Trec peste ce căutau nişte sighişoreni la malul mării, dar pot să vă spun că pe cât de frumos şi cosmopolit era oraşul, pe atât era de greu de trăit în el. Viu, agitat spre nevrotic pentru un ardelean, pretenţios şi elitist. Nu a durat prea mult, aşa că, atunci când am început să ne obişnuim, a devenit obsedat de bani, arivist şi lipsit de orice eleganţă. 
 
Ca orice emigrant, te îndrăgoşteşti de istoria locului în care ajungi. Îi cauţi parfumul şi picanteriile, ignorând prezentul care de multe ori nu se ridică la înălţimea istoriei trecute. Am văzut cum, încet-încet, a murit viaţa culturală, centrul vechi a devenit o groapă de gunoi, păcănelele şi cluburile de noapte au apărut peste tot, în timp ce oameni decenţi întindeau mâinile hulpav către pungi de făină şi sticle de ulei. Undeva, în spatele nostru, uitat, Cazinoul se degrada puţin câte puţin.
 
Dar, chiar şi abandonat, Cazinoul continua să fie locul unde îţi doreai să mergi în fiecare seară. Să simţi cum ţi se strânge mâna şi să ai emoţii că vei fi sărutată prima dată chiar acolo. Nu cred că există constănţean care să nu fi trăit aceste senzaţii, tânăr fiind, după cum nu cred că bătrânii de la malul mării nu şi-ar dori să prindă ziua în care să se aprindă din nou luminile în clădirea emblematică a oraşului.
 
Într-un oraş devastat de un primar care şi-a pierdut uzul raţiunii şi bunul simţ în cluburi zgomotoase şi afaceri dubioase, Cazinoul spune povestea noastră, a tuturor. L-am primit şi nu ştim ce să facem cu el. Nu ştim al cui e, pentru că nimeni nu are curajul să şi-l asume. Uneori îţi vine să crezi că mai bine îl laşi să dispară în mare decât să-l ia cineva şi să organizeze în el nunţi şi botezuri. 
 
De fapt, Cazinoul aparţine Primăriei, care, prin pixul lui Radu Mazăre, l-a predat ministrului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei, Liviu Dragnea. În 2014. S-au făcut mai multe licitaţii, fără niciun rezultat. Iar Cazinoul se surpă pe zi ce trece. La fel ca toată România, aşa că ce mai contează o clădire de la malul mării? Se doreşte cu disperare găsirea unor soluţii de către organizaţii private, de către ONG-uri, de oameni care nu mai suportă să vadă cum Cazinoul se degradează încet, dar sigur. Statul român ezită să-şi asume rolul pe care cetăţenii i l-au acordat şi uită că datoria lui este să valorifice moştenirea culturală pe care o avem. Tot statul va fi cel răsplătit, căci, ne spun experţii, un monument istoric poate avea, numai din impozite de venit, un randament anual de peste 600%. Moştenirea culturală poate genera, pentru fiecare loc de muncă direct, alte 26,7 locuri de muncă indirecte, de patru ori mai multe decât industria producătoare de maşini. 
 
 
Decizia stă în pixul unor oameni pe care nu îi pot înţelege atunci când ignoră cu bună ştiinţă esenţa a ceea ce suntem. Pentru că, în final, totul se reduce la deciziile politice şi fiecare kilogram de făină dat în campania electorală a însemnat încă o fisură în zidurile Cazinoului.
Experienţa din ultimii ani mi-a demonstrat că nu avem specialişti care să integreze idei şi să colaboreze eficient. Nu mă gândesc la specialişti veniţi de pe Lună, nu, specialişti în structurile administraţiilor locale sau centrale. Şi când mă refer la lipsa specialiştilor nu pun accent pe lipsa oamenilor pregătiţi sau profesionalizaţi pe domeniul lor de activitate, culmea e că aşa ceva avem. Ce ne lipseşte este integrarea acţiunilor între instituţii şi prin hăţişul legilor care uneori mai mult încurcă decât ajută. Din acest motiv am ajuns să auzim peste tot „nu se poate“. La Constanţa e neclar cine trebuie să pună bani pentru renovarea Cazinoului, ba e nevoie de donaţii, ba auzim că autorităţile locale au banii necesari. Dar nu se mişcă nimic. Şi în tot zgomotul din ultimii ani nu ştim încă ce facem cu clădirea în cazul în care va fi restaurată vreodată. Nu există un om, un departament care să aibă viziunea şi competenţele legale de a propune soluţii sau de a le căuta în societate. De asta, în multe dintre cazurile în care am restaurat clădiri de patrimoniu, am sfârşit prin a pune lacăte şi cordoane cu accesul interzis. Să nu cumvă să le mai strice cineva. Nimeni nu îşi pune problema că o clădire există cu adevărat doar în relaţia cu oamenii. Restaurată şi inaccesibilă e doar un mausoleu al neputinţelor noastre. Cazinoul, sau orice altă clădire de patrimoniu, trebuie să aibă uşile larg deschise pentru oameni ca să fie o clădire vie.
 
Concret, ar trebui identificate urgent structura responsabilă cu restaurarea (Primăria Constanţa, după toate aparenţele) şi fondurile necesare, ar trebui organizat un concurs de idei pentru găsirea rolului pe care Cazinoul să-l joace în oraş, intrat în dialog cu cetăţenii, reabilitat şi deschis pentru publicul larg. Dacă privim la sutele de exemple din toată Europa, soluţiile nu sunt niciodată atât de complicate pe cât ni le închipuim. Rămâne să avem voinţă.

 
Aş vrea să vină ziua în care să revăd Constanţa, să întorc spatele mării şi să mă bucur de oraş, în loc să simt cum se scufundă speranţa şi să aud cum nu putem face niciodată nimic.