Molimele care au lovit România în ultimele două secole. Cât din populaţie s-a infectat şi câţi oameni au murit

Molimele care au lovit România în ultimele două secole. Cât din populaţie s-a infectat şi câţi oameni au murit

Marile spitale de campanie determinate de molime nu-s o invenţie vremurilor moderne FOTO Historia

Cele mai multe epidemii din ultimele două secole au lovit Moldova. Datele au fost puse cap la cap de scriitoarea şi jurnalista Violeta Ionescu, autoarea mai multor volume de reconstituire istorică care acoperă câteva capitole neexplorate sau prea puţin explorate din trecutul României.

Ştiri pe aceeaşi temă

Epidemia declanşată de coronavirusul SARS Cov2 (responsabil de boala denumită COVID-19) nu este singura mare molimă care a lovit partea de est a României (mai cu seamă provincia Moldova) în ultimele două secole.

Izvoarele istorice scoase la iveală de scriitoarea şi jurnalista Violeta Ionescu (un adevărat enciclopedist a vremurilor noastre, având în vedere că a scos deja câteva volume în care istoria este reconstituită până la detaliu), iar în articolul de faţă vi le vom prezenta într-o variantă succintă.

Aparent surprinzător, cele mai multe dintre molimele care au ajuns în România au afectat în special Moldova şi, într-o oarecare măsură, Muntenia. Totuşi, există o explicaţie logică pentru acest mod de răspândire a bolilor contagioase: majoritatea infectărilor au înaintat spre Europa dinspre răsărit (dinspre Asia), iar porturile de la Marea Neagră şi de la Dunărea de Jos era cele mai facile porţi de intrare a molimelor.

Vremea ciumei

În 1815, ciuma s-a răspândit în aproape toată Moldova, venind prin portul Galaţi, locul unde sute de oameni, din toate colţurile lumii, veneau şi plecau zilnic. Pe atunci,  cauzele ciumei erau necunoscute, aşa că măsurile de carantină sau de prevenţie erau aproape inexistente. La fel şi tratamentul.

Medici vestiţi ai antichităţii credeau că boala cumplită, cu o mortalitate înfiorătoare, apare fie din cauza „disproporţiei celor patru umori” (Galen), fie  dădeau vina pe „aerul infectat  din cauza cutremurelor” (Hipocrat). Existenţa şi rolul bacteriilor avea să devină evidentă mult mai târziu.

În lipsa explicaţiilor medicale, mai rămânea doar gestionarea tragediei. Vodă Scarlat Alexandru Calimach dădea în acel an o „anafora” boierilor privitoare la  lazareturile ce se întocmeau în ţară. Banii trebuiau strânşi de la  „negustorii români, armeni şi jidovi, fiecare contribuind cu 10.000 lei  pentru construcţie şi să le întreţină timp de 4 luni” (din august până  în noiembrie).

După o perioadă de oarecare acalmie, în 1824-1825 o altă epidemie de ciumă loveşte toate târgurile Moldovei, mai ales pe cele mari - Iaşi şi Galaţi - unde „toată  populaţia se răsleţi, lăsând târgul pustiu”. Practic, o mare parte din populaţie fuge în sate, pe la rude, şi se izolează.

În luna august 1829, ciuma reapare în forţă, când „în Iaşi era ceva de spaimă, oamenii mureau cu sutele pe străzi în fiecare zi”. După numai doi ani, după o uşoară scădere a numărului de infecţii, boala izbucneşte din nou, întâi în Basarabia, apoi mai mult la Iaşi, unde „oamenii mureau trăsniţi după un sfert de ceas de suferinţă în spasmele şi convulsiile cele mai înfricoşate”.

Vremea holerei

În acelaşi an, ca şi cum necazurile cu ciuma nu erau de ajuns, apare şi o gravă epidemie de holeră  care s-a răspândit din India până în Europa.

Potrivit unei statistici a cancelariei domneşti, în 1832, în Moldova, din 1.130.000 de locuitori, s-au  îmbolnăvit de holeră 8.445, din care au murit 5.182 de oameni. Cu toate  că generalul Kiseleff a luat măsuri de carantină, epidemia s-a extins în  Muntenia, ajungând şi la Bucureşti, apoi a trecut şi în Ardeal.  Prima  localitate victimă a fost Iaşul, unde la începutul verii anului 1831, pe străzi zăceau cadavre pe care nu le ridica nimeni.

Tribunalele şi-au încetat activitatea, la fel şi eforiile (primăriile din acea vreme), iar locuitorii înstăriţi au părăsit oraşele. A rămas să îndure molima sărăcimea care oricum nu avea acces la apă curată, nu avea posibilitatea să menţină o igienă adecvată şi nici nu avea acces la servicii medicale.

„Aceeaşi molimă a izbucnit şi la Galaţi adusă de marinarii unui vapor  sosit de la Constantinopol. Mulţi locuitori au părăsit atunci oraşul. Cu  multe greutăţi, prin hotărarea spătarului Ioan Cuza, pârcălab de  Covurlui (tatăl viitorului domnitor) şi al spătarului Anton Negroponte,  la 1 august 1838, s-a început construirea unui spital al Spiridoniei pe  moşia oraşului, în Mahalaua Poştei, între vii. Din lipsa banilor, noul  aşezămant s-a deschis abia la 1 septembrie 1841. Ca spital militar,  miliţia pământeană avea la Galaţi, în 1833 un asezământ de case  închiriate. Abia în 1841 a beneficiat de un local propriu pe moşia  Tiglina”, scrie Violeta Ionescu.

Epidemia din acest an a făcut 99 de victime la Galaţi, cei mai loviţi fiind nevoiaşii care trăiau în condiţii precare.

Noi molime, noi tragedii

În anii 1830 şi 1840 au existat trei valuri masive de boli contagioase:  primul, din intervalul 1831-1833, a inclus două epidemii, cauzate de holeră şi  gripă; al doilea, 1836-1842, cuprindea mari epidemii de gripă, tifos, febră tifoidă şi holeră.  Totuşi, variola, flagelul secolului al XVIII-lea, a  fost bine stăpânită prin vaccinarea populaţiei. 

A doua epidemie de  holeră a secolului al XIX-lea a pornit tot din India, în jurul anilor  1841-1842, şi s-a întins în toată Asia, ajungând şi în estul Europei în  anii 1847-1848. În portul Galaţi a fost adusă de un vas turcesc şi a  izbucnit cu furie în oraş, după care, prin târgurile moldovene, a ajuns din nou la Iaşi.

În 1871-1873 s-a produs ultima epidemie importantă de holeră  din Europa Centrală şi de Est, cu durata cea mai lungă şi cu consecinţe  demografice dintre cele mai grave.

În 1871, la Galaţi, primele cazuri  s-au semnalat pe 4/16 noiembrie (din Arhivele Statului, Galaţi, fond   Primărie, 1871, dos. 19, f. 1-81). În 1873 s-au înfiinţat mai multe  spitale pentru holerici (idem, dos. 16, f. 1-228).

Blestemul tifosului

Cea mai devastatoare molime care a lovit România în ultimul secol a fost epidemia de tifos exantematic din 1914-1922.  Evenimentele au fost parte a unui val epidemic la baza căruia au stat de condiţiile determinate de Primul Război Mondial şi Războiul Civil Rus. Acest val a pornit din Regatul Serbiei în 1914, pentru a mătura Europa de Est şi teritoriul fostului Imperiu Rus până în 1922, lăsând în urmă numai în Rusia, între 2,5 şi 3 milioane de morţi.

Epidemia a ucis în Regatul României nu mai puţin de 300.000 de oameni sau, cum se exprima istoricul Constantin Kiriţescu, mai mult decât 10 mari bătălii. Alături de aceştia se numără victimele din Basarabia (unde epidemia a evoluat în perioada 1918-1920) şi mai puţin, din Bucovina (1919) şi Transilvania (1919), în ultimele două provincii situaţia epidemiologică fiind net superioară.

Printre cei răpuşi de tifos exantematic pe câmpul de onoare în perioada de evoluţie principală a epidemiei, se numără aproape aproape 350 de medici (aproximativ o cincime din corpul medical) şi 1.000 de sanitari români, precum şi 4 medici francezi, alături de un număr mai mare de infirmiere din Misiunea Militară Franceză.

Vă mai recomandăm şi:

Cele mai cumplite pandemii din istorie, explicate de medicul Sylvia Hoişie: „Au omorât mai mulţi oameni decât războiul“

Cum se descurca România cu marile molime în perioada interbelică. Modelul carantinei din uriaşele porturi Galaţi şi Brăila, enorma poartă de comerţ a ţării

Cum a murit, la doar 29 de ani, autorul celei mai cunoscute poezii despre limba română, scrisă în tranşee, la Mărăşeşti 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: