Mărturii din temniţele iadului: "M-au pus în faţa plutonului de execuţie pentru că nu am vrut să devin colaborator al Securităţii"

Mihai Dionisie are sănătatea şubredă din cauza bătăilor aplicate de securişti

Mihai Dionisie este unul dintre supravieţuitorii regimului de exterminare a deţinuţilor politici  din închisoarea Gherla.10 ani de schingiuire, foamete şi groază. Atât a ispăşit în lagărele comuniste de la Galaţi, Gherla, Jilava, Aiud, Baia Sprie şi Periprava.

CITEŞTE ŞI:   Drama unui fost deţinut politic: "A fost ca la Auschwitz, doar că nu ne-au gazat"

Mărturisirile unui fost deţinut politic: „Mă băteau cu furtunul de cauciuc până leşinam”

Totul a început în 1949, când Securitatea începuse colectivizarea. Oamenii erau forţaţi să renunţe la toate proprietăţile pe care le aveau: teren, cereale şi animale. Toate bunurile trebuia duse la CAP, iar cine nu se supunea era ameninţat cu duba Securităţii.

Silniciile la care au fost supuşi ai săi au stârnit răzvrătirea elevului de 16 ani, Mihai Dionisie. „Atunci se învăţa limba rusă. Profesoara ne spunea că trebuie învăţată şi de părinţii noştri pentru că Uniunea Sovietică este «sora noastră mai mare». Dragostea de ţară m-a făcut să mă opun”, povesteşte fostul deţinut politic.

În 1952, a fost arestat împreună cu alţi nouă colegi de la Grupul Şcolar CFR din Galaţi. Motivul:  Nutrire de sentimente duşmănoase faţă de regimul comunist”.

Şocul primei detenţii

La momentul arestării avea doar 17 ani şi opt luni. A fost considerat „duşman al poporului” şi a stat închis în beciurile Securităţii nouă luni, după care a fost dus la Penitenciarul Galaţi.

Pe 5 decembrie, Tribunalul Militar Bucureşti l-a condamnat la opt ani de detenţie. A mai făcut încă doi ani de temniţă pentru că a refuzat să devină colaborator al Securităţii.

Prima dată a trăit ororile comunismului în penitenciarul de la Galaţi, care era condus de un om diabolic - Petrache Goiciu. El a instituit un extrem de riguros regim de detenţie şi muncă. Teroarea lui Goiciu a cunoscut-o şi liderii PNŢ (Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi mulţi alţii).

 „Eram izolaţi fiecare într-o celulă, nu puteam comunica între noi decât prin alfabetul Morse. Când ne-au depistat sistemul comunicare a început „îmblânzirea” prin bătăi până la sânge. Nu prea mai erai om după astfel de schingiuiri”, povesteşte Mihai Dionisie.

Una din metodele cele mai dure de bătaie era „la tălpi”. Deţinuţii erau descălţaţi şi bătuţi cu bastoane de lemn sau metal. La Galaţi mai existau trei metode de bătaie crunte: covorul, rotisorul şi ringul.

„Te înfăşurau într-un covor şi te loveau cu picioarele unde apucau. Asta era metoda covorul. Apoi, te aşezau ghemuit pe o bară de metal, te legau la mâini şi picioare şi te loveau cu picioarele în timp ce te învârteau. Ăsta era rotisorul. A treia metodă de tortură era ringul. Te puneau în mijloc şi te întrebau «De ce ai făcut asta banditule?, «Nu vei ieşi viu de aici!» şi te loveau cu bestialitate”, îşi aminteşte fostul deţinut politic.

Închisoarea morţii

După Penitenciarul Galaţi a urmat „închisoarea morţii” - Gherla. Pentru că a îndrăznit să comunice cu un alt deţinut, a fost aruncat într-o celulă, în care a stat 100 de zile. „Mâncare îmi dădeau odată la trei zile şi consta în zeamă de varză. Dormeam pe jos, era frig, umezeală şi mucegai. Eram bolnav. Devenisem un cadavru viu”, spune fostul deţinut politic.

„În 1956, când era Revoluţia din Ungaria, la Gherla s-a creat o adevărată revoltă. Pe vremea aceea nu aveai voie să vezi afară. Geamurile aveau jaluzele. În semn de revoltă, toţi deţinuţii au dat jos jaluzelele. S-au răzbunat şi ne-au zdrobit în bătaie. Cel mai cumplit lucru care se petrecea acolo era faptul că ucideau în sufletele oamenilor credinţa în Dumnezeu, te forţau să-ţi urăşti semenii. Închisorile erau pline de oameni nevinovaţi” , povesteşte cu groază Mihai Dionisie.

„M-au pus în faţa plutonului de execuţie”

Cel mai cumplit moment l-a trăit în ziua în care trebuia să fie eliberat. „Pentru că am refuzat să devin colaborator al Securităţii, m-au pus în faţa plutonului de execuţie. Am văzut moartea cu ochii, dar nu mi-am pierdut credinţa în Dumnezu şi poporul român. În acel moment a sunat procurorul închisorii şi i-a spus călăului că nu admite executarea sentinţei. Şi acum mă gândesc cu groază la acele momente”, mărturiseşte Mihai Dionisie.

Şi astăzi, după 50 de ani de la eliberarea din închisorile comuniste, Mihai Dionisie retrăieşte acele coşmaruri. „Mă trezesc noaptea transpirat şi doresc să-mi uit trecutul. Retrăiesc acele clipe de teroare. Nu pot uita momentul în care am fost pus în faţa plutonului de execuţie”, spune fostul deţinut politic.

Viaţa în „libertate”

Pe 30 martie 1962 a fost eliberat. Familia îl credea mort. Reîntâlnirea a fost extrem de emoţionată: „Tatăl meu a murit în război, dar mama a fost aproape să se piardă, avea senzaţia că nu sunt eu. Eram foarte slab, bolnav, credea că sunt o fantomă”, povesteşte cu ochii în lacrimi Mihai Dionisie.

Ca marea majoritate a deţinuţilor politici, după eliberare s-a angajat în combinatul siderurgic din Galaţi, dar a rămas sub supravegherea autorităţilor poliţieneşti până în 1989. „Am lucrat în combinat până în momentul în care m-au descoperit securiştii şi au început persecuţiile. În 1969, s-a dat un Ordin general şi au fost daţi afară toţi foştii deţinuţi politici. Atunci mi-au desfăcut contractul de muncă şi m-am dus în agricultură”, spune fostul deţinut politic.

Mai târziu a aflat de la CNSAS că a fost turnat de un vecin de bloc şi o fostă colegă de serviciu. În 2009, a dat în judecată statul român cerând despăgubiri pentru suferinţa pricinuită în temniţele comuniste.