Rusia după modificarea Constituţiei: Putin contestă istoria URSS, a CSI şi vrea a doua Yaltă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Vladimir Putin FOTO EPA-EFE
Vladimir Putin FOTO EPA-EFE

Rusia tocmai şi-a modificat Constituţia la 4 iulie, introducând mai multe amendamente într-o formă de plebiscit/consultare populară care nu există ca formă juridică în legilaţie, o improvizaţie juridică. O forţare gândită pentru a garanta prelungirea mandatului lui Vladimir Putin practic pe viaţă, până în 2036, când va avea 83 de ani.

Mai importantă este acţiunea lui Putin imediat după aprobarea acestor amendamente la Constituţie: arestarea opoziţiei şi disidenţilor, acţiuni împotriva mass mediei critice, un interviu fluviu în National Interest (ziar american deţinut de un imigrant american născut în Rusia), contestarea istoriei URSS dar şi a CSI, dar mai ales solicitarea organizării unei noi reuniuni de tip Yalta în care marile puteri, cu precădere Rusia lui Putin, să decidă soarta lumii. Un comportament ce anunţă vremuri sumbre cu precădere pentru statele post-sovietice, dar şi pentru toţi vecinii Rusiei.

Plebiscitul lui Putin: naţionalism şi imperialism, conservatorism şi revizionism într-o singură doctrină

Plecarea lui Vladislav Surkov de la Kremlin pare să fi lăsat un gol relevant, pe care nu a reuşit să-l umple un singur om, o singură eminenţă cenuşie. Consilierul lui Putin pentru componenta strategică şi de concept asigura o coerenţă şi consecvenţă a mesajului care azi a dispărut. Şi nu e vorba acum despre chestiuni marginale sau tehnice precum măsurile excepţionale, interdicţii de reunire a persoanelor şi autoizolare, respectiv frica de pandemie faţă în faţă cu chemarea la paradă şi participare la pretinsul plebiscit de modificare a Constituţiei în vârf de impact în Rusia, ci de lucruri mult mai grave.

Paradoxurile şi inconsecvenţa, respectiv lipsa de coerenţă vin de la abordări mult mai complexe. Putin vorbeşte în acelaşi timp pe mai multe teme şi cu abordări multiple şi antagonice, de la o temă la alta, de la o zi la alta. De la naţionalism velicorus migrează repede la abordări de tip neo-imperial şi ambiţii de refacere a URSS prin cucerirea teritoriilor dorite de la statele vecine. Apoi Putin practică atât conservatorismul - când vorbeşte despre poziţii vizând tradiţiile, familia, patriotismul, dar şi revizionism şi poziţii revanşarde atunci când reinterpretează sau modifică de-a dreptul istoria şi când e vorba despre frontiere nerecunoscute sau contestate.

În aceeaşi linie, Putin doreşte revenirea la stalinism şi perceptele sale, dar respinge comunismul utopic şi alegerile istorice ale lui Stalin la constituirea URSS. Revine şi repetă Parada Victoriei lui Stalin, în 24 iunie 1945, pe care a urmărit-o de pe acoperişul Mausoleului lui Lenin din Piaţa Roşie, dar acoperind clădirea şi respingând explicit alegerile lui Lenin şi contestând abordările leniniste. Pretinde că a redat grandoare Rusiei, că a scos-o din deceniul ruşinii, dar contestă istoria ultimilor 30 de ani şi documentele fondatoare ale statului rus.

Uniunea Sovietică FOTO Shutterstock

Revizionism teritorial rus

Principala problemă a lui Putin este teritorialitatea Rusiei. Refacerea URSS ca temă principală şi perceptul naţionalist al reunirii ruşilor de pretutindeni în acelaşi teritoriu îl determină să susţină că însăşi formarea URSS în varianta lui Lenin – prin „acordul“ tuturor statelor componente – cu precădere Rusia, Belarus şi Ucraina – autonomia şi dreptul de secesiune a fost o greşeală faţă de varianta lui Stalin, care mergea pe ocupaţia rusă a tuturor teritoriilor fostei URSS. Evident că abordarea este un fals, o ucranie, istorie contra-factuală, pentru că bolşevicii nu au putut câştiga partida în 1917-1918 decât cu sprijinul unor comunişti naţionali – existenţi sau inventaţi - din toate statele unionale cucerite, care nu-şi doreau dispariţia statelor proprii.

Miza este neo-imperialistă şi revizionistă, şi se traduce şi în contestarea istoriei post-URSS, de după 1991, inclusiv dispariţia Uniunii Sovietice – considerată cel mai mare dezastru al Rusiei în secolul 20. Aşa încât Putin vorbeşte despre „teritorii ruse istorice“ pe care Rusia le-ar fi cedat altor republici unionale sau care ar fi fost locuite tradiţional de ruşi şi care ar trebui să revină, după desprinderea statelor foste unionale din URSS la Rusia. Crimeea este ţinta evidentă, însă modificările Constituţionale – articolul 81 – nu vizează doar Crimeea şi oraşul Sevastopol notate ca atare.

Potrivit formulării, poate fi Preşedinte al Rusiei un cetăţean care nu deţine nici o cetăţenie străină, „cu excepţia cetăţenilor care au deţinut cetăţenia unui stat care a fost acceptat ca parte a Federaţiei Ruse“. Formularea nespecifică împreună cu referirile lui Putin la teritorii istorice ruse – vizate ar fi Belarus, Kazahstanul, dar şi alte republici supuse maximei complicaţii etnice a lui Stalin, care a orchestrat schimburi teritoriale în cadrul URSS, între republici unionale – a deschis tema angajării Rusiei în noi cuceriri şi modificări teritoriale în viitor.

Neconstituţionalitate, naţionalism şi revizionism în modificarea Constituţiei

Modificarea Constituţiei s-a vrut o variantă rapidă, şi numai criza pandemiei de coronavirus a împiedicat această formă de blitzkreig. De fapt au fost supuse o dată, unui singur vot 200 de modificări ale Constituţiei. Deşi s-a vrut iniţial un referendum constituţional pentru creşterea bunăstării cetăţenilor şi pentru aşa-zisa consolidare a instituţiilor statului, acesta s-a transformat într-un referendum pentru consolidarea puterii lui Putin şi pentru validarea Putinismului lui Surkov şi Ashmanov. Votarea a fost complet necontituţională, iar parlamentul rus a creat un cadru legislativ ad-hoc susţinând că mai multe amendamente constituţionale propuse spre votul popular pot fi validate şi fără referendum.

Acest plebiscit nici nu are pretenţia juridică de a fi un „referendum“ – de aici modificările din Duma de Stat care permit modificarea Constituţiei în mai multe puncte fără un referendum, fapt profund neconstituţional. Consultarea publică ad hoc a fost întitulată „alegerile generale ruse“, concept care nu este definit în legislaţia rusă.

Dar poate nu acest punct este cel mai reprobabil şi inacceptabil la nivel internaţional, cât o nouă formă de revizionism rezultată din anularea angajamentelor Rusiei în acordurile internaţionale. Astfel, unul dintre amendamente menţionează prioritatea legii naţionale asupra legii internaţionale şi notează că normele internaţionale (nu legile!!!) care „contrazic Constituţia Federaţiei Ruse“ sunt nule şi inaplicabile în Rusia lui Putin – aici intră cazul anexării Crimeei, dar aici pot fi incluse şi alte elemente ce ţin de alte teritorii sau naţionalizări de proprietăţi străine în Rusia.

Plebiscitul mai vizează un alt punct al întăririi puterii lui Putin şi extinderea instrumentelor sale de putere neîngrădită: înfiinţarea noii intituţii constituţionale - Consiliul de Stat - posibil după modelul comunist al Consiliului de Stat, organ executiv suprem, sau Comitetului Central al Partidului din URSS, deşi modelul pare a fi transplantat din formula Liderului Suprem Religios Iranian, situat deasupra Preşedintelui şi deţinând întreaga decizie în stat. De asemenea, a fost înfiinţat Consiliul de Securitate  format din membri ai Consiliului de Stat, ca un fel de Birou Politic, al cărui vicepreşedinte este fostul premier Dmitri Medvedev, iar secretarul general este fostul director al FSB Nikolai Patruşev, numiţi înainte ca acest organism să existe.

Aici avem de-a face cu opţiunea lui Putin de a migra într-o poziţie superioară şi de a repeta varianta veche gândită de Surkov în echilibrarea puterii între trei posibili succesori, deţinători a celor mai importante funcţii, de Preşedinte, Şef al Partidului Edinaia Rossia şi premier. Gândirea e ca cei trei să intre în competiţie arbitrată de Putin, pentru a se decanta eventualul succesor. Astfel, Putin nu va mai avea partea negativă şi costisitoare a Guvernării, ba chiar plictisitoare deja, administraţia curentă să revină celor trei, iar Putin să se ocupe de chestiunile mari de politică externă şi securitate a Rusiei.


FOTO Twitter via The Moscow Times

Imagine indisponibilă

Cum au ieşit procentele necesare imaginii lui Putin - furt, fals, fraudă şi nemulţumire majoră

Plebiscitul lui Putin nu a avut nimic de a face cu referendumul. El a fost organizat după o mare paradă cu ocazia Zilei Victoriei – mutată din motive de coronavirus de la 9 mai la 24 iunie – a durat o săptămână, a permis votarea online, şi a reprezentat cea mai mare aglomerare de neregularităţi posibilă: pentru a lua buletinul de vot nu a fost nevoie de actul de identitate şi datele sale, oricine putea chema urna mobilă când îşi dorea şi pentru orice pretext, secţiile de vot erau organizate în scări de bloc şi portbagaje de maşină, grupuri de bătrâni pensionari umblau bezmetici cu urne din uşă în uşă culegând voturi, votul multiplu nu a fost sancţionat, iar Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, a anunţat în timpul scrutinului – care a publicat date parţiale în timpul derulării sale – că votul multiplu nu va duce la anularea scrutinului, practic invitând lumea la fraudă, după ce chemarea la vot s-a făcut cu tombole în secţia de vot - marele premiu, o maşină, fiind câştigat, fireşte, chiar de şeful unei secţii de votare.

Rezultatul a fost mai bun decât cel de la alegerea lui Putin la ultimul scrutin din martie 2018: Atunci Putin a avut o prezenţă de 65% şi un rezultat de 73% din voturi, acum numirea lui Putin preşedinte pe viaţă s-a făcut cu o prezenţă de 67,97% şi un vot favorabil de 77,92% din alegători. Totuşi, rezultatele estimate la Europa Liberă sunt de circa 30% prezenţă la urne, la care regimul Putin a adăugat circa 50% voturi pozitive aruncate în urne. Singura regiune care a votat împotriva amendamentelor este Neneţsk, unde doar 44,42% din alegători au votat pentru modificări. Singularităţi le-a probat şi Republica Komi, unde iniţial, rezultatele preliminare arătau că 68,88% din alegători au votat împotrivă, însă seara rezultatul a fost de 66,19% voturi pentru amendamente. Acelaşi lucru, s-a întâmplat şi în cele 2 oraşe mari, Moscova şi Sankt Petersburg, care la exit poll-ul de la ora 14:00 din 1 iulie indicau un rezultat de peste 55% de voturi împotrivă, iar seara a fost anunţat că plebiscitul vizând amendamentele a fost validat.

Toate aceste modificări ostentative şi profund incorecte, proceduri ilegale şi forţare a votului au determinat o profundă nemulţumire publică, dar dublată de sentimentul de neputinţă crasă şi de lipsă de speranţă. Acest lucru a făcut ca în societatea ruă să se acumuleze noi valuri de nemulţumire, dar care nu au o formulă de descărcare public, mai ales că imediat după scrutin au fost percheziţionate şi arestate persoanele dizidente şi membri din mass media care au contestat validitatea rezultatelor. Fără un reprezentant al opoziţiei credibil care să acumuleze susţinerea, fără perspectiva ca votul lor să conteze, ruşii au ajuns să creeze mase de dizidenţi tăcuţi şi să depoziteze mai departe nemulţumirea profundă, care urmează să izbucnească după metoda clasică a Rusiei – 1917-1991 – prin revoluţie/revoltă/explozie socială care mătură statul rus în întregimea sa. Această revoltă e de aşteptat în câţiva ani, poate chiar la sfârşitul actualului mandat al lui Putin sau la preluarea preşedinţiei Consiliului de Stat.

Neadecvarea lui Putin şi o nouă Yalta: cei 4 poliţişti sau concertul mondial al Marilor Puteri, cu Rusia în frunte

Paseismul şi neadecvarea lui Putin sunt astăzi evidente. Rusia îşi desenează viitorul pe un orizont şi o variantă wishful thinking ce presupune – cum o demonstrează articolul fluviu din The National Interest despre cei 75 de ani de Victorie în cel de-al Doilea Război Mondial – organizarea unei reuniuni de tipul Yalta care să reîmpartă între Marile Puteri lumea, Rusia fiind, evident, parte a conclavului, ba chiar iniţiator. Nici o referire la schimbarea lumii, la dispariţia parităţii strategice ruso-americane, la căderea acordurilor bilaterale de control a armamentelor, de sfârşit a erei petrolului – care reduce drastic resursele şi relevanţa Rusiei - şi de dispariţie a lumii nucleare care asigura o preeminenţă în decizii şi Rusiei.

În schimb, avem porniri paseiste şi revizioniste precum consacrarea celui de-al Doilea Război Mondial nu drept Marele Război pentru Eliberarea Patriei, ca în perioada sovietică, ci ca Marele Războiul Patriotic, marea Victorie a Uniunii Sovietice – al cărei succesor e doar Rusia – împotriva Germaniei Naziste. Putin cultivă în continuare ideea că numai Rusia – sau Rusia în primul rând – a învins Germania Nazistă şi a câştigat cel de-al Doilea Război Mondial, o aberaţie istorică pentru care a fost taxat în repetate rânduri, americanii bătându-i obrazul cu ajutoarele şi armele livrate atunci URSS, dar şi banii pentru supravieţuire, ca şi cu contribuţia relevantă a deschiderii a numeroase noi fronturi, prin debarcarea în Normandia, invazia în Sudul Italiei şi în Sudul Greciei.

De asemenea, Putin rămâne tributar paradigmei Rusia bună şi Occidentul rău. El trece sub tăcere Pactul Ribentropp-Molotov şi dă vina pe Occident pentru acordul cu Germania Nazistă, apoi justifică invazia şi ruperea Estului European prin nevoi de natură militară, acuză Polonia şi liderii polonezi de antisemitism şi, dacă acceptă azi că unele state post-sovietice au contribuit şi ele la victorie, totuşi neagă orice aport statelor Europei Centrale şi de Est pentru propria eliberare sau efortul de război împotriva Germaniei Naziste. Se laudă, însă, cu jertfele sovietice din acea perioadă în care oamenii au fost trimişi în linia întâi carne de tun în faţa maşinăriei germane cu arme şi puşti din Primul Război Mondial, lăudând patriotismul sinucigaş şi demenţa criminală a liderilor sovietici ai momentului. Dar preamărindu-l pe Stalin care, după Petru cel Mare, pare să fie noul său model de lider al naţiunii ruse.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite