Adrian Stoica, expert NASA: „Cursa reală e pentru Lună. Călătoria pe Marte e legată de propagandă”

Adrian Stoica, expert NASA: „Cursa reală e pentru Lună. Călătoria pe Marte e legată de propagandă”

Adrian Stoica şi roverul Curiosity, la Mars Science Laboratory. FOTO Arhivă personală

Adrian Stoica, expertul NASA care a coordonat proiectarea şi manevrarea roverelor trimise pe Marte, explică de ce exploatarea Lunii este un proiect cu beneficii militare şi economice, în vreme ce cucerirea planetei Marte rămâne, momentan, un instrument de propagandă pentru liderii marilor puteri.

Ştiri pe aceeaşi temă

Adrian Stoica a fost, vreme de zece ani, şeful departamentului de robotică al NASA şi a coordonat echipa care a creat şi manevrat roverele trimise pe Marte, celebrele Curiosity, Opportunity, Sojourner şi Spirit. În prezent, este unul dintre experţii care se ocupă cu planificarea colonizării Lunii, în vederea unor viitoare misiuni umane care vor crea avanposturi pe satelitul natural al Pământului. Adrian Stoica a conceput turnuri mobile cu suprafeţe reflectorizante şi celule fotovoltaice pentru a obţine energie, ce va fi folosită la revenirea astronauţilor pe Pământ.

De asemenea, explică de ce Luna este un obiectiv realizabil şi important, în vreme ce explorarea planetei Marte se află în stadii incipiente şi este, momentan, legată mai degrabă de dorinţa marilor puteri de a-şi afirma supremaţia.

„Weekend Adevărul“: Domnule Stoica, în copilărie eraţi fascinat de cosmos? 

Adrian Stoica: Îmi amintesc când Neil Armstrong şi Buzz Aldrin au păşit pe Lună în 1969. Îmi amintesc că serialele mele preferate în acea vreme erau „XL-5“ (n.r. – serie animată de science-fiction pentru copii) şi „Planeta Giganţilor“, ambele despre aventuri în spaţiu. Îmi amintesc că, odată, când eram inginer stagiar, am spus ceva, nu-mi mai amintesc ce, iar colegii din birou au râs. Replica mea de atunci a fost: „Râdeţi voi, râdeţi, dar într-o zi eu am să lucrez la NASA!“. Bineînţeles că râsul s-a înteţit – şi posibil şi eu să fi glumit. Dar replica am ţinut-o minte perfect. 

Vă gândeaţi atunci la o asemenea carieră?

Nu era nicio idee concretă,  în acea perioadă România era închisă şi niciodată, până după 1989, nu-mi trecuse prin cap să plec din ţară. Mă gândeam că voi deveni profesor universitar, ca tatăl meu, şi că poate, dacă am noroc, academician – în România.

Amintindu-mi de toate astea văd că există un fir de legătură, dar ce îmi doream în copilărie era să devin profesor. Deşi, îmi aduc aminte altceva amuzant. În clasa întâi, cred, am fost fie-care dintre noi întrebaţi ce vrem să ne facem când vom fi mari. Unul a spus că vrea doctor, altul – că vrea inginer. Când a venit rândul meu, am răspuns: „Eu vreau să mă fac în locul tovarăşului Nicolae Ceauşescu“. Îmi aduc aminte că s-a făcut linişte – sau poate a fost doar în capul meu. Când am spus acasă aventura, taică-meu s-a uitat îngrijorat la mine. Nu prea am înţeles de ce. Era, la urma urmei, modelul cel mai promovat în acel moment la televizor. Oricum, apoi modelele mele s-au îndreptat mai mult către oamenii de ştiinţă –  Coandă, de exemplu. De mic am citit „Ştiinţă şi Tehnică“, la care unchiul meu, profesor de fizică, era abonat. Matematica şi fizica mi-au plăcut dintotdeauna.

Lucrări pe partea luminoasă a Lunii

Cum s-a întâmplat să ajungeţi la NASA?

După doctorat, am ajuns în SUA, în California, cu loteria vizelor, dar şi cu o promisiune de a lucra la un start-up cu cineva pe care îl cunoscusem la o conferinţă. Nu cunoşteam pe nimeni în America în afară de această persoană şi de un amic din facultate, care era în capătul celălalt al Americii, în Carolina de Nord, student doctorand la Duke University. 

Adrian Stoica, premiat şi felicitat de şeful  programului NASA Innovative Advanced Concepts

Acel start-up s-a dovedit imediat a fi un fiasco. Era o companie în formare, care nu avea bani de salarii. Era însă  o perioadă în care piaţa de muncă era excelentă şi, în câteva săptămâni, am avut interviuri şi patru oferte bune. Între acestea, cea de la NASA, JPL (n.r. – Jet Propulsion Laboratory) – în Pasadena, orăşel în zona metropolitană a Los Angelesului,  pentru un post de cercetător post-doctoral, cu oferta financiară cea mai mică, cam jumătate din banii din oferta  cea mai bună. Era însă cea mai apropiată de specializarea mea şi, în plus, era NASA! Aici erau liderii mondiali în robotică spaţială, cu o reputaţie fără egal. Alegerea mea s-a dovedit bună, iar handicapul financiar a fost eliminat când, şase luni mai târziu, am fost promovat pe post de cercetător permanent, iar apoi, în anii ce au urmat, am avansat câte o treaptă cam la doi ani, devenind cercetător principal în 2004, şi apoi SRS – în 2008.

Printre altele, aţi ajuns să programaţi roboţii trimişi pe Marte, ca şef al unui departament de elită. Cât timp aţi făcut asta?

Fiind conducător al grupului de robotică, am fost implicat zilnic în autonomia roboţilor pentru Marte, din 2008 până în 2018. Sunt în continuare în legătură cu cei care lucrează, mulţi dintre ei fiind cei pe care i-am angajat şi promovat eu, unii având acum, la rândul lor, poziţii de responsabilitate.

În afară de explorarea planetei Marte, ce alte subiecte de interes aţi avut?

De prin 2013 am avut un interes foarte mare pentru Lună, asta înainte ca Luna să fi revenit „la modă“. Motivul e simplu: am o oarecare fascinaţie pentru Polul Sud al  Lunii. Deoarece axa de rotaţie este aproape perpendiculară pe direcţia razelor Soarelui, se oferă în zona polilor regiuni de iluminare solară permanentă şi, deci, de energie permanentă. În plus, cred că pot contribui cu ceva care  să fie realizat încă din timpul carierei mele – mă rog, în mod optimist sperând la încă un număr de ani în care să fiu implicat în mod activ, mai precis să văd dezvoltarea unei economii şi avanposturi pe Lună, în următorii 20-30 de ani. Marte e prea departe şi orice activităţi acolo, cu excepţia unor vizite scurte, vor dura mai mult de atât.

E cea mai mare realizare a carierei dumneavoastră?

Da, conceptul meu de infrastructură solară la Polul Sud pe Lună este cea mai mare realizare a mea până acum. Deja NASA lucrează  la viitoarele turnuri solare gândite de mine, e drept, deocamdată la o scară ceva mai redusă. Apoi, ca domeniu fundamental, cea mai mare realizare a mea e, poate, învăţarea roboţilor prin  imitare, iar abia apoi biometria umbrelor.

Aventurile lui Curiosity, Opportunity şi Phoenix pe Marte

Ce roboţi aţi pregătit?

Grupul meu a lucrat la Mars Exploration Rovers (MER) Spirit şi Opportunity, precum şi la Mars Science  Laboratory (MSC), supranumit Curiosity, şi puţin la actualul rover aflat în drum spre Marte, Perseverance, inclusiv la elicopterul ce îl însoţeşte. Contribuţia mea a fost în principal de management şi puţin la partea tehnică, de algoritmi, venind cu idei ajutătoare în şedinţele de lucru cu oamenii mei, care făceau asta ca activitate de zi cu zi.

Mai aveţi şi alte proiecte  similare?

În afară de turnurile solare mobile, ce conţin suprafeţe reflectorizante şi celule fotovoltaice, pentru obţinere de energie solară la Polul Sud pe Lună – principala destinaţie pentru aselenizări în misiunile cu echipaje umane din viitorul apropiat –, sunt interesat şi de drone, şi de roboţi casnici, dar la acestea lucrez în timpul liber.

Care sunt cele mai importante descoperiri făcute de roboţii proiectaţi de dumneavoastră şi de echipa pe care o conduceţi?

Rolul nostru, al celor din secţia de robotică, este de a gândi şi proiecta roboţii, iar apoi de a gândi următorii roboţi. Urmărim partea ştiinţifică a misiunilor şi controlăm roboţii, dar suntem mai preocupaţi de inginerie. Dar, ca să numesc una, îmi aduc aminte de bucuria colectivă când primele imagini au arătat cum braţul robotic al lui Phoenix Lander a scormonit solul şi în imagine apare  gheaţa din sol, confirmată a fi apă în stare solidă.

Adrian Stoica, în timpul testelor de roboţi în deşertul Mohave FOTO Arhivă personală

Vedeţi, multe dintre misiunile noastre încearcă să elucideze probleme legate de viaţa în sistemul solar. Până acum, din ce ştim, viaţa este legată de apă, deci când găsim apă, satisfacţia este enormă. Dar la fel de fascinant pentru noi este că observăm cum roboţii noştri alunecă şi se afundă  în nisipul marţian, cum pietrele foarte ascuţite au penetrat roţile de aluminiu ale roverului Curiosity, sau cum, după ce era gata de ieşirea din funcţiune, căci nu mai producea suficientă energie electrică cu panourile solare acoperite de praf, o furtună pe Marte a mişcat praful, curăţând practic panourile, iar roverul Opportunity a revenit „la viaţă“.

Planeta roşie,  o miză politică

SUA, Rusia şi China au anunţat că îşi doresc să cucerească planeta Marte. Cum se justifică interesul acesta pentru Planeta Roşie?

În momentul actual, ambiţiile la nivel de stat nu sunt din motive strategice, ci mai mult politice – mă refer la misiuni cu echipaj uman. Este o cursă, puţin asemănătoare cu ce s-a întâmplat între SUA şi Uniunea Sovietică pentru a fi primii pe Lună. 

Deci e legată mai mult de propagandă şi de imagine. Oamenii de ştiinţă şi cei pasionaţi de explorarea spaţiului au, evident, alte motivaţii, legate de supravieţuirea speciei, de cercetări şi descoperiri. Dar şefii marilor puteri au alte considerente. 

Luna, însă, poate avea şi avantaje strategice militare şi economice. De aceea, cursa  reală, în acest moment, este pentru Lună, dar şi pentru spaţiul din zona Pământ-Lună, în principiu, aşa-numitul cis-lunar space. Marte este folosită mai mult pentru stimularea imaginaţiei publicului, care să sprijine misiuni spaţiale. A spune că mergem iar cu oameni pe Lună, ce am mai făcut acum 50 de ani, nu e suficient de atractiv pentru publicul larg, cel puţin în SUA. Şi atunci se spune că Luna e doar un pas în drumul spre Marte.

Oamenii de ştiinţă, astronauţii şi cei implicaţi direct în cucerirea spaţiului chiar cred în aceste obiective. Dar pentru politicieni este doar o campanie care să le asigure fondurile pentru Lună. Pe de altă parte, unii miliardari americani, ca Jeff Bezos şi Elon Musk, sunt cu adevărat mânaţi, măcar parţial, de dorinţa de a ajunge pe Marte. 

Cât de posibilă e o călătorie pe Marte?

Din păcate, radiaţiile din timpul călătoriei ar face ca astronauţii să nu aibă şanse să se întoarcă vii şi nici măcar să ajungă sănătoşi pe Marte. Se lucrează intens la metode protective împotriva radiaţiilor, dar măsurile nu sunt perfectate deocamdată. Soluţii există, dar necesită prea mult strat izolator şi, deci, trebuie combustibil mult mai mult pentru a ridica rachetele grele. Iar o călătorie pe Marte nu este despre resurse, suntem departe de asta, departe de a vedea un impact  economic. 

Absenţa altor forme de viaţă în Univers, imposibilă matematic

Cum arată o zi de muncă la NASA?

În fiecare zi este ceva fascinant la serviciu, ca să spun aşa. O tehnologie nouă, o  misiune nouă, o descoperire  nouă pe Marte. În fiecare zi sunt mai multe prezentări interesante, de la cercetătorii  noştri sau de la cercetători vizitatori. De fapt, îmi este greu să ţin evidenţa, nu pot participa la toate, evident, fiindcă sunt prea multe. Aş estima că sunt cel puţin 10-20 de evenimente interesante zilnic. 

Există lucruri care sunt descoperite în sistemul solar, de exemplu, cum ar fi variaţii în comportamenul Ochiului Roşu – Red Eye – o furtună imensă pe Jupiter, mai mare în diametru decât planeta noastră. Şi sunt lucruri pe care le creăm noi, unele foarte exotice, cum ar fi misiuni robotice în proiectele de pătrundere prin gheaţa de 20-30 de kilometri, pentru a ajunge la oceanul de sub crusta de gheaţă pe Enceladus, o lună-satelit a lui Saturn, sau la oceanul de sub gheaţă de pe Europa, o lună a lui Jupiter.

S-a tot spus că una dintre ţintele NASA este să decopere viaţa în Univers. Credeţi că ea există?

Mulţi dintre cei de la NASA, şi eu printre ei, cred că ar putea exista viaţă la nivel microbial. E foarte posibil să existe, la nivel microbial sau în altă formă pe care n-o înţelegem, dar adevărul e că nu ştim încă. Matematic, probabilistic, e aproape imposibil să nu existe. Ce găsim acum în spaţiu, cum ar fi pe Staţia Spaţială Internaţională, sunt microorganisme aduse de pe Pământ. Nu au fost identificate până acum organisme provenind din alte surse. Roboţii întâlnesc lucruri noi la fiecare pas, de aceea facem explorarea. Sunt mai multe lucruri pe care nu le ştim decât lucruri pe care le ştim. Roboţii au explorat până acum doar zone foarte restrânse.

Dacă ar fi să închideţi ochii şi să vă gândiţi la  viitor, poate peste 50-100 de ani, ce imagini vă apar în minte? Cum credeţi că va arăta lumea?

Eu sunt un optimist şi cred că, în general, la nivel istoric, standardul de viaţă al omenirii s-a îmbunătăţit şi de aceea mă aştept ca acelaşi lucru să se  întâmple pe termen lung. Confruntările între naţiuni sau clase sociale nu au împiedicat progresul şi dacă nu există  efecte majore, cum ar fi creşterea nivelului oceanelor, din cauza încălzirii globale, sau alte situaţii catastrofale, e de aşteptat că lucrurile vor progresa spre binele omenirii.

Unde credeţi, totuşi, că vor avea loc cele mai notabile progrese?

Câteva lucruri pozitive de necontestat: accesul la cunoştinţe, facilitat de Internet şi de noi metode de învăţare, va duce la o populaţie mult mai educată, în ansamblu. În al doilea rând, durata şi calitatea vieţii vor creşte. Atât prin accesul la substanţe nutritive şi dezvoltarea ştiinţei administrării lor, cât şi prin medicină personalizată şi terapii genetice. Şi în al treilea rând, nivelul de interacţiune va creşte şi mai mult. 

La deschidere congresului Academiei Româno-Americane, în calitate de preşedinte al Congresului din 2014

Transporturile rapide şi Internetul au făcut ca numărul de oameni pe care o persoană obişnuită îi cunoaşte să crească de multe ori. Eu, personal, cunosc şi sunt conectat cu mii de oameni şi corespondez în mod curent cu câteva sute. Numerele astea vor creşte şi mai mult, deşi, evident, noi soluţii vor interveni, care vor face 

aceste lucruri mult mai eficiente şi rapide – mă refer la asistenţi inteligenţi – intelligent assistants –, programe care  ne vor ajuta şi, evident, vor fi interfeţe mult mai bune, în care să nu trebuiască să scriem mesaje cu degetele, de pildă.

Acestea sunt aspectele pozitive. Dar la ce aspecte  negative vă aşteptaţi?

Greu de spus dacă sunt pozitive sau nuanţate: vor fi mulţi roboţi – aşa cum avem mai multe telefoane celulare sau calculatoare, vom avea mai multe produse robotice, unele proprietate personală, iar altele de uz comun. Un al doilea aspect: la un moment dat, viaţa noastră se va transforma radical din cauza tehnologiilor ce ne înconjoară – nu pot să prezic consecinţele, cred că nimeni nu poate.

Dar impactul va fi semnificativ, aşa cum viaţa s-a transformat dramatic atunci când agricultura a încetat să fie principalul mijloc de asigurare de venit. Apartenenţa la una sau la mai multe grupări de persoane va fi mult mai complexă şi nuanţată. Înainte eram poate mai legaţi de cei din acelaşi areal cu noi, de vecini. În timp, interesele au depăşit considerentele de distanţă fizică. E posibil să nu-ţi cunoşti mulţi dintre vecinii din bloc, dar să fii prieten pe Facebook cu mulţi  alţi oameni, pe bază de interese comune, să zicem hobby sau afaceri. Cu aceştia avem mult mai multe în  comun.

Când aceste comunităţi vor fi grupate şi în mod legal, atunci pot apărea noi relaţii şi viaţa noastră ar putea fi mult mai afectată de acestea. În termeni simpli, dacă peste tot vom avea asigurată apă, electricitate şi servicii curente, mult mai puţin va conta ce primar avem şi mult mai mult cine şi în ce direcţie coordonează principalele noastre interese, manifestate prin acces virtual la informaţii, surse de venit şi calitatea vieţii în general, prin Internet. 

Cine este Adrian Stoica

A absolvit Facultatea de Electrotehnică, secţia Electronică şi Telecomunicaţii, din cadrul Institutului Politehnic din Iaşi. O perioadă, a fost şi asistent universitare la această facultate.

A lucrat ca inginer electronist la Întreprinderea de Traductoare şi Regulatoare Directe din Paşcani şi la Centrul Teritorial de Calcul din Iaşi. 

Între 1992 şi 1995, a fost în Australia, pentru a urma studiile doctorale la Universitatea de Tehnologie „Victoria“ din Melbourne, cu o teză despre metodele prin care roboţii pot învăţa mişcările prin imitarea membrelor omului care îi instruieşte.

În 1995, s-a mutat în SUA, după ce a câştigat la loteria vizelor.

În perioada 2008-2018 a condus departamentul de robotică al NASA.  Locuieşte în: Los Angeles, California, SUA

Vă mai recomandăm şi:

Ilona Scott, românca arhitect din SUA: „M-am născut într-un lagăr din Kazahstan“

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările