Ce drepturi aveau femeile din Ţara Românească în Evul Mediu – li se supuneau absolut bărbaţilor, însă aveau îşi păstrau în proprietate zestrea

Constantin Brâncoveanu a înfiinţat o şcoală pentru fete

În perioada Evului Mediu, în Ţara Românească, femeile se supuneau absolut bărbatului, care avea voie chiar să le aplice unele corecţii fizice. În schimb, zestrea primită de la părinţi rămânea tot timpul în proprietatea femeii, deşi bărbatul se ocupa de administrarea ei.

 Conferenţiarul universitar doctor Melentina Bâzgan a reuşit să realizeze un sudiu cu privire la drepturile femeii din Ţara Românească de la sfârşitul secolului al XVII-lea începutul secolului al VIII-lea, avân în vedere informaţiile oferite de conţinutul actelor de cancelarie domnească emise la Marea Logofeţie, principala instituţie juridică a statului medieval Ţara Românească din acea perioadă. Aceste acte au fost copiate într-o condică pe care istoricii o cunosc sub numele de Condica Marii Logofeţii.

Actele emise la Marea Logofeţie reflectă informaţii despre reglementările Obiceiului pământului (cutumele) şi ale dreptului scris (pravilele), ambele utilizate în practica juridică medievală românească. „În dreptul cutumiar, femeia era socotită inferioară bărbatului. Aceeaşi poziţie de inferioritate este consacrată şi în pravilele din secolul al XVII-lea, alcătuite din traducerile unor izvoare juridice şi ale unor canoane bizantine, care o motivează pe considerentul neputinţei şi slăbiciunii firii femeieşti“, arată Melentina Bâzgan.

„Dreptul de corecţie asupra femeii“

Conform legilor vremii, bărbatul putea să-i aplice femeii chiar şi o serie de corecţii fizice. „Pravilele recomandă supunerea absolută a femeii faţă de bărbat şi îi recunosc acestuia dreptul de corecţie asupra femeii, dar unele pedepse aplicate acesteia erau mult mai blânde faţă de cele aplicate bărbaţilor. Căsătoria genera obligaţii personale şi patrimoniale între soţi, care erau reciproce şi unilaterale. Femeii îi reveneau următoarele obligaţii personale unilaterale: obligaţia de a-şi asculta soţul, de a convieţui cu acesta, de al urma şi de a-l aştepta atunci când era plecat (cu termene diferite de aşteptare, în funcţie de veştile primite sau neprimite de la acesta). Obligaţiile patrimoniale ale soţilor aveau caracter unilateral, soţia trebuia să-i dea în administrare soţului bunurile care constituiau zestrea ei (bunurile care i se cuveneau fetei din averea familiei de origine)“, arată în lucrarea sa Melentina Bâzgan.

Femeile îşi păstrau proprietatea asupra zestrei 

În ciuda obligaţiilor la care trebuiau să se supună, femeile îşi păstrau proprietatea asupra zestrei primite de la părinţi, dar care era administrată de soţ.

„Documentele emise de Marea Logofeţie ne oferă informaţii despre drepturile de care se bucurau femeile societăţii medievale româneşti în legătură cu moştenirea şi administrarea bunurilor patrimoniale: fetele primeau partea care li se cuvenea din moştenirea părinţilor, rămâneau în stăpânirea acestor bunuri după despărţirea de soţ (prin divorţ sau după moartea acestuia) şi nu numai“,

mai consemnează Melentina Bâzgan.

Drepturile la instrucţie şi la folosirea de sigilii 

Femeile aveau o serie de drepturi, cum ar fi dreptul la instrucţie şi la folosirea de sigilii. „Dreptul de a fi instruite, la fel ca şi bărbaţii, cu toate că acest drept era condiţionat, şi pentru unii şi pentru alţii, de situaţia materială a familiei. Însuşi domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, amintea despre «studiile cu care erau înzestrate toate fiicele boierilor, doar cu ţelul ca, prin aceasta, ele să poată citi şi scrie mai bine limba Ţării». Aceleaşi scop de instruire îl urmărea şi domnul Constantin Brâncoveanu care înfiinţa la Bucureşti o Şcoală, la mănăstirea Sfântul Sava, unde «precum şi într-alte părţi şi la alte ţări să află şcoale pentru învăţătură, şi la această sfântă mănăstire să se adune să înveţe «supuşii ţării».  Unele dintre fiicele şi soţiile boierilor care ştiau să scrie şi să citească aveau sigilii proprii cu care validau actele scrise, ca o dovadă a faptului că erau consultate şi că ele hotărau în legătură cu bunurile care le erau atribuite. Un asemenea exemplu este cel al vistiernicesei Vişa Glogoveanu care, în anul 1673, decidea asupra dreptului de libertate al unor rumâni pe care îi avea în stăpânire. Ea îi elibera, după ce aceştia o slujiseră cu dreptate la toate trebile şi poruncile, dându-le la mână şi un act pe care aplica sigiliul propriu. (...) Un alt document al condicii aminteşte despre o femeie de condiţie mai modestă, Florica, mama lui Ion şi Pârvu, bunică lui Cândea căpitan, care în anul 1695 emitea un zapis «întărit cu pecetea şi cu iscălitura numelui ei şi cu multe mărturii iscăliţi”, prin care îi elibera din rumânie pe Petru Bogoi şi pe fiii lui. La jupâneasa Florica, văduvă care îşi administra singură averea, şi vânduse din aceasta în vreme de nevoie. (...) Este evidentă puterea de decizie a acestei femei asupra banilor şi bunurilor “, mai menţionează Melentina Bâzgan. 

Femeile mai aveau dreptul de a intenta şi de a participa la procese în toate instanţele de judecată sub jurisdicţia cărora se afla bunul sau bunurile în pricină. Documentele condicii descriu şi situaţii în care femeile purtau judecăţi din diverse motive însă acestea se finalizau uneori şi cu pierderea lor. Ele erau ascultate în procese, îşi susţineau cauza şi singure, aduceau în favoarea lor probe scrise sau convocau martori cojurători şi, potrivit documentelor contemporane, beneficiau de aceleaşi drepturi ca şi bărbaţii. Atunci când dreptatea era de partea lor, şi era şi dovedită cu acte, ele câştigau judecăţile şi primeau acte domneşti care le întăreau drepturile patrimoniale.

„Din majoritatea documentelor condicii reiese faptul că domnul Brâncoveanu şi Divanul său, din dorinţa de «a judeca pre bine, pre lege şi pre dreptate» nu făceau diferenţă între bărbaţii şi femeile care îşi căutau dreptatea la instanţa supremă a ţării. Cu toate că erau acceptate să participe la judecăţi, atunci când erau direct implicate în litigii, femeile nu erau solicitate decât rareori în să aibă calitatea de cojurători, atunci în număr de 6, 12, 24 şi 48, care erau necesari pentru constituirea şi probarea „Legii”. Acest fapt se datorează statutului primordial al femeii, acela de a se ocupa în permanenţă de copii şi de casa familiei ei“, mai arată Melentina Bâzgan. 

Dreptul asupra zestrei

Dreptul de a primi zestre din averea părinţilor era, de multe ori, egală cu cea a fraţilor ei. Acest drept este prezentat în numeroase documente ce redau aspecte concrete despre cei care înzestrau fetele/femeile cu bunuri/zestre. Cea mai cunoscută este zestrea primită de la părinţi, o femeie fiind egală în drepturi în primirea bunurilor cu ceilalţi moştenitori de sex feminin sau masculin. Bunurile date drept zestre erau înscrise în foi şi foiţe de zestre, catastife, zapise sau diate şi erau administrate în multe cazuri după bunul plac al femeii înzestrate. 

Un alt drept al femeii era acela de a vinde singure sau alături de soţi, fii şi fiice, din averea familiei sau din zestrea proprie. De asemenea, femeia avea dreptul de a moşteni averea soţului decedat, mai ales atunci când nu existau moştenitori legitimi. Bunurile erau de regulă obţinute în timpul căsătoriei, iar pentru a nu exista alţi pretendenţi asupra avuţiilor strânse împreună se întocmeau testamente. 

Dreptul de a-şi primi înapoi zestrea dată la căsătorie era respectată cu sfinţenie. În aproape toate cazurile femeile îşi recuperau averea după despărţirea de soţi sau după moartea acestora. Averea femeii era recuperată de la rudele defunctului, chiar şi în cazurile în care aceasta fusese cheltuită sau risipită.

Alte drepturi ale femeii în Evul Mediu 

Femeia mai avea dreptul de a împrumuta bani pentru nevoile personale sau ale familiei, dar şi de a  cumpăra bunuri. Femeile singure sau alături de soţi şi copii participau la alcătuirea contractelor translative de proprietate. Documentele condicii dau informaţii despre femei care achiziţionează prin intermediul zapiselor numeroase bunuri. 

Un alt drept era acela de a dărui bunuri care îi aparţin către copii, nepoţi, rude mai depărtate, către supuşii care le slujiseră cu credinţă sau către cei care le făceau un bine. Darurile se făceau prin intermediul zapiselor, foiţelor de bunuri, diate. De cele mai multe ori, deoarece pământul reprezenta sursa principală a puterii şi prestigiului, femeile erau preocupate de reglementarea statutului pământurilor deţinute pentru a se asigura că ele rămân în posesia membrilor familiei.

De asemenea, femeia avea dreptul de a-şi înzestra fiicele, surorile şi nepoatele la căsătoria acestora, de a hotărî asupra unor etape esenţiale ale existenţei. Documentele condicii relevă situaţii în care femeile, prin intermediul unor zapise şi diate întocmite uneori cu mare blestem, se îngrijeau de bunăstarea fetelor din familiile lor.