EXCLUSIV Dan Dungaciu: Înţelegându-l pe Donald Trump. Sociologia identităţii americane

Mesajul principal de campanie al lui Donald Trump este „Americanism, nu globalism” şi din acest „crez” se disjunge totul. Semnificaţia sloganului trece însă mult dincolo de personaj şi bătălia electorală. De ajuns să reamintim că, în timpul mandatelor lui Bill Clinton, 1993-2001, cuvântul cheie în politica şi administraţia americană era… globalism.

Ce s-a petrecut cu şi în America în ultimii 15 ani? De unde această surprinzătoare modificare de peisaj identitar şi, prin urmare, politic? Orice explicaţie care face apel (doar) la carisma lui Donald Trump este, evident, simplistă. O asemenea ascensiune, care a spulberat totul, de la scepticismul superior al analiştilor la reticenţa - chiar opoziţia - colegilor de partid nu are doar o explicaţie psihologică.

Are o explicaţie sociologică. Donald Trump este expresia unui val identitar care s-a conturat mai de mult în SUA şi care, după mandatele lui Barack Obama, a irupt pe scenă intempestiv. A devenit un veritabil tsunami politic.

Candidatul republican este doar vârful unui aisberg care stă scufundat în oceanul de modificări identitare care definesc America de azi. De aici şi ineficacitatea atacurilor la persoana sa. De aici forţa lui politică şi dificultatea de a-l dărâma.

Cine suntem noi? Criza identităţii americane

Cea mai bună lucrare despre identitatea americană este cea a profesorului de la Harvard, Samuel Huntington, ultradiscutatul autor al tezei „ciocnirii civilizaţiilor”. În 2004 tipăreşte o lucrare care a stârnit un nou val de controverse.

Cartea se numeşte Who we are? The Challenges to America’s National Identity. Este o carte polemică, aspră, împotriva curentului public, o carte incorectă politic şi care a venit prea devreme, poate, dar care a anticipat dramatic evoluţiile care au urmat. Inclusiv ceea ce se petrece azi în America.

Cartea se ocupă, în esenţă, de schimbările care s-au petrecut cu „identitatea naţională americană”, pe toate palierele ei, cadrul de referinţă fiind atacurile din 9/11. Punctul de plecare este criza. O criză identitară resimţită acut de Huntington – „Această carte este marcată de identitatea mea, ca patriot şi cercetător” -, şi toată cartea poate fi redusă, în esenţă, la o tentativă de a repera criza şi, în final, de a propune un remediu.

Cine suntem noi astăzi? – se întreabă Huntington. Interogaţia este esenţială, căci fără un răspuns clar nu este deloc clară nici definirea intereselor politice ale comunităţii: „Interesul naţional derivă din identitatea naţională. Trebuie să ştim cine suntem înainte de a şti care ne sunt interesele”.

Dacă America ar fi: „un set de principii universale legate de libertate şi democraţie”, scopul politicii externe ar trebui să fie „promovarea acestor principii în alte ţări”. Dacă ar fi o „ţară excepţională”, fără echivalent pe alte meridiane, raţiunea pentru aşa ceva încetează.

 Dacă ar fi „o colecţie de entităţi culturale şi etnice”, scopul ar fi promovarea lor şi o „multicultural foreign policy”. Dacă America s-ar defini drept o „ţară vest europeană”, miza ar fi „întărirea relaţiilor cu Europa Occidentală, iar dacă ar fi „o ţară din ce în ce mai hispanică”, orientarea ar trebui să fie America Latină.

Dacă nu este „nici europeană, nici hispanică”, „America ar trebui să urmeze o politică externă  fără legătură cu aspectele culturale comune cu alte ţări”.

Concluzia este evidentă: dacă nu ştii cine eşti, nu vei ştii nici care e locul tău în lume şi mecanismele cele mai eficiente pentru a-l fructifica.

Emigranţii nu sunt „părinţi fondatori”

Să trecem acum la răspuns. Istoric vorbind, spune Huntington, substanţa „identităţii americane” este un amestec subtil din câteva ingrediente: rasă-etnicitate-ideologie-cultură. Cu timpul, primele două sunt eliminate, rămânând astăzi, ca marcher identitar principal, ideologicul, respectiv aşa numitul „crez american”.

America este o ţară de emigranţi care are în centrul identităţii sale „crezul american”. Aşa ar suna formula corect politic de definire a Americii astăzi, devenită, practic, un loc comun. Şi acest loc comun este prima ţintă a lui Huntington. Căci ideea de „America – ţară de emigranţi” este un fals grosolan.

Distincţia principală care trebuie să opereze, ne avertizează Huntington, este cea dintre colonişti şi emigranţi. Coloniştii au fost un grup definit cultural, au creat o societate, au avut un ţel, o miză, un vis, scopuri comune. Au creat, pe un teren tabula rasa, o societate în funcţie de identitatea lor culturală– „cultura anglo-protestantă”.

Spre deosebire de aceştia, imigranţii nu creează o nouă societate; ei se mişcă între preferinţe sociale, respectiv vin unde vor să vină, unde le place să vină; ei au „un şoc cultural” şi urmăresc să se integreze.

 Distincţia aceasta dintre cele două categorii şi care tinde astăzi să fie uitată a existat deja la 1870 – atunci apare în limba engleză termenul „immigrants” pentru ai deosebi pe noii veniţi de „founding fathers”.

Cultura anglo-saxonă este deci un amestec indicibil de: religie creştină, moralism şi valori protestante, etica muncii, limba engleză, tradiţiile britanice (dreptul, justiţia şi limitarea/separarea puterilor în stat), moştenirea europeană în literatură, muzică, filosofie, artă.

Şi milioane de emigranţi au fost atraşi tocmai de această cultură! Putem conchide în felul următor: În „cultura anglo-protestantă” a coloniştilor s-au integrat imigranţii.

Huntington ne avertizează deci că există o veritabilă cultură fondatoare a Americii – cea „anglo-protestantă”, împărtăşită de toţi în pofida diversităţii americane: „Ar fi fost America astăzi America dacă în secolele XVII-XVIII ar fi fost colonizată nu de britanici, ci de catolici francezi, spanioli, portughezi? Răspunsul este nu. Nu ar fi fost America, ar fi fost Quebec, Mexic sau Brazilia.”

 Modelul şi această cultură aferentă au rezistat până la finele sec. al XX-lea, de aceea este o falsa dihotomie alegere între „o identitate albă, tip WASP”, şi una „abstractă, civică”, bazată pe angajament faţă de nişte principii politice: „Nucleul lor identitar [al imigranţilor, n.n.] este cultura pe care au creat-o coloniştii şi pe care generaţii de emigranţi au absorbit-o şi care a dat naştere Crezului American. La baza acestei culturi s-a aflat protestantismul”.

Şi tot ea, cultura anglo-protestantă, este „vinovată” de naşterea Crezului american cu principiile sale sacrosante: libertate, egalitate, individualism, guvern reprezentativ, proprietate privată. A obtura rădăcinile culturale ale Crezului american este o eroare la fel de gravă precum ignorarea distincţiei dintre „colonişti” şi „imigranţi”.

Identitatea americană şi creştinismul

Înainte de a reveni în prezent, o paranteză importantă se cuvine făcută, şi ea vizează importanţa religiei în istoria Americii.

America este „copilul Reformei”. Nu Iluminismul sau ideile lui John Locke au făcut America, ci valorile protestante. Ideea de „chosen people” (popor ales), „New Jerusalem” (Noul Ierusalim), „the promised land” (pământul făgăduinţei), „the redeemer nation, new Heaven and a new earth, the home of justice” - sunt axiale şi constitutive pentru marea ţară de peste ocean.

Coloniştii americani erau, după vorba inspirată a lui Huntington, „disidenţii dizidenţilor şi protestanţii religiei protestante”. Astăzi, America este, de departe, ţara cea mai religioasă de pe pământ (aşa numitul „excepţionalism” american). Statisticile mondiale relevă aceasta de fiecare dată.

Un alt element care individualizează America din acest punct de vedere pe scena lumii este Constituţia sa. Căci Constituţia americană nu stipulează, în nici un fel, libertatea faţă de religie, ci libertatea religiei.

Religia este crucială nu doar pentru ceea ce numim identitatea americană, dar şi pentru a pricepe modul de gândire al americanilor: opoziţie bine/rău sau adevărat/fals (tendinţa de a dihotomiza – exemplu: „Axa răului”, „noi” versus „ei”; „civilizaţie” versus „Imperiul Răului” etc.), responsabilitate („self made man”), valorizarea muncii, moralism şi pasiune pentru morală.

De notat că, în America, religia a fost în centru marilor crize sau mişcări politice. De aici şi condiţia politicii externe americane, care a pendulat de la realism la moralism sau de la „promised land” la „crusader state” (stat cruciat).

„Ideea americană este… ne-americană!”

Revenim acum în prezent. Huntington este deplin conştient că provocările la adresa identităţii americane – „aşa cum o cunoaşte şi cum o iubeşte el” – sunt majore. Defecţiunile au început în anii ’60-’70, când lideri de opinie au exclamat în cor: „ideea americanizării este... ne-americană”. Este semnalul pentru începutul deconstrucţiei Americii şi a identităţii americane în cercurile academice şi universitare.

Motive pentru apariţia acestui curent sunt multiple: globalizarea - fenomen similar în toată lumea şi care a generat resurecţia acestor fenomene; dispariţia Războiului Rece – ca o consecinţă, preeminenţa identităţii naţionale se diminuează; raţiuni electorale ale majoritarilor; raţiuni electorale ale minoritarilor; raţiuni birocratice legate de funcţionarea sistemului; mecanism de substituţie: replierea stângii comuniste / socialiste spre ideologia multiculturalismului; de-legitimarea rasei şi etnicităţi ca şi componente ale „identităţii naţionale”.

 Anii ’90 sunt apogeul de-constructivismului. Evenimentele tragice din 9/11 au oprit acest trend, dar pe un interval scurt. În 2003-2004, sugerează Huntington, se revine la tendinţa iniţială.

Erodarea naţionalismului a căpătat şi capătă, după părerea universitarului, patru expresii, veritabile provocări la adresa identităţii americane: 1. teoriile multiculturalismului; 2. lipsa „americanizării imigranţilor” şi absenţa dorinţei acestora de a deveni americani; 3. dominanta hispanică a imigrării; 4. denaţionalizarea elitei americane, respectiv ruptura dintre elitele transnaţionale şi publicul patriot.
Le analizăm distinct.

Provocarea multiculturalismului

Multiculturalismul a mers mână în mână cu „discriminarea pozitivă”, „corectitudinea politică” şi alte formule ideologice aferente. Din toate punctele de vedere, impunerea unei asemenea ideologii contravine tot ce s-a petrecut până atunci nu doar în democraţia americană, dar şi în democraţiile europene: „Ceea ce este extraordinar despre această schimbare este că, fără nici o dezbatere publică, un principiu al dreptului complet nou a fost introdus în politică”.

 Căci, spune Huntingon fără menajamente: „Multiculturalismul este, în esenţă, împotriva civilizaţiei europene”. Pe cazul concret american, el va căpăta următoarea alură ideologică: 1. America este compusă din multe şi diverse grupuri etnice/rasiale; 2. fiecare grup are cultura sa distinctă; 3. „America” a suprimat în istoria ei diversităţile; 4. America trebuie să sprijine şi să recompenseze aceste grupuri.; 5. America este, în realitate, o „salată” culturală (mozaic).

Treptat, statul, corporaţiile, universităţile etc. devin pro-minoritare, începând - crede Huntington - cu 1988: atunci se deschide controversa asupra limbii oficiale (engleza şi/sau spaniola) şi apar, din ce în ce mai vădit, discrepanţele dintre atitudinea elitelor şi cea a publicului american în ceea ce priveşte aceste chestiuni. De atunci s-a mers într-un crescendo din acest punct de vedere, cu mici intermitenţe (9/11, de pildă).

Eşecul asimilării / americanizării

În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, al imigraţilor, situaţia s-a schimbat radical în ultimii ani. În intervalul 1820-1924, 34 mil. europeni au venit în America, iar între anii 1965-2000, 23 mil. din America Latină şi Asia. Miza americană nu este astăzi imigraţia, ci asimilarea.

În ce sens? În trecut au existat următoarele câteva condiţii clare care au favorizat asimilarea noilor veniţi, respectiv:

1. Europa – locul principal de provenienţă;

2. auto-selecţia emigranţilor (dificultăţile obţinerii documentelor sau a drumului erau veritabile teste);

3. dorinţa sinceră a acestora de a deveni americani;

4. cine nu se asimila se întorcea acasă;

5. imigranţii veneau din multe ţări;

6. răspândire mare pe întreg teritoriul SUA;

7. imigraţie discontinuă; 8. imigranţii au luptat şi murit pentru America.

După 1965, aceşti factori sunt absenţi sau diminuaţi. În plus, cetăţenia american, ca instituţie, este în criză – jurământul cerut imigranţilor în 1795 stipula cetăţenia unică; astăzi principiul a devenit nefuncţional, căci capătă amploare statutul de „ampersand”, respectiv posibilitatea de a avea două limbi, două locaţii, două loialităţi etc. care generează mişcarea spre „dubla cetăţenie”, favorizat atât din partea imigranţilor cât şi din partea guvernelor lor (acestea vor beneficia, în final, de banii şi influenţă politică a „co-naţionalilor” lor).

Este, evident, cazul Mexicului, dar nu numai, care doreşte pentru cetăţenii lui beneficiile Americii, fără ca aceştia să mai plătească preţul loialităţii în schimbul acestora.

Distincţia cetăţean/ne-cetăţean se erodează, căci, treptat, cei din urmă dobândesc toate drepturile celorlalţi. În concluzie, cetăţenia americană se banalizează. Devine una dintre multele opţiuni posibile...

Spre un Quebec american?

Marea provocare pentru identitatea americană astăzi este astăzi – cel puţin după Huntington - hispanizarea societăţii. Imigraţia din Mexic, despre care am mai pomenit, diferă astăzi substanţial de orice alte forme de imigraţie, din câteva motive: 1. contiguitate; 2. număr mare de imigranţi; 3. ilegalitatea operaţiunilor de trecere a frontierei; 4. concentraţie regională a imigranţilor; 5. persistenţa fenomenului; 6. memorie istorică (Texas, New Mexico, Arizona, California, Nevada, Utah au fost părţi ale Mexicului până în 1848).

În acest caz, asimilarea acestei populaţii masive, respectiv americanizarea ei, a fost şi este un eşec. Diferenţele de limbă, educaţie, ocupaţii şi venituri, naturalizarea scăzută, endogamie, adeziunile identitare etc. s-au dovedit factori de nesurmontat. Nu puţine sunt vocile care vorbesc despre un posibil „Quebec american”.

Huntington este tranşant în această chestiune. Dacă America vrea să rămână America, strategia pe care trebuie să o adopte trebuie să fie cu totul alta: „Nu există un vis america în general. Există un singur vis american creat de societatea anglo-protestantă. Mexicanii americani vor împărtăşi acel vis şi aceea societate numai dacă vor visa în limba engleză”. Samuel Huntington nu se gândea atunci, fireşte, la faimosul zid al lui Trump. Dar atmosfera care a făcut posibilă ideea se contura, treptat…

Discrepanţa dintre elite şi public

Ultimul element este ceea ce literatura interbelică de la noi numea diferenţa dintre „ţara legală” şi „ţara reală”. Această decuplare, respectiv deznaţionalizarea elitelor americane şi predominanţa ideile trasnaţionale au trei expresii publice: formula „universalistă” (America este „naţiune universală”); formula „economică” (globalizarea este un fenomen fatal şi dezirabil); 3. Formula „moralistă” (instituţiile, normele, legile transnaţionale sunt superioare moral celor locale). Problema care se pune, însă, este că, statistic vorbind, atitudinile elitei şi a publicului difere uneori flagrat pe o serie de chestiuni. Huntington ajunge chiar să vorbească despre „democraţia nereprezentativă: elite versus public”.

În primul rând, publicul şi elitele au scoruri diferite la întrebările legate de „mândrie naţională”, „identificare naţională” sau „angajare naţională”, unde cel dintâi atinge scoruri foarte înalte. Publicul este preocupat de „securitatea societală”, respectiv: susţinerea, în limitele acceptabile ale evoluţiei, a patternurilor lingvistice, culturale, asociative, religioase şi a identităţii sau a tradiţiilor naţionale.

Elita are în centrul preocupărilor economia globală, migraţia şi evoluţiile internaţionale, întărirea instituţiilor internaţionale, încurajarea culturilor şi identităţilor minoritare. Această situaţie – „elite deznaţionalizate” versus „publicul patriot” – are consecinţe majore şi cu efecte pe termen scurt şi mediu: alienarea publicului faţă de politică şi guvern, scăderea încrederii în guvern şi instituţiile americane, scăderea interesului şi a participării la viaţa publică, creşterea formulelor „politice” alternative, necontrolate de elite, care vizează: respingerea iniţiativelor în favoarea „educaţiei bilingve” sau a „încurajării imigraţiei”.

Secolul al XX-lea a fost marcat de această ruptură. Cum va fi secolul al XXI-lea? Pentru că, sugerează Huntington, o asemenea magmă identitară nu poate să rămână multă vreme fără expresie publică.

Răbufnirea fondului împotriva formei

Cine se opune unui asemenea trend? Vă mai amintiţi filmul celebru – „Falling Down” -, în care Michael Douglas, omul alb, obişnuit, din America zilelor noastre, ajunge la exasperare şi decide să se revolte împotriva unei societăţi prea diverse şi prea „ne-americane”, pe care în final nu o mai recunoaşte şi ajunge să o deteste? Ficţiunea respectivă are, totuşi, o doză de adevăr.

Căci reacţia „albă” („white nativism”) declanşată de schimbările demografice şi socio-politice în SUA este, sociologic, firească, chiar dacă blamabilă după alte criterii. „Nativism” înseamnă aici „opoziţia intensă faţă de o minoritate internă pe baza legăturilor /apartenenţelor /conexilor străine (ne-americane) ale acesteia şi pe care o percep ca devenind majoritară”. Iar „White nativism” - a nu se confunda cu „grupările extremiste” („miliţiile locale” sau „hate groups”) - este o reacţie nouă, „naţionalistă”, cu elite educate şi informate. Nu sunt reprezentate de rasişti, ci de culturalişti (legătura rasă/cultură/America).

Dezvoltarea unui asemenea curent este susţinută de următoarele elemente, crede Huntington: reacţie la pierderea statusului (economic, politic, cultural); apariţia unor mişcări analoge în Europa (în SUA nu e vorba despre apariţia unui nou partid, ci de influenţarea celor două partide principale); proclamarea la nivel public a „sfârşitul etnicităţii” creează un vacuum care poate fi umplut de o asemenea „soluţie” identitară; organizarea după „rasă/etnicitate” ca ripostă la alte organizaţii rasiale (negre, latinos etc.); creşterea percepţiei ameninţării culturale (limbă, cultură, religie etc.).

Cum va arăta America secolului XXI?

Frământările din societatea americană ne sugerează că vechile modele care ar defini societatea americană sunt neviabile. Primul care cade este modelulul „melting pot”-ului, lansat în 1789 şi consacrat în 1908 prin piesa lui Israel Zangwill –„The Melting Pot”, respectiv America ca producătoare, prin amestec, a unui noi soi de oameni.

 Al doilea, tot neviabil, este modelul „salatei” (1915), respectiv al pluralismului cultural egal şi echivalent (America nu este un amestec omogen, ci o „salată” căruia i se văd toate ingredientele şi componentele). Samuel Huntington sugerează mai degrabă ceea se poate numi modelul „supei de tomate”, care este îmbogăţită cu ingrediente (cultura imigranţilor), dar rămâne supă de tomate („cultura anglo-protestantă”).

Ce urmează? La acest punct, legat de destinul Americii, profesorul de la Harvard devine acum angajat şi detaşat de pudibonderiile unei neutralităţi academice prost înţelese. America este capabilă să-şi amâne „demisia ca Americă” prin tratarea şi contracararea procesului de declin al opţiunii sale naţionale şi resuscitarea vitalităţii şi identităţii ei: „Cred că America poate face asta şi că americanii trebuie să se reorienteze, ei înşişi, întru valorile, tradiţiile şi cultura Anglo-protestantă - cele care, pentru mai bine de trei secole şi jumătate, au fost îmbrăţişate de americanii de toate rasele, etniile sau religiile, cele care au fost sursa libertăţii, unităţii, puterii, prosperităţii şi leadership-ului moral ca forţă a binelui în această lume”.

Cu o singură observaţie: aserţiunea este o pledoarie pentru „importanţa culturii anglo-protestante”, nu pentru „importanţa anglo-protestanţilor”. E vorba despre o cultură, nu despre o rasă.

America: de la Bill Clinton la Donald Trump

Şi acum vine prognoza de la capătul drumului. Chipul Americii va depinde enorm de proiectele elitelor politice care o vor conduce. Modul în care America îşi percepe rolul în lume şi modul cum lumea percepe asta va marca ceea ce numim identitatea americană. Iată opţiunile care îi stau în faţă:

1.    Cosmopolitanism – America devine lumea: multiculturală, multietnică, multirasială etc. (America revine la direcţiile care au marcat etapa pre 9/11.)

2.    Imperială – lumea devine America. America, singura putere mondială, îşi asumă funcţia imperială şi croieşte lumea după chipul şi asemănarea ei.

3.    Naţională – ambele variante anterioare sunt riscante. America nu e lumea şi nici lumea America. America este America: religiozitate plus cultură anglo-protestantă.

Dacă primele opţiuni sunt ale elitelor – zice Huntington -, ultima este a poporului american. Inutil să spunem că ultima este şi formula pe care Samuel Huntington o susţine dintru început şi până la finele analizei, explicit sau implicit: „Aceasta este America pe care o cunosc şi o iubesc”. Şi, alături de el, un tronson semnificativ al elitei americane.

Ideea de „Americanism, nu globalism”, cu care am început acest text, pare acum, după radiografia lui Huntington, mult mai firească, cel puţin sociologic, nu neapărat moral. Şi, dacă aşa stau lucrurile, putem citi mult mai adecvat bătălia prezidenţială americană în funcţie de grila de lectură identitară furnizată aici.

Căci, ceea ce vedem astăzi pe scena alegerilor prezidenţiale, ar putea fi o bătălie între două variante de identitate americană: cea dintâi („America devine lumea”), ilustrată de candidatul democrat Hillary Clinton şi cea de-a treia („America este America”), ilustrată de candidatul republican Donald Trump.

Nu e vorba să îţi fie neapărat simpatice personajele. Şi nici nu e important „cu cine ţinem”. E important să înţelegem tendinţele din spatele lor. Căci direcţia în care se va duce America ne afectează pe toţi. Dincolo de voinţe sau opţiunile noastre personale.