Luptele dintre moldoveni şi munteni în Evul Mediu. Ştefan cel Mare s-a războit de nenumărate ori cu liderii Ţării Româneşti

Luptele dintre moldoveni
şi munteni în Evul Mediu. Ştefan cel Mare s-a războit de nenumărate ori cu liderii Ţării Româneşti

Moldovenii s-au războit cu muntenii în nenumărate rânduri. FOTO www.wikipedia.org

În perioada Evului Mediu, între moldoveni şi munteni au existat mai multe lupte. Deşi aveau un duşman comun în turci, conducătorii celor două state s-au bătut între ei deoarece moldovenii au dorit să aibă „omul” lor pe tronul Ţării Româneşti.

Ştiri pe aceeaşi temă

Între Moldova şi Ţara Românească au avut loc adesea conflicte armate, deşi cele două ţări au avut mai tot timpul acelaşi duşman în Imperiul Otoman. Chiar dacă în ambele state se vorbea limba română, conducătorii lor s-au războit în dese rânduri din diverse motive.

Moldovenii şi muntenii au avut ceva de împărţit încă din secolul XIV, când cele două ţări abia au luat naştere. În documentele cancelariei domneşti a Moldovei se arată că printre duşmanii ţării se numără şi voievodul Ţării Româneşti, numită de moldoveni „ţara basarabilor”.

„Vom fi credincioşi şi vom sta lîngă dînşii cu tot poporul Ţării Moldovei împotriva craiului Ungariei, împotriva voievodului Basarabiei, împotriva turcilor, împotriva tătarilor”, se arată într-un document de la data de 6 ianuarie 1935.

În anul 1400, Mircea cel Bătrân, voievodul Valahiei, a pătruns în Moldova, punând pe tronul ţării în locul lui Iuga Ologul pe Alexandru cel Bun, cel ce avea se devină unul dintre cei mai longevivi domnitori moldoveni. Acesta este considerat primul atac al muntenilor asupra Moldovei.

Nici în perioada în care tronul Ţării Moldovei a fost ocupat de Ştefan cel Mare, între cele două state lucrurile nu au fost mai liniştite, chiar din contră, între cele două părţi au avut foarte multe bătălii.

„Pe la Boboteaza trecută mai sus – numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire în număr de 120.000; împreună cu aceasta se afla şi domnul ţării Munteneşti cu toată puterea lui... Auzind şi văzînd noi acestea, am luat sabia în mîna şi cu ajutorul domnului Dumnezeului nostru atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii (turci şi munteni), i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre...”, se arată într-o scrisoare transmisă la data de 25 ianuarie 1475 de Ştefan cel Mare principilor creştini, povestind despre lupta de la Vaslui.

Ştefan cel Mare a fost trădat de toţi domnitorii numiţi de el la conducerea Ţării Româneşti

În perioada domniei lui Ştefan cel Mare, între Moldova şi Ţara Românească au avut loc mai multe bătălii. Domnitorul moldovean dorea să pună la cârma statului vecin un conducător ce să-i fie prieten, însă de fiecare dată ajungea să fie trădată, voievozii munteni numiţi de el la conducerea Ţării Româneşti devenind supuşii otomanilor.

Ştefan cel Mare îl învinge la data de 24 noiembrie 1473 pe Radu cel Frumos şi îl pune pe tronul Valahiei pe Laiotă Basarab, care va ajunge să-i sprijine pe turci în bătăliile purtate împotriva domnitorului moldovean.

„Ştefan Vodă s-au pornit după dînsul (Radu cel Frumos) cu toată oastea sa. Şi într-această lună 23 au încunjurat cetatea Dîmboviţa şi într-aceea noapte au fugit Radu vodă din cetate, lasă pre doamna-sa Maria şi pe fiica sa Voichiţa şi tot ce au avut şi s-au dus la turci. Iar Ştefan vodă, miercuri 24 ale aceştii luni, au dobînditu cetatea Dîmboviţa şi au întratu într-însa şi pre doamna Radului vodă şi pe fiica-sa Voichiţa o au luat-o luişi doamnă şi toată avuţia lui şi toate veşmintele lui cele scumpe şi visteriile şi toate steagurile…Iar pe Basarabă (Laiotă) l-au lăsatu domnu în Ţara Muntenească şi au domnit o lună”, scrie cronicarul Grigore Ureche în „Letopiseţul Ţării Moldovei”.

În vara anului 1476, sultanul Mahomed al II-lea, în fruntea unei armată formată din 120.000 de soldaţi, ajutat de Laiotă Basarab, care îi oferă un corp de oaste formată din 12.000 de oameni, atacă Moldova lui Ştefan cel Mare, însă este învins la Valea Albă.

„Moldovenii pînă la moarte să apără, nici biruiţi dintre arme, ci stropşiţi de mulţimea turcească, au rămas dobînda la turci… Şi a fost scîrbă mare a toată ţara şi tuturor domnilor şi crailor di primprejur, dacă auziră că au căzut moldovenii suptu mîna păgînilor… Scrie la letopiseţul nostru dovenesc că la acest războiu ce au fost la Valea Albă, au fostu şi Basarab vodă cu muntenii, venit întru ajutorul împăratului turcescu, pe care toţi domnii de primprejur îl cuvînta de rău, zicîndu că n-au fostu în ajutor crucii şi creştinătăţii, ce păgînilor şi duşmanilor”, arată acelaşi Grigore Ureche.

În toamna anului 1476, domnitorul moldovean îl alungă pe Laiotă Basarab de pe tronul Ţării Româneşti punându-l la conducerea ţării pe vărul său Vlad Ţepeş. A urmat o perioadă în care Valahia a fost condusă ba de supuşi ai otomanilor, ba de apropiaţi de-ai lui Ştefan cel Mare, armatele celor două ţări hărţuindu-se cu fiecare ocazie pe care o aveau.

„Singura mîngîiere a sultanului era că Basarab, voievod al Munteniei, mulţumită căruia turcii începuseră acel război, îi ajuta cu toţi oamenii lui, cu hrană şi cu de toate la orice nevoie pe turci, care prăpădeau Moldova cu foc şi pară. Oastea munteană, avînd aceeaşi limbă şi aceleaşi obiceiuri cu moldovenii şi cunoscînd toate tainele pămîntului acela, îi lovea cu mult mai rău decît turcii”, menţiona cronicarul polon Ian Dlugosz.

„Rivalităţile de aceeaşi natură au implicat şi generaţiile următoare de dinaşti, războiul dintre Bogdan al III-lea al Moldovei şi Radu cel Mare al Ţării Româneşti putând fi evitat doar datorită apelului unor prelaţi la credinţa comună a celor doi principi. Nici integrarea mai strictă a statelor româneşti în ansamblul controlat de sultan nu a atenuat cu totul stările de tensiune. Noile motivaţii şi-au aflat originea în ambiţia unor familii domnitoare de a controla ambele ţări, în actele de disidenţă ale facţiunilor boiereşti, urmate de exil în masă peste hotare, sau opţiunile diferite în ceea ce priveşte politica externă. Episodul care s-a bucurat de o amplă reflectare istoriografică a fost cel al antagonismului dintre Movileşti şi Mihai Viteazul. Protagoniştii, exponenţi ai unor facţiuni boiereşti, una captivată de modelul libertăţilor din Polonia barocă, pe care le-ar fi dorit translatate pe solul Moldovei, cealaltă interesată în contracararea presiunii otomane prin colaborarea cu Habsburgii, au propus în fapt maniere proprii de realizare a unor proiecte politice româneşti, fundamentate pe realitatea identităţii etnice a moldovenilor şi muntenilor.

Concurenţa în demararea unor astfel de proiecte, complicată şi de problema boierimii de origine greacă, a dat naştere la conflictele din secolul al XVII-lea, cunoscând forma unor angajamente militare în timpul lui Matei Basarab şi Vasile Lupu.

Stările conflictuale care au opus de-a lungul secolelor medievale principatele româneşti extracarpatice sunt o parte a trecutului propriu şi merită studiate fără complexe şi prejudecăţi, ca expresii ale unor realităţi specifice şi altor naţiuni şi care, fără a pune în cauză existenţa naţiunii române medievale, ci mai curând îi adaugă faţete remarcabile”, explică Florian Dumitru Soporan, doctor în istorie medievală.

Alte ştiri pe această temă:

Cei mai desfrânaţi voievozi ai românilor. 10 mărturii sumbre despre domnitorii care „nu se săturau de curvărit“

Alexandru cel Bun, domnitorul român cu cele mai multe neveste. De a treia soţie a divorţat pentru că a refuzat să se convertească la catolicism

Cum a cucerit Ştefan cel Mare cetatea Chilia, „cheie şi poartă a toată Ţara Moldovei şi a toată Ţara Ungurească şi a ţărilor de la Dunăre“

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările