Cum au înfruntat tătarii din Dobrogea ororile comunismului. Povestea muftiului şef condamnat pentru uneltire împotriva URSS
0
Tătarii reprezintă cea mai numeroasă comunitate etnică musulmană din Dobrogea. Instaurarea regimului comunist în România a avut aceleaşi efecte şi asupra lor ca pentru majoritatea populaţiei ţării: pierderea pământurilor, arestări, condamnări cu ani grei de puşcărie sau muncă la Canal, terorizarea familiilor celor condamnaţi.
Problema minorităţii tătare apare în atenţia organelor de represiune comuniste după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, când în România apar primii refugiaţi tătari din Crimeea.
Pe 11 mai 1944, Stalin ordonă ca populaţia tătară din Crimeea să fie deportată în alte părţi ale Rusiei – Uzbekistan, Asia Centrală, Siberia. Dictatorul rus a luat această decizie ca un gest de represiune împotriva populaţiei tătarem, care de la înfiinţarea URSS luptase împotriva noilor stăpânitori de la Moscova. Tătarii din Crimeea au fost de partea „albilor“ în războiul civil care a urmat Revoluţiei bolşevice din octombrie 1917, iar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial au oferit sprijn naziştilor în lupta cu Armata Roşie, în speranţa redobândirii independenţei.
Însă, în urma declanşării acţiunii de deportare o parte dintre tătarii din Crimeea se refugiază în Dobrogea. „Crimeenii au fost primiţi ca fraţii lor de sânge, credinţă şi limbă de tătarii stabiliţi în Dobrogea“, notează profesorul Guner Akmola, urmaşă a unei familii de tătari din Crimeea. Venirea acestor refugiaţi dezlănţuie o adevărată prigoană din partea serviciilor de securitate asupra celor care i-au adăpostit, ascuns sau ajutat. La solicitarea URSS, autorităţile comuniste de la Bucureşti vor purcede la o adevărată epurare a comunităţii tătăreşti din Dobrogea de „elementele contrarevoluţionare“.
Liderul acestor mişcări de primire, găzduire şi ajutorare a refugiaţilor din Crimeea este Negip Hagi Fazâl, preşedintele Comitetului de Ajutoare. Sistemul de ascundere a tătarilor refugiaţi este destul de simplu, dar foarte eficient: oamenii sunt mutaţi foarte des, noaptea, dintr-un sat în altul, astfel încât Securitatea să nu le poată lua urma. Între 1945 şi 1948, Negip, originar din satul constănţean Tătaru (Azaplar), stă ascuns prin diferite localităţi dobrogene, la fel ca şi refugiaţii pe care-i ajută.
Negip a fost arestat în octombrie 1948, torturat şi omorât în numai şase zile de Securitate. Prinderea lui, ca şi a celorlaţi tătari s-a datorat unor trădări venite din rândul comunităţii.
Sediul fostei Securităţi din Constanţa - foto Călin Gavrilaş
Profesorul universitar Marian Cojoc susţine că „monitorizarea minorităţii tătare din Dobrogea, începută în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost o realitate indubitabilă, amplificată chiar la începutul anului 1948. Ca dovadă, în ziua de 31 ianuarie, Direcţia Generală a Siguranţei a emis ordinul 58.120 S, prin care cerea comisariatelor de poliţie portuară să ia măsuri pentru arestarea foştilor membri ai Comitetului Tătarilor din Crimeea care stăteau ascunşi în ţară. Este vorba despre Abduramitov Aidul Djemil (preşedinte), Kurtseitov Eredjen (vicepreşedinte), Geamanov Mamet, Abalai Feumei, Sadîc Fazal şi Husein Apan.
Incapacitatea autorităţilor de a-i reţine pe cei vizaţi este demonstrată, spune profesorul, de numeroasele ordine care succed celui din 1948. Însă, în vizorul securiştilor intră şi tătarii dobrogeni care i-au ajutat sau ascuns pe crimeeni. Astfel, în perioda 1949-1953 curg acuzaţiile de spionaj împotriva statului român sau de uneltire împotriva URSS, la adresa unor tătari din judeţul Constanţa. Urmează un val de arestări şi condamnări a celor bănuiţi că şi-au ajutat fraţii refugiaţi din Crimeea.
Constantin Ionaşcu, fost deţinut politic, notează în cartea „Rezistenţa anticomunistă în Dobrogea“ că în 1953 a avut loc „un genocid al naţionalităţii turco-tătare din Dobrogea. Familiile celor condamnaţi au fost urcate în camioane sau vagoane de vite şi au fost duse la Bicaz sau pe alte şantiere socialiste, la muncă forţată, fiindcă nu iubeau
URSS şi Partidul Roşu“.
LOTUL CELOR 15 TĂTARI CONDAMNAŢI PENTRU CĂ ŞI-AU AJUTAT FRAŢII
Pe 11 martie 1953, Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti dă sentinţa în cazul „lotului celor 15 tătari“ din judeţul Constanţa arestaţi de Securitate pentru ascunderea şi găzduirea de „cetăţeni sovietici crimeeni“, precum şi pentru propagarea ideilor de eliberare a Crimeii. Pedepsele primite au variat de la muncă silnică pe viaţă, până la cinci ani de detenţie simplă.
Lotul era compus din preoţi musulmani, învăţători sau simplii ţărani tătari din diferite localităţi ale judeţului Constanţa: Irstmambet Iusuf (hoge în Constanţa), Mustegep Husein (hoge), Memet Mendu (tâmplar), Ali Osman Becmambet (învăţător), Memet Ali Vani (învăţător), Abdula Teofic Isleam, Serafedin Ibraim (tâmplar), Sultan Fazâl (văduvă cu doi copii), Salia Mendu, Nazif Geanacai (hoge), Geafer Iusuf (învăţător), Saib Veli Abdula (hoge), Amet Mustafa (profesor), Malic Cadâr, Anan Curtmola (hoge) şi un român, Căruntu Ştefan.
Din dosarele întocmite de Securitate celor 15 inculpaţi reiese faptul că turco-tătarii din Dobrogea – în acea perioadă autorităţile nu făceau distincţia între turci şi tătari – erau în vizorul organelor de ceva timp, că şefii lor spirituali erau urmăriţi pentru a se cunoaşte contactele pe care le au şi informaţiile pe care le furnizează mai ales Turciei prin Consulatul din Constanţa. Astfel, din interogatoriul lui Irstmambet Iusuf rezultă că Serviciul de Spionaj Turc lua legătura cu turco-tătarii din Dobrogea prin intermediul marinarilor turci sosiţi în Constanţa, interesându-se, printre altele, de situaţia Canalului Dunăre-Marea Neagră, situaţia economică a ţării, despre armata sovietică din Constanţa sau despre situaţia Armatei Române.
De asemenea, din rechizitoriile întocmite în cazul „lotului celor 15 tătari“, vedem că unii dintre aceştia, deşi musulmani, sunt acuzaţi de simpatii legionare, iar alţii, cum e cazul lui Ali Osman Becmambet şi Irstmambet Iusuf, că erau chiar şefi de cuiburi în jurul anului 1937.
Din rechizitoriul Procuraturii Militare Bucureşti, întocmit în februarie 1953, reiese că inculpaţii se făceau vinovaţi de „crimă de uneltire contra ordinii sociale, prin toate aceste acţiuni ale lor, au căutat să ştirbească independenţa statului sovietic, să desprindă din teritoriul acestui stat provincia Crimeea şi s-o aducă în stăpânirea naţionaliştilor tătari, români şi crimeeni, sub forma unui stat liber“.
„Fiecare din membrii organizaţiei naţionaliste tătare, avea misiunea să colecteze bani, alimente să dea găzduire elementelor naţionaliste refugiate din Crimeea. În afară de aceasta, membrii aveau sarcina de a culege informaţii din domeniul politic, economic şi social din ţara noastră“, se mai arată în rechizitoriul numărul 81, întocmit de procuratura Militară Bucureşti, în 27 februarie 1953.
Conform profesorului universitar Marian Cojoc, problema comunităţii turco-tătare a persistat în atenţia Securităţii până în 1966.
ÎN ÎNCHISOARE, DIN TREI MOTIVE
Paul Andreescu, fost deţinut politic, îşi aminteşte de colegi de închisoare tătari. „Am suferit alături de tătari. Tătarii au fost mai numeroşi în închisorile comuniste faţă de alte etnii“. Conform acestuia, tătari ajunseseră în închisorile comuniste din trei motive. În primul rând, apărarea şi tăinuirea refugiaţilor din Crimeea. „Au fost urmăriţi imediat ce poliţiile ruse au intrat în România. În satul meu a fost prins ultimul refugiat din Crimeea, un hoge care era găzduit şi apărat de trei sate şi în fiecare noapte era purtat dintr-o parte în alta. În final, prin trădare, a fost prins în timp ce-l deplasau dintr-un sat în altul“, îşi aminteşte Andreescu.
În al doilea rând, fiind tătari şi având legături cu Consulatul Turciei din Constanţa sau cu rude din ţările capitaliste puteau ajunge în închisoare doar pentru că primeau o simplă scrisoare sau treceau pragul consulatului.
A treia cauză identificată de Paul Andreescu pentru care tătarii erau închişi de către comunişti era că „s-au opus sistemului şi au făcut parte din organizaţii anticomuniste. 90 dintre ei n-au fost prinşi datorită capacităţii Securităţii, ci datorită trădării“. ;
Decimarea unei populaţii
Decizia lui Stalin de a deporta populaţia tătară din Crimeea a fost pusă în practică începând cu 18 mai 1944. Zeci de mii de militari sovietici au participat la operaţiunea care ţinut câteva zile şi în urma căreia peste 190.000 de etnici tătari au fost ridicaţi din casele lor şi duşi în Siberia şi Asia Centrală. Odată ajunşi la destinaţie, tătarii sunt cazaţi în cămine şi puşi să muncească în industrii şi ferme de stat, în condiţii extrem de dure. După călătorie, căreia mulţi nu i-au supravieţuit, clima, lipsa de hrană şi propagarea rapidă a bolilor au decimat aproape 45% dintre deportaţi, potrivit unor surse tătare.
“Fiecare dintre membrii organizaţiei naţionaliste tătare, avea misiunea să colecteze bani, alimente să dea găzduire elementelor naţionaliste refugiate din Crimeea. În afară de aceasta, membrii aveau sarcina de a culege informaţii din domeniul politic, economic şi social din ţara noastră” - rechizitoriul Procuraturii Militare (1953)
Muftiul şef, condamnat pentru uneltire împotriva URSS
Pentru gestionarea problemelor cultului musulman, în 1920 s-a înfiinţat instituţia Baş Muftiului (Marele muftiu), iar primul baş muftiu a fost numit hogea din Medgidia, Etem Curt-Mola.
Scopul creării Baş Muftiatului era acela de a coordona activitatea tuturor clericilor musulmani.
Etem Curt-Mola s-a născut în 31 martie 1884 în comuna Medgidia. Absolvent al seminarului musulman, ajunge hoge în aceeaşi localitate, Securitatea notând despre el faptul că provine dintr-o familie de chiaburi. În 1943, se face remarcat prin apelul pe care-l face în rândul musulmanilor de a sprijini regimul antonescian în timpul războiului. Mesajul lui se răspândeşte repede în rândul celorlalţi hogi din Dobrogea.
Etem Curt-Mola, Baş Muftiu - foto Arhiva familiei Curt-Mola
Conform Fişei Matricole Penale, pe 12 septembrie 1953 începe să-şi execute pedeapsa cu închisoarea pentru „uneltire contra unui stat străin“. Cu alte cuvinte, liderul spiritual al musulmanilor este arestat pentru că a „ajutat cu bani şi alimente tătari fugiţi din URSS“. La 69 de ani trece prin închisorile Tulcea, Constanţa, Poarta Albă, Jilava şi Codlea. Toată averea îi este confiscată, familia mutându-se la Braşov. Primul Baş Muftiu al musulmanilor din România moare în 1963.
TĂTARII, CU SECURIŞTII LOR
Fiind o comunitate etnică numeroasă, era imposibil ca din rândurile tătarilor să nu fie şi persoane care să facă parte, în mod vizibil, din structurile fostei Securităţii. Este cazul lui Ismail Semsedin din Cernavodă, fost gardian în perioada 1953-1957 la direcţia la Direcţia Generală a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă.
După această perioadă, cariera fostului gardian în structurile Securităţii cunoaşte o traiectorie ascendentă remarcabilă. În 1957, este numit căpitan la Direcţia a 2-a a Securităţii, serviciul contraspionaj. În 1963, devine şef de birou şi este avansat la gradul de maior. Ajunge locotenent-colonel în 1973, când ocupa un post în Divizia a 3-a a Securităţii, urmând ca pe final de carieră să aibă gradul de colonel şi o funcţie la Securitatea Inspectoratului de Poliţie a Municipiului Bucureşti.
TĂTARUL-LEGIONAR
O poveste interesantă este ce a lui Seitisleam Seladin. Născut în 1911, în comuna Basarabi, azi oraşul Murfatlar, într-o familie înstărită, Seladin este trimis la Iaşi pentru a studia patru clase de liceu. Acolo, mărturiseşte nepotul acestuia, Omer Sunay, îl cunoaşte pe Corneliu Zelea Codreanu şi devine adept al legionarilor. Era unul dintre puţinii musulmani care aderă la această ideologie. Apropierea lui de legionari avea să fie taxată de comunişti.
În 1958, este arestat şi trimis pentru 36 de luni la Colonia Culmea să-şi execute pedeapsa prin muncă. Este eliberat la finalul lui 1959, pentru ca în câteva luni să fie găsit mort pe o stradă din Constanţa.
Seitisleam Seladin - foto Arhiva familiei Sunay
„Abia în 1994 am aflat cine a fost bunicul meu. Părinţilor mei şi bunicii mele le-a fost frică să vorbească chiar şi după Revoluţie. Bunica a fost urmărită, chemată la interogatorii şi bătută mulţi ani după moartea bunicului. Familia mea pierduse tot, aveau o carieră de cretă şi o fabrică de cărămidă în Basarabi, 600 de hectare de teren în zona Medgidia, peste 100.000 de metri pătraţi de teren intravilan în Basarabi. Comuniştii au naţionalizat tot. Din spusele tatălui meu, bunicul ştia toate poeziile lui Radu Gyr“, spune Omer Sunay.
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
