Un război pe scară largă, cu obiective majore de distrugere totală a adversarului şi recucerire a regiunii de către Azerbaidjan. Nu mai e vorba despre o uşoară scărmăneală sau ciocnire la frontiera armeano-azeră sau la linia de contact, aşa cum au fost numeroase în ultimii ani. Până acum, Preşedintele rus Vladimir Putin chema la picior pe cei doi preşedinţi, azer şi armean, la Moscova sau la Yalta, şi calma situaţia. Azi nici un apel de la Putin şi autorităţile ruse şi nici o declaraţie a grupului mediatorilor de la Minsk care, sub egida OSCE, tot negociază încheierea conflictului de 26 de ani, nu mai are vreun efect. Lumea parcă a amuţit iar Putin a eşuat în a controla spaţiul post-sovietic, lăsând armele, violenţa şi agresivitatea să decidă.

Învăţămintele războaielor lungi şi a păcii neterminate. Să nu te încrezi într-un conflict îngheţat

 

Conflictul din Nagorno-Karabakh are toate caracteristicile unui război lung. Adică un război de durată, de uzură, fără soluţie aparentă, în care părţile se anulează reciproc iar, în plus, formatul de menţinere a păcii lipseşte cu desăvârşire. Mecanismul Minsk cu Franţa, SUA şi Rusia mediatori, în context OSCE, este incapabil să ofere soluţii novatoare pe care nici măcar nu le caută. În plus, varianta alternativă a formatelor, în care Rusia lui Putin aduce preşedinţii azer şi armean la discuţii, nu mai funcţionează după schimbarea revoluţionară din 2018, de la Erevan, atunci când Nikol Pashinyan a preluat puterea. Tendinţele sale pro-europene şi părăsirea siajului ascultării Armeniei faţă de Rusia, ba chiar arestarea fostului preşedinte prorus Robert Kocharyan şi distrugerea marilor afaceri ale Rusiei au îndepărtat şi mai mult cele două capitale, de unde o anumită ignorare şi răceală care a fost citită la Baku drept cale liberă pentru ambiţiile recâştigării controlului asupra teritoriului său, recunoscut internaţional.

Acestă pace neterminată a determinat răbufnirea periodică a unor confruntări de scurtă durată şi de intensitate redusă, de obicei la linia de contact din Nagorno Karabakh, între Azerbaidjan şi regiunea ocupată de armeni ca zonă tampon, pe cele 7 districte azere de unde au fost alungaţi peste 600.000 de azeri, sau direct cu Nagorno Karabakh, autointitulată Republica Artsakh, nerecunoscută nici măcar de Armenia vecină, formal. Ca şi în alte locuri, avem de a face cu răzbunarea afacerilor neterminate şi cu proastele apucături din pretinsele conflicte îngheţate ale Regiunii Extinse a Mării Negre, care se încălzesc periodic şi pot răbufni în războaie în toată regula.

Spre deosebire de regiunea Transnistria – raioanele de răsărit ale Republicii Moldova - de Abhazia, Osetia de Sud – ultimele regiuni ale Georgiei – sau Crimeea însăşi, în Ucraina, Rusia nu are trupe în Nagorno Karabakh. Are doar ascendente: relaţiile economice şi comerciale, vecinătatea directă cu Azerbaidjanul, vânzările de arme către ambele părţi – mai ieftin şi chiar gratuit sau contra avantaje economice şi bucăţi ale economiei în Armenia, la preţurile pieţei în Azerbaidjan. E aliată cu Armenia în OTSC – Tratatul Securităţii Colective din spaţiul post-sovietic. În plus, a exercitat tot timpul o influenţa majoră auto-asumată în spaţiul post-sovietic.

Buget militar azer cât bugetul total al Armeniei

 

Raportul de forţe avantajează net Azerbaidjanul. Resursele de petrol şi gaze şi conductele către Europa prin Turcia au determinat o rupere majoră a echilibrului. Dacă până astăzi şi cei trei mediatori din procesul Minsk – Franţa, SUA şi Rusia – şi vecinii puteri regionale – Iranul şi Turcia – erau primii care interveneau pentru a calma hârâielile de la frontieră, astăzi lucrurile nu mai arată aşa. Nu mai e vorba despre poziţionări în perspectiva negocierilor viitoare sau despre mici câştiguri de frontieră pentru a clama victorii utilizabile în campaniile electorale interne, şi deja Turcia susţine Baku şi pe Ilham Aliev în recâştigarea teritoriului pe care-l deţine legal.

Şi la Baku se manifestă, de câţiva ani, saturaţie, frustrare, dar şi o acumulare majoră de forţe şi capabilităţi. Bugetele Azerbaidjanului la capitolul înzestrarea armatei sunt mai mari decât întregul buget al Armeniei. În plus, a achiziţionat capabilităţi militare unice, pe care nu le deţine nici Rusia: principalul furnizor a fost Israelul, dar şi Coreea de Sud şi alte state au livrat drone de atac, elicoptere, sisteme de rachete, elemente de apărare anti-aeriană şi anti-rachetă. Rezultatul a fost atingerea unui nivel critic, un test în vară chiar la frontiera comună armeano-azeră – la 300 km de linia de contact din Nagorno-Karabakh – şi astăzi o operaţiune în forţă pe toată linia de contact pentru recâştigarea teritoriului recunoscut oficial şi a dreptului validat în nenumărate Rezoluţii ale Consiliului de Securitate al ONU.

Există un gen de ambiguitate şi un număr de aparenţe care definesc astăzi conflictul. Nu se ştie niciodată cine a început, cine a provocat, nu se cunoaşte numărul real de morţi şi răniţi – fiecare parte supralicitează propriile victorii şi minimalizează propriile pierderi. Pe de altă parte, Armenia păstrează aparenţa neparticipării la conflict, cât timp nu a fost atacată direct intenţionat şi prezintă conflictul ca derulându-se între republica autoproclamată Artsakh – cum este numit tradiţional Nagorno Karabakh-ul în Armenia – şi Azerbaidjan. De partea cealaltă, pentru Azerbaidjan există doar ocupantul armean al teritoriilor sale, deci conflictul direct este cu Armenia, însă preşedintele Ilham Aliev ştie că, pentru a păstra neintervenţia Rusiei cât mai mult timp, nu trebuie să atace direct teritoriul Armeniei recunoscut internaţional, dar în rest să vorbească despre acţiuni pe propriul teritoriu.

Nici situaţia de pe teren nu arată foarte bine pentru Armenia şi intermediarul său din Nagorno Karabakh. Bombardamentele din noaptea de marţi spre miercuri asupra capitalei regionale Stepanakert au fost din oră în oră, cu alarme şi tiruri puternice, tocmai pentru a înfiora populaţia şi a determina evacuarea ei, dar şi pentru a transmite mesajul că e o acţiune serioasă şi că Azerbaidjanul nu se va opri. Arayik Harutyunyan, preşedintele-comandant din Artsakh, a fost grav rănit/sau e mort într-un buncăr, după un bombardament al azerilor – cert e că nu a mai apărut public şi nu a mai reuşit să menţină dialogul şi mesajele publice în numele Nagorno-Karabakh, creând un hiatus şi obligând Armenia să preia mesajele.

Armata armeană a Nagorno-Karabakhului a anunţat retragerea din numeroase poziţii pe linia de contact pe care nu o poate acoperi, pentru a crea situaţii avantajoase ulterioare, se spune în comunicate. În plus, premierul armean Nikol Pashinyan a anunţat că e pregătit de pace şi de concesii dacă le face şi partea azeră, un semn consistent de slăbiciune. În schimb, atacul pe întreg frontul nu acoperă realităţile unei zone muntoase, accidentate în multe locuri, pe care trupele azere trebuie să o cucerească cu piciorul, pas cu pas, în timp. Nu e vorba nicidecum de un blitzkrieg, ci de o campanie de durată, în prag de iarnă.

Turcia şi zgândărirea Ursului în Caucaz

 

Inovaţia actualei secvenţe a confruntărilor, ajunse în cea de a 11-a zi, o reprezintă acuzaţiile reciproce de import de luptători în confruntarea din Nagorno Karabakh. Chiar înainte de izbucnirea luptelor, duminică 27 septembrie, Azerbaidjanul acuzase în repetate rânduri importul de armeni din Siria şi Liban şi relocarea lor în Nagorno-Karabakh, pentru schimbarea raportului etnic – deja alterat sensibil în defavoarea azerilor - împreună cu luptători kurzi din PKK şi din anturajul lui Jalal Talabani, aduşi să pregătească miliţiile şi armata din regiune.

În contrapartidă, Armenia a acuzat importul de luptători sirieni din Armata Siriană Liberă, respectiv divizia Hamza, 1200 de luptători dintre care 70-80 aduşi din Libia iar restul din Siria, în favoarea armatei azere. Fiecare parte a negat acuzaţiile, chiar dacă Observatorul Sirian pentru drepturile Omului, un ONG britanic specializat pe situaţia din Siria, a consemnat deja 37 de morţi din rândul sirienilor turkmeni care au fost aduşi în Siria şi înmormântaţi după uciderea lor în luptele din Nagorno Karabakh.

Marea necunoscută o reprezintă Turcia. Aici lucrurile sunt amestecate: pe de o parte, Turcia lui Erdogan susţine recucerirea teritoriului azer din Nagorno Karabakh şi din împrejurimi de către Baku. E un semnal de forţă. Pe de altă parte, presupusele sale implicări sunt discutabile: Turcia susţine indiscutabil Azerbaidjanul, a afirmat-o formal, chiar după ce preşedintele Aliev a cerut ultimativ retragerea armatei armene din Nagorno Karabakh şi din teritoriile aparţinând Azerbaidjanului, iar Iranul a avertizat părţile să nu antreneze vecinul sudic în conflict, după ce un număr de lovituri ratate au trecut graniţa la sud, acolo unde trăiesc azerii iranieni.

Turcia nu se implică, formal, în conflict. A negat şi ajutorul dat prin luptătorii străini. Doborârea unui avion(două?) Suhoi armean puse pe seama unui aparat turc s-a dovedit fake news, armata turcă neintrând în conflict. Nu înseamnă că nu e pregătită să o facă dacă lângă Armenia s-ar lansa în conflict şi Rusia. Preşedintele armean a transmis cetăţenilor săi faptul că Rusia se va implica atunci când va fi nevoie, după două discuţii telefonice cu Vladimir Putin.

Rivalităţi ruso-turce împinse spre teste extreme de răbdare şi abţinere la Kremlin

 

Turcia se află la cea de a treia confruntare majoră cu Rusia, după Siria şi Libia. În cele două, Turcia pare să fi dominat confruntarea surdă a celor doi pretinşi parteneri, altfel membri ai formatului Astana alături de Iran. Însă confruntările au fost constante nu numai între trupele susţinute de părţi pe teren, ci chiar între soldaţii turci şi ruşi, cu victime, morţi şi răniţi. Acum, Nagorno Karabakh este un alt spaţiu de confruntare în care Turcia zgândără ursul. Fără a se implica direct, prin sprijinul politic acordat şi prin ameninţarea credibilă cu propria intervenţie, Turcia se implică într-un conflict în spaţiul post-sovietic în Caucaz.

Motivaţia ar fi multiplă. E şi chestiunea rivalităţii şi marcării teritoriului, dar şi dorinţa de a intra într-un nou format de negociere a situaţiei din regiune. Turcia doreşte să fie băgată în seamă, aşa cum a făcut-o deja în Siria şi în Libia. Şi nu mai poate fi ocolită nici în Caucaz. Acest loc la masă devine ţinta strategică a Turciei pe care o atinge cu consecvenţă prin criticile aduse formatului curent de negociere, Formatul Minsk, care nu a făcut nimic. E şi o lovitură dată Franţei, susţinătoarea Armeniei, ca efect al găzduirii unei importante diaspore armene. E lovit şi OSCE-ul, formal cadrul în care s-a dezvoltat formatul discuţiilor de pace în regiune, dar e şi un atac direct la Rusia, care nu poate gestiona singură situaţia.

Turcia se afirmă astfel ca un partener indispensabil şi în Caucaz, pentru negocierea păcii şi a războiului. S-a impus şi îşi doreşte şi recunoaşterea aferentă. În plus, postura sa e cea care complică şi situaţia Rusiei: dacă vrea ieşirea la mările calde, prin strâmtori, e obligată să trateze cu deferenţă Turcia. În plus, Ankara a schimbat în mod substanţial dependenţele sale energetice, cumpărând cu 28% mai puţin gaz de la Gazprom şi cu 22% mai mult de la azeri, de la Socar sau de la consorţiul internaţional ce explorează în Caspică.

Acest fapt întăreşte dependenţa de Baku şi îi eliberează mâinile şi reduce dependenţa de Rusia, care se trezeşte în cea mai complicată perioadă şi cu un client care diminuează cererea, după problemele pe care le are deja cu europenii, afectându-i economia. Strategic, Rusia este ea însăşi încorsetată, şi nu găseşte soluţii pentru reluarea controlului în Caucaz.

De ce nu intervine Rusia? Încremenirea în proiect, interes sau epuizarea resurselor

 

Marea întrebare care animă întregul spaţiu post-sovietic, statele CSI şi vecinii Rusuei este de ce nu intervine Putin în Caucaz? Formal, CSTO are şi prevederi de tip articol 5 NATO care ar presupune intervenţia trupelor comune. Dar acest lucru nu are loc tocmai pentru că trupele ruse nu intervin. Chiar şi explicaţiile existente ridică suspiciuni majore şi semne de întrebare dacă Rusia mai poate, dacă Putin mai vrea, dacă Kremlinul mai are cu ce să facă ordine în regiune şi să-şi asume multipolarismul clamat şi dorit, sfera de influenţă şi interese privilegiate sau dacă a abandonat sau nu mai are cum acoperi această situaţie. Explicaţii sunt multiple.

Mai întâi, Rusia nu are trupe în Nagorno Karabakh, spre deosebire de celelalte zone cu conflicte îngheţate. Are o bază la Erevan şi una la Gyumri, lângă frontiera cu Turcia. Dar trupele ruse nu mai sunt atât de iubite în Armenia după un număr de incidente între care cel mai grav cel al unui militar rus care a împuşcat o întreagă familie inclusiv un copil nou născut pentru că plângea şi făcea gălăgie. Acum apetitul pentru prezenţa rusă ar putea fi regăsit, doar că trupele ruse din Armenia nu intervin, au altă menire şi armele moderne au fost vândute de Moscova mai degrabă către azeri.

Apoi nu trebuie uitate crizele multiple şi nesfârşite ale lui Putin. El are pe masă mult prea multe dosare, care încep cu lipsa de încredere la adresa sa, cu recrudescenţa crizei pandemiei de coronavirus, după ce abia calmase lucrurile, manifestaţiile populare din Habarovsk şi extremul Orient Rus devenite manifestaţii împotriva sa, otrăvirea lui Navalnîi şi perspectiva abandonării Nord Stream 2, oricum blocat de ameninţarea sancţiunilor americane şi de retragerea firmelor europene de la ultimii 100 km de construit, criza din Belarus şi pierderea sprijinului public după susţinerea lui Lukashenko, care nu dă semne că vrea să modifice în mod real Constituţia şi să împartă, apoi să cedeze puterea. Peste toate Rusia e înnămolită şi blocată în conflictele de lungă durată din Siria şi Libia care scurg resurse, apoi criza preţului petrolului şi gazelor respectiv criza economică şi recesiunea care a cuprins Rusia.

Pe de altă parte, pe lângă impotenţă şi lipsă de capacităţi sau preocupări, pare să existe şi o lipsă de interes, dacă nu chiar un interes tacit, nedeclarat, ca lucrurile să curgă astfel. Nemulţumirea pentru revoluţia din stradă a lui Pashinyan şi modul în care a preluat puterea persistă. Ca şi nemulţumirea profundă pentru mătrăşirea apropiaţilor proruşi din Armenia. Arestarea preşedintelui Kocharyan, ca şi arestarea şeful militar al CSTO pentru implicări în represiunile sângeroase din Armenia, acum 14 ani, nu au fost de bun augur. Iar Rusia pare să fi vrut să dea şi o lecţie la Erevan, cu acest prilej.

Interesul Kremlinului: pedepsirea Erevanului şi avantaje ulterioare în soluţionarea conflictului

 

Alţi observatori vorbesc, pe lângă lipsa de instrumente, chiar de instrumentarul depăşit al Rusiei. Moscova a mizat întotdeauna pe componentele militare, de operaţiuni speciale şi dependenţa energetică pentru a-şi realiza politicile şi a controla sau a repune pe roate relaţiile din spaţiul post-sovietic. Or Azerbadiajnul nu mai are baze militare ruse, a expulzat radarul din ţară, are propriile resurse energetice cu care chiar e în competiţie şi a scos Rusia de pe multiple pieţe. Instrumentul militar lipseşte din Nagorno Karabakh şi nu există posibilităţi de a-l instala astăzi, cu riscul prinderii între focuri şi al alienării azerilor, ca să nu mai spunem despre riscul major al escaladării conflictului prin intrarea Turciei în război.

Mai grav, există posibilităţi majore ca să se vadă unele din multele probleme ale forţelor armate ruse însele, pe teren. Şi cum nici instrumentul energiei, nici cel militar, nu par să aibă efecte azi, cel al operaţiunilor speciale are şi el probleme – cu numeroase operaţiuni la limită, ratate, expuse public, vezi ce s-a întâmplat cu cazul Skripal, cu atacul cibernetic la agenţia internaţională antidrog, la Organizaţia de combatere a armelor chimice şi în cazul Navalnîi. În plus, cât timp se menţin luptele în limitele regiunii ocupate de armeni din Azerbaidjan, iar părţile nu se pot ataca în capacităţile strategice – conducta de petrol şi gaze BTC/BTE a azerilor respectiv centrala atomoelectrică a armenilor de la Medsamor - lucrurile sunt acceptabile pentru Moscova.

De altfel, şi Moscova estimează că partea azeră va desfăşura trupele, va ocupa o parte a teritoriului, dar va trebui să se oprească. Preşedintele Ilham Aliev a ridicat mult aşteptările, vorbind despre recucerirea teritorială. Ba chiar a arestat, zice-se, pe şeful Armatei pentru spionaj în favoarea Rusiei, inclusiv transmiterea poziţiilor şi atacurile ulterioare clare ale Armeniei exact pe aceste poziţii. Cuceririle teritoriale sunt dificile, campania e de durată, Azerbaidjanul îşi crează poziţii de forţă pentru negociere, dar nu vor putea ajunge prea repede la câştigul teritorial complet. Şi oricum acesta ar fi instabil.

Joaca lui Putin cu focul: riscuri majore asumate de Kremlin în Nagorno Karabakh

 

Ca şi în cazul actual, ultimii 26 de ani au creat pentru Armenia - care a câştigat pe teren, militar, Nagorno Karabakhul şi 7 districte azere pe post de zonă tampon - o situaţia ambiguă. Nu a putut asuma aceste cuceriri şi să le înglobeze în propriul teritoriu, a epurat etnic majoritatea azerilor, dar dreptul internaţional nu i-a consfinţit niciodată recunoaşterea cuceririlor teritoriale, de unde nevoia de a crea Republica Artsakh. Tot aşa, nici azerii nu vor putea încheia războiul definitiv fără acord de pace consimţit şi mai ales fără întreg teritoriul. În plus, intrarea în zonele populate de armeni riscă să ducă la masacre şi epurări, ca să nu mai vorbim de rezistenţă şi subversiune, de unde, din nou, nevoia unei soluţii acceptate de ambele părţi. Orice variantă de tip masacrul de la aeroportul din Khojaly, făcut de data asta de azeri, afectează dosarul său şi prestigiul internaţional.

Or indiferent de situaţia, dacă se ajunge la negocieri, Rusia e în fotoliul de orchestră. Chiar dacă nu neapărat în formatul Minsk, chiar dacă are Turcia la masă, Moscova are avantaje directe şi va şti să câştige pacea dacă nu a ştiut să încheie războiul. Aici poate fi marea sa lovitură, care să compenseze pierderile de imagine de astăzi. Dar e un joc cu risc maxim. Cu pierderi majore.

Nepronunţarea sa şi lipsa de acţiune de astăzi trădează slăbiciune şi ameninţă poziţia sa în spaţiul post-sovietic. În plus, China forţează deja poziţia sa şi influenţa în Asia Centrală, iar Beijingul nu e Ankara, are alt nivel de resurse. Ca să nu mai vorbim că lipsa de pronunţare clară a făcut ca cecenii să-i susţină direct pe azeri. Iar lipsa de reacţie rusă poate antrena şi o stabilire în regiune, în Caucaz, a unor grupări islamiste de mudjahedini care ar putea deveni un model, un punct de atracţie, ca să nu vorbim şi despre o ameninţare directă asupra Rusiei însăşi.