Anxietatea în cuplu are rădăcini adânci în copilărie. „Într-un cuplu funcţional există şi autonomie”
0Uneori visăm iubirea perfectă fără a accepta că aceasta este doar un mit, aşa cum şi „normalitatea” poate avea sensuri diferite pentru fiecare dintre noi. Anxietatea în cuplu apare de cele mai multe ori ca un rezultat direct al modului în care am experimentat iubirea şi ataşamentul în copilărie.
Chiar şi cuplurile în care există armonie pot experimenta anxietate, dar de cele mai multe ori prezenţa acesteia este rezultatul rănilor emoţionale pe care le purtăm cu noi.
Modelul de ataşament şi anxietatea în cuplu
În teoria ataşamentului, celebrul psihiatru şi psihanalist John Bowlby a identificat trei tipare principale de ataşament – securizant, anxios-dependent şi anxios-evitant. Ataşamentul caracterizat prin siguranţă este însotţt de uşurinţa cu care un individ priveşte viaţa, mediul înconjurător, oricare ar fi dificultăţile cu care se întâlneşte, va trece cu bine de ele.
Un alt model de ataşament este caracterizat prin anxietate şi rezistenţă, iar persoana cu acest tipar nu are certitudinea că va fi cineva alături de ea atunci când va avea nevoie, mai mult chiar, poate fi refuzată, supusă anxietăţii de separare.
Al treilea model de ataşament este caracterizat prin anxietate şi evitare, iar persoana îşi trăieşte viaţa fără sprijinul celor din jur, fără iubire, devenind independent din punct de vedere emoţional şi având o hartă internă formată din respingeri repetate.
În practică se mai observă un model de ataşament, al patrulea, numit dezorganizat, iar copiii ajunşi adulţii devin confuzi, dezorientaţi, încremeniţi, nemişcaţi. De obicei, acest tipar impune şi intervenţie de specialitate.
Referitor la modelele de ataşament învăţate în copilăria mică alături de părinţi (alţi membri ai familiei) putem spune că aducem în interiorul nostru modelele acestora.
Într-o relaţie de cuplu armonioasă, fiecare partener trebuie să se cunoască pe el, să îşi cunoască nevoile şi scopurile, să devină autonom şi să-şi adapteze propriul comportament astfel încât să se negocieze o potrivire cu cele ale partenerului şi nu să se sprijine pe acesta.
Cum alegem un partener de cuplu după modelul părinţilor
Deseori ne alegem un partener de cuplu purtând cu noi modelele trăite, văzute, confuziile din relaţiile părinţilor. Uneori, pentru noi iubirea este trăită ca o suferinţă, ca un sacrificiu şi presupune resemnare şi compromisuri toxice.
„Pentru mine o familie presupunea multe responsabilităţi pentru mine, iar puterea de decizie era la soţul meu. Am realizat că repet modelul de căsnicie al părinţilor mei, deşi nu am considerat că viaţa lor poate reprezenta un exemplu de urmat pentru mine. Evident, mi-am ales un soţ autoritar cum este şi tatăl meu, un «cap al familiei» ale cărui nevoi erau mereu prioritare, iar ale mele inexistente. Mi-a fost foarte greu să realizez că duc o viaţă pe care nu mi-o doresc pentru mine, dar în cele din urmă am ales să divorţez înţelegând că nu voi primi din partea lui mai mult decât reguli, observaţii şi critică. Avem o fetiţă împreună şi m-am gândit şi la ea când am luat decizia. Nu vreau să îi ofer şi ei modelul pe care l-am primit eu de la mama mea,” povesteşte Diana (43 de ani).
Într-un astfel de cuplu femeia este locomotiva, ea are roluri multiple, responsabilităţi, ea întreţine familia sau relaţia în care bărbatul are toate drepturile, el stabileşte ce e bine, ce se face şi ce nu se face.
Anxietatea în cuplu poate veni din lipsa nevoilor satisfăcute, dintr-o stimă de sine scăzută, dintr-o educaţie rigidă în care rolurile celor doi parteneri sunt prestabilite, fie că ne reprezintă sau nu, dintr-o teamă de eşec la nivel personal care ne spune că dacă nu reuşim să avem o familie „fericită” (cu toate credinţele personale implicate de această noţiune) suntem vinovaţi şi pe întregime responsabili.
Anxietatea în cuplu este o manifestare a stilurilor de ataşament
Ar putea exista două profile ale persoanei cu anxietate în relaţie, respectiv cel anxios-evitant şi cel anxios-dependent. Primul preferă să nu se dezvăluie, să nu se dedice partenerului în întregime, să rămână mereu cu „un picior în afara relaţiei” pentru propria siguranţă.
Aşteptările lui sunt ca celălalt să îl rănească şi dezamăgească, nu are încredere în relaţii şi se protejează confundând autonomia cu independenţa. Autonomia înseamnă să iei decizii luându-l în calcul şi pe celălalt, decizii care ţin de tine şi nevoile tale, în direcţia intereselor şi obiectivelor tale, fără a-l neglija complet pe celălalt.
Independenţa în cuplu se traduce prin „vreau să am o relaţie, nu să fiu într-una”. Respectiv, relaţia este un bun necesar, dar în care nu se va implica prea mult, iar deciziile vor fi luate ignorând partenerul care, dacă va avea opinii diferite, va fi considerat un obstacol sau o sursă de stres.
Cel de-al doilea profil, cel anxios-dependent, are la bază teama de abandon, iar manifestările sunt total opuse primului model.
În acest caz, partenerul cu acest stil de ataşament va fi excesiv de dependent de partener, va fi absorbit de o relaţie simbiotică, pentru el relaţia „fericită” presupunând doi parteneri care se comportă ca o singură entitate.
Orice formă de autonomie din partea lui este anulată, iar din partea partenerului privită cu suspiciune drept dovadă de lipsă de iubire sau angajament. În consecinţă, persoana care îşi manifestă anxietatea în cuplu, va avea tendinţa să îşi „sufoce” partenerul ajungând, deseori, la profeţia autoîmplinită, respectiv pierderea partenerului care îi va adânci teama de abandon şi credinţele negative despre sine şi relaţiile de cuplu.
Puterea de destin a ataşamentului primar
John Bowlby, părintele teoriei ataşamentului, a susţinut că natura relaţiilor primare (cu mama şi cu persoanele implicate în creşterea copilului) devine model pentru relaţiile ulterioare, datorită aşteptărilor şi credinţelor pe care copilul şi le formează despre sine şi ceilalţi.
Mai târziu, dragostea este un proces de construire a ataşamentului faţă de partener, având asemănări cu modelul de ataşament primar.
Legătura primară de ataşament determinată de disponibilitatea adultului (mama, tata, alţi membri ai familiei) are o influenţă puternică asupra dezvoltării personalităţii individului şi a tulburărilor de personalitate.
Cindy Hazan şi Phillip Shaver au fost primii cercetători care au investigat în 1987 dacă iubirea romantică adultă poate fi conceptualizată ca un proces de ataşament, şi identifică două tipuri de relaţii de iubire construite pe clarificarea ataşamentului copilului:
⦁ Securizante – bazate pe încredere, prietenie, bucurie
⦁ Anxioase – manifestând gelozie, preocupare excesivă faţă de partener, dorinţa de a-l controla, echilibru fragil al emoţiilor
Adulţii anxioşi au îndoieli cu privire la ei însişi şi la ceilalţi, se simt neînţeleşi, nedoriţi şi găsesc o variantă disfuncţională de a cere prea mult de la celălalt. Ei tind să-şi aleagă parteneri de viaţă cu un ataşament asemănător, dar nu identic.
Aşadar, o persoană cu stil de ataşament anxios-dependent, va intra în relaţii cu cineva care are un stil de ataşament anxios-evitant, acesta din urmă ajungând să valideze şi confirme aşteptările negative ale primului, menţinând astfel cercul vicios.
Se încarcă comentariile...
