Irina Margareta Nistor: „Filmele veneau cu piloţii de avion“

Irina Margareta Nistor (54 de ani) povesteşte despre perioada când dubla câte şapte filme pe zi, acasă la un inginer care făcea bani din casete video, pe care le trimitea apoi cu tirurile în toată ţara. Revoluţia a prins-o în studioul TVR, dublând în direct desene animate, pe fundalul sonor al gloanţelor.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Adevărul": Spuneaţi undeva că la doar câteva zile de la naştere aţi avut o mare cumpănă, dar aţi fost „întoarsă miraculos la viaţă". Când aţi simţit cu adevărat că poate aveţi un destin?

Margareta Nistor: L-am simţit exclusiv prin ceilalţi, care spuneau ba că aşa s-au apucat de limbi străine, ba că le-a fost mai uşor să treacă prin comunism datorită filmelor de pe casetele video, ba că în mintea lor vocea mea contează cu tot ceea ce înseamnă film. Asta m-a flatat, cu toţii ne dorim să lăsăm ceva în urma noastră. M-am bucurat, mai ales pentru că am făcut ceva într-o perioadă grea, aşa cum a fost comunismul, dar mai ales că am făcut prin intermediul filmului. Pentru că filmul este pasiunea mea, nu oamenii.

Irina Margareta Nistor, ghid pentru un grup de turişti străini

Dar la momentul acela simţeaţi asta?

Nu, eu atunci nu eram decât fericită că pot vedea filme. Nu mai veneau producţii pe marile ecrane, abia dacă mai venea ceva din ţările vecine, foste socialiste. Mă simţeam privilegiată că eu le pot vedea. Nu pot trăi fără filme, ăsta este adevărul.

Când aţi înţeles asta? La Sala Palatului, unde mergeaţi la film împreună cu părinţii şi bunicii?

Ei au inclus în educaţia mea multe lucruri. Mergeam la muzee, la Ateneu, la film. Voiam să ne rupem de realitatea din jurul nostru, era o mare solidaritate între noi, eram veşnic noi contra comuniştilor, noi contra celor care nu ne plăceau.

De ce aţi ales specializarea de Franceză-Engleză?

Mama m-a meditat la franceză. Ea avea o teorie, cum că n-o să reuşesc nimic în viaţă. Începusem să-i întreb pe prietenii mamei, „eu n-am să reuşesc să fac nimic în viaţă?" Eram obsedată de chestia asta, mă gândeam că trebuie să fac ceva, ceva special. 

Cum v-a afectat?

Eu nu reacţionez bine la reproşuri. Mă gândeam: „Păi dacă a zis că n-o să fac nimic, n-o să fac, asta e..." Într-un fel şi profitam de situaţia asta.

Aţi început să câştigaţi bani încă din facultate, de la 19 ani.

Da, am dat lecţii de franceză, era o familie de sectanţi, mai mulţi fraţi, şi ţin minte că stăteau pe Drumul Sării, în Bucureşti, şi eu mergeam până acolo. Iar pe la 21 de ani am început să iau grupuri de străini şi să fiu ghid, şi aşa am reuşit să văd toată ţara. Erau veniţi prin sindicate, să facă pe aici la noi cursuri de partid, sau aşa ceva. Erau din Africa, Australia, Asia... din toată lumea. Aşa am învăţat şi eu geografie, că n-am ştiut niciodată. Aşa că acum ştiu doar ţările în care am fost sau ţările de unde cunosc câte un personaj. Am învăţat cu ocazia asta şi accentele, australian, maghrebian, astea ciudate, iar asta mi-a folosit foarte mult mai târziu, la traducerea simultană.

În timpul studenţiei

Aţi continuat apoi firesc, până să ajungeţi să traduceţi filme.

Da, am văzut foarte multe filme la Cinematecă, unde se traducea simultan, şi am furat meserie şi de acolo.

Apoi l-aţi întâlnit pe inginerul Zamfir. Cine era acest personaj?

Am fost dusă la el acasă, de către şeful pompierilor din Televiziunea Română, care ştia că traduc pentru Cinematecă. Mi-a spus că e un domn care ar vrea să-i traduc nişte filme. Era un personaj atipic. Nu era un pasionat de filme, scotea bani din chestia asta.

Era securist?

Nu ştiu, dar nu cred. Am certitudinea că securitatea ştia ce face el, dar tolera, aşa cum s-a întâmplat în toate ţările fost comuniste. Avea o aparatură foarte bună, şi primea grămezi de filme, dar în salturi. Uneori lucram o săptămână, zi de zi, alteori puteau trece două săptămâni fără să merg acolo.

Şi cum făceaţi, mai întâi le vizionaţi şi apoi le dublaţi?

Nuuu, totul era la prima vedere. Eu făceam câte şapte filme pe zi, şi toate le dublam pe loc, fără posibilitatea de a opri. Dacă opreai, se desincroniza.

Vă amintiţi din gafele pe care le-aţi făcut?

Cea mai mare teamă era când ţi se părea că ai auzit că a murit un personaj şi îţi apărea în film după aceea. Încercai s-o dregi din mers. Cea mai mare gafă mi-a sesizat-o cineva. Era un documentar celebru la vremea aceea, se chema „Şocanta Asie", pe care l-am dublat. Şi erau câteva scene acolo care chiar m-au şocat. Şi mi-a zis persoana asta: ştii cum ai zis acolo: ai zis „morţii erau îngropaţi de vii". (râde)

De unde veneau filmele?

Filmele veneau prin piloţii Tarom. Mai veneau din America, unde Zamfir avea o soră, şi tot de la ea venea şi aparatura. Din Suedia mai veneau, pentru că era un tip care stătea acolo şi închiria filme, apoi le copia şi le trimitea. Din Italia mai veneau filme copiate de pe televizor.

Cum arăta casa asta a lui Zamfir, arăta ca o navă spaţială înăuntru, cu toate aparatele acelea?

Era o cameră izolată fonic, unde erau cele două aparate video şi un televizor, o canapeluţă pe care stăteam, şi un geamlâc, pentru că locuinţa era undeva la subsol. Apoi era o cameră mare, unde el îşi ţinea mai multe video-uri şi unde făcea iniţial copierile, după care îşi făcuse un fel de studio sus, la etaj, unde se copiau alte şi alte filme. Uneori, când dublam desene animate, mai veneau cei doi copilaşi ai lui care se aşezau în braţele mele, cu capul pe piept, şi ascultau. Eu ador copiii.

Alături de mama sa, de care a fost foarte apropiată

Erau filme pe care simţeaţi nevoia să le revedeţi liniştită, fără stresul dublajului?

O, sigur că da, numai că nu aveam cum, eu nu aveam video acasă.

Nu le puteaţi vedea acolo, la faţa locului?

Aveam o relaţie strict profesională cu Zamfir. Mă duceam acolo după ora 3, când mi se încheia programul de la Televiziune, şi începeam munca. Terminam şi plecam acasă.

Ştiaţi de existenţa cluburilor de vizionare video, unde se strângea lumea ca să vadă filmele de pe casete?

Nu, eu nu am aflat despre asta decât foarte târziu. Eu am locuit la casă, iar majoritatea prietenilor noştri stăteau tot la casă. Nu ştiam nimic din ce se întâmplă la blocuri. Şi nici nu-mi povestea nimeni. Târziu am aflat că se strângeau grupuri, mâncau seminţe şi urmăreau filme. Am aflat şi că erau blocuri unde se rupeau bilete de intrare. Foarte mulţi şi-au făcut primele câştiguri din asta: ori multiplicau casete ori făceau vizionări. Costa foarte mult un video-recorder la vremea aceea, era cât o Dacie, şi nu-mi permiteam.

Cum aţi reuşit să dublaţi „Iisus din Nazaret" în communism?

Am aflat ulterior că se punea filmul la şcoala de duminică în bisericile catolice, şi am fost foarte mândră de asta. Am avut sentimentul acela că n-am trăit degeaba. A fost un fel de scandal cu acest film, m-a chemat securistul oficial al Televiziunii, care stătea la acelaşi etaj cu mine, urcam cu el în lift în fiecare dimineaţă. Avea un sistem subliminal foarte eficient. Spunea de exemplu:  „v-am auzit aseară..." Şi nu mai zicea altceva. Şi tu rămâneai să te gândeşti: băi, mă cheamă, mă leagă, mă dă afară. Eu nu eram nici membră de partid şi mai eram şi divorţată. Le aveam pe toate.

Dar aveau şi nevoie de dumneavoastră.

Da, pentru că nimeni nu rezista atâtea ore să dubleze, să traducă. Pe mine asta m-a salvat, rezistenţa. Şi m-a întrebat securistul: „Ce e cu Iisus din Nazaret?". Şi eu am răspuns cu un citat din Constituţie: „Religia este liberă". S-a încruntat şi a zis: „Tu-ţi baţi joc de mine?". Mi-a fost frică, recunosc, dar mi-am zis: „Domnule, nu mi se poate întâmpla ceva tocmai la «Iisus din Nazaret»" (râde). 

La petrecerea „Tango“  Foto: Marian Iliescu

Cum se răspândeau aceste casete video?

Era un sistem colosal. Cu tiruri care mergeau în toată ţara, şi în Basarabia. Se trimiteau casete şi în America, la românii stabiliţi acolo. Mi-a spus o cunoştinţă: „Băi, nu mi-a venit să cred, eram în Seattle, s-a deschis o uşă undeva şi am auzit vocea ta!".



Ce filme dublaţi înainte de Revoluţie ?

Filme cu bătaie, multe filme cu Bruce Lee, dar puteau fi şi filme de Oscar, şi chiar seriale. Ţin minte un miniserial cu familia Kennedy, apoi un serial celebru din Australia cu una pe care o mănâncă - parţial, parcă, un crocodil. Mai erau filme cu Woody Allen, care lui Zamfir i se păreau foarte complicate, şi eu voiam să le dublez. Îi ziceam: „Totuşi, sunt intelectuali care s-ar uita", şi el răspundea sec: „N-au bani ăia."

Înţeleg că la Revoluţie, în focurile tragerilor, aţi dublat la Televiziune desene animate.

Da. Era Crăciunul şi era şi Revoluţia în acelaşi timp, şi s-au gândit ei să mai liniştească copiii, cât de cât. Sigur că era straniu ca între două anunţuri cu „Armata e cu noi!" să intre Tom şi Jerry. Dublam în direct, şi în curte încă se trăgea. Se auzeau gloanţele pe fundal. Le-a auzit şi mama şi s-a îmbolnăvit din cauza stresului. Apoi, după Revoluţie au început să se bage pe post dintre filmele care căzuseră la viză, în comunism. Aşa s-a dat „E.T.", extraterestrul lui Spielberg, apoi „Un taxi mov", care căzuse pentru că era vorba acolo de un triunghi amoros.

Nominalizaţi câteva momente în care aţi fost foarte mulţumită de dumneavoastră.

Când am tradus a 75-a ediţie a Oscarurilor. Pentru că s-a uitat multă lume, am reuşit să prind multe dintre informaţii şi, cel mai important, am îndemnat lumea să meargă la cinema, acesta fiind principalul meu obiectiv în viaţă. Să nu vă lipsiţi de această bucurie pentru că altfel n-o să fiţi niciodată fericiţi. Asta e părerea mea: cine nu merge la cinema nu poate fi niciodată fericit. 

''Eu am locuit la casă. Nu ştiam nimic din ce se întâmplă la blocuri. Târziu am aflat că se strângeau grupuri, mâncau seminţe şi urmăreau filme.''

Una din două

- Al Pacino sau Robert De Niro?Robert De Niro.
- Fraţii Coen sau Quentin Tarantino? Quentin Tarantino.
- Marilyn Monroe sau Brigitte Bardot? Marilyn Monroe.
- Charlie Chaplin sau Buster Keaton? Buster Keaton.
- „Cetăţeanul Kane" sau „Taurul furios"? „Cetăţeanul Kane".
- Michael Douglas sau Kirk Douglas? Michael Douglas.
- Federico Fellini sau Michelangelo Antonioni? Antonioni.
- Andrei Tarkovski sau Nikita Mihalkov? Andrei Tarkovski.
- Cristian Mungiu sau Nae Caranfil? Amândoi deopotrivă.
- Răţoiul Donald sau Mickey Mouse? Mickey Mouse, că răţoiul e răutăcios. 

Carte de vizită

- Se naşte la 26 martie, 1957,  la Bucureşti
- În 1980 termină secţia Franceză-Engleză, la Universitatea Bucureşti.
- În acelaşi an începe să lucreze la TVR, unde subtitrează peste 500 de pelicule, programe şi piese de teatru. Concepe si prezintă emisiunile: „Video-Ghid", „Serialul Serialelor", „Ecranul", „Spot cinematografic" şi „Cine-lexicon". Urmeaza cursurile Seminarului de la Salzburg, unde studiază cu Alan J. Pakula. În 1993 realizează pentru canalul international TV5 programul în franceză „Cinematografia românească după 1989". Ia interviuri unor personalităţi precum Giuliano Gemma, Bernard Pivot, Alan J. Pakula, Frédéric Mitterrand , Rutger Hauer, Sam Karmann, Park Chan Wook, Yann Tiersen, Jean-Claude Carrière, Julie Délpy, Grace Zabriskie, Pim Van Hoeve, Michael Nyman, Charles Aznavour, K. Zanussi sau Francis Ford Coppola. Comentează din studio, în direct, premiile „César", decernările de la Cannes şi premiile BAFTA pentru HBO, precum şi ediţia a 75-a a decernării Premiilor Oscar. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: