, am fost şi la prezentarea filmului în Bucureşti, iar la final lumea a aplaudat. Am apărut în toată presa centrală, în ziare de can-can, am fost invitat la televiziuni. Titlurile spuneau că <Cel mai mare spărgător de bănci s-a născut în România>. Pe de altă parte, într-un film maghiar rapar destul de mult problemele din România comunistă. 

 
O ultimă întrebare. Ai adus cu tine mai multe cărţi. Cum se vând?
 
În două cărţi sunt coautor, iar una îmi poartă semnătura. În închisoare eu am scris jurnale. Am avut timp de asta. Scriu pe hârtie… Pentru cartea scrisă după jurnalul meu am primit 1.000 de dolari şi o pereche de adidaşi. Autorul a primit 800.000 de dolari. Am scris apoi o poveste autobiografică în care amestec ficţiune de tipul scandinav, merge foarte bine. Am vândut câteva mii de exemplare.  
 
POVESTEA DE VIAŢĂ A LUI AMBRUS ATTILA
 
Attila Ambrus s-a născut la 6 octombrie 1967, într-o familie de etnie maghiară, şi a avut o viaţă grea în perioada copilăriei din România. A fost părăsit de mamă pe când nu împlinise încă doi ani, iar tatăl său era un om extrem de aspru cu el.
 
A fost crescut de bunică până la zece ani, iar după moartea bătrânei a ajuns în grija unei mătuşi. După mai multe furturi, la vârsta de 14 ani a fost trimis într-un centru de reeducare pentru minori, unde a stat doi ani. În 1988, călătorind sub un tren, a părăsit ilegal România şi s-a stabilit în Ungaria.

 
În România, a jucat hochei, pe post de portar, la echipa din Miercurea Ciuc. Avea să îşi continue cariera şi în Ungaria, evoluând la echipele Pomazi ICO şi Sziketherm HK, din liga secundă, iar din sezonul 1991-1992 a ajuns în prima divizie, la Ujpest TE (unde a fost poreclit „Pantera de la Csik”), echipă cu care a devenit vicecampion al Ungariei.
 
A evadat din închisoare
 
Primul jaf, din 1993, l-a realizat pentru a dovedi iubitei sale că are bani. 
 
A fost prins în 1999, dar la scurt timp, Attila Ambrus a reuşit să evadeze din închisoare, după ce a improvizat o frânghie din mai multe cabluri şi şireturi. 
 
Ambrus a fost prins de poliţişti după trei luni de zile, în care a stat ascuns într-un apartament din centrul Budapestei. El a fost prins după ce a comis un alt jaf, iar poliţiştii aflaţi pe urmele sale au reuşit să-i descopere ascunzătoarea. 


Secvenţă din filmul "Banditul Whiskey"
 
Ambrus a fost condamnat la 17 ani de închisoare într-o închisoare de maximă securitate. A fost eliberat la data de 31 ianuarie 2012, după 12 ani petrecuţi în închisoare, pentru bună purtare.
 
Diplomă în Comunicare, specialist în olărit
 
Şi-a terminat studiile liceale în închisoare, s-a specializat în olărit, a învăţat engleza, iar în 2009 a absolvit Facultatea de Comunicare din oraşul Dunaujvaros. 
 
Pe baza poveştii sale de viaţă, Julian Rubinstein a publicat, în anul 2004, cartea „Balanda Banditului Whiskey”, după care s-a realizat şi un serial difuzat pe Discovery Channel. 
 
După eliberarea din închisoare, principala sursă de venit a lui Ambrus a fost olăritul.
 
În 2017 s-a mutat în Búbánatvölgy, în Ungaria, nu departe de oraşul Esztergom, unde se ocupă cu olăritul, realizând obiecte ceramice, de la vaze de diferite modele, la căni, seturi de farfurii şi alte obiecte de decoraţiune, pe care le comercializează.

 
Tot în  2017 a fost realizat filmul artistic “Viszkis” (“Banditul Whiskey”), regizat de Antal Nimród.
 
În urmă cu doi ani, Ambrus a câştigat concursul “Azsia Expressz” organizat de televiziunea TV2, în care a avut de călătorit în Vietnam, Laos, Kambodja şi Thailanda. Despre această aventură, Ambrus a scris deja şi o carte, care se vine foarte bine în librăriile din Ungaria. 



Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: