Relaţia glaciară a fost constatată de însăşi secretarul general al NATO, care a susţinut, cu o zi înainte de anunţarea deciziei, la o conferinţă de la Universitatea Georgetown din Washington, că „relaţia dintre familia transatlantică şi Rusia se află în punctul cel mai jos de la sfârşitul Războiului Rece”, iar ministrul rus de externe Serghei Lavrov a învinuit NATO că „nu este interesată de niciun dialog de la egal la egal sau să lucreze împreună”.
 
Prin urmare, după două decenii, orice legătură de cooperare şi comunicare directă între alianţa nord-atlantică şi Rusia va fi încheiată începând cu 1 noiembrie, după anunţul Moscovei de a-şi retrage cei 10 diplomaţi rămaşi acreditaţi la NATO. Dacă până în 2018, chiar şi după anexarea ilegală a Crimeii, dimensiunea misiunii ruse se ridica la 30 de persoane, după otrăvirea fostului ofiţer militar rus de informaţii Serghei Skripal în Marea Britanie, aceasta a fost redusă la 20. Recent a fost înjumătăţită, ca urmare a altor implicări ale ofiţerilor de informaţie ruşi în acţiuni pe teritoriul ţărilor membre NATO, cel mai relevant fiind cel al dezvăluirilor Bellingcat legate de explozia soldată cu doi morţi la un depozit de muniţii din Cehia în 2014, dar şi posibila implicare a ofiţerilor GRU în 2015 în otrăvirea cu Noviciok a omului de afaceri bulgar Emilian Gebrev, care activa în domeniul armamentului, precum şi conexiuni privind alte explozii petrecute între 2011 şi 2020 la depozite şi fabrici de armamente din Bulgaria.
 
Până a diseca deciziile ambelor părţi implicate şi consecinţele acestora, avem nevoie de a explica principalele motive pentru care situaţia a ajuns atât de proastă dintre NATO şi Rusia. În primul rând, anexarea ilegală a Crimeii de către Rusia din 2014 a fost un semnal de alarmă pentru NATO şi capacitatea sa strategică de apărare, pentru că Federaţia Rusă a dispus de utilizarea intervenţiei militare pentru a-şi delimita noi frontiere în imediata apropiere a alianţei, iar, în continuare, Rusia contribuie la perpetuarea conflictului militar din estul Ucrainei. Pe lângă acestea, Federaţia Rusă a desfăşurat atacuri cibernetice şi campanii de dezinformare care au vizat influenţarea rezultatelor alegerilor din ţările occidentale, la aceste tactici agresive adăugându-se şi acţiunile sub acoperire de pe teritoriul ţărilor membre NATO menţionate mai sus, dar şi numeroase şicanări militare precum intrările dese în spaţiul aerian al NATO sau hărţuirea navelor aliate de către avioanele de luptă ruseşti.
 
Sursă foto: CGTN
 

Totuşi, cum a fost luată decizia NATO şi de ce în acest moment?

În primul rând, trebuie precizat că decizia expulzării celor 8 diplomaţi a fost agreată pe 5 octombrie de către toţi cei 30 de membri ai alianţei, iar anunţul a venit în ziua premergătoare vizitei lui Jens Stoltenberg în SUA, unde s-a întâlnit cu Joe Biden şi consilierul său de securitate naţională, Jake Sullivan. De altfel, preşedintele american şi-a exprimat sprijinul total faţă de NATO şi strategia convenită la summit-ul din luna iunie desfăşurat sub egida sa, conform unui comunicat publicat pe site-ul Casei Albe.
 
Potrivit Foreign Policy, dacă până acum NATO ar fi suspectat şi chiar tolerat faptul că cel puţin unii dintre oficialii din misiunea rusă la Bruxelles erau spioni, acesta fiind un secret deschis, pentru că trebuia să existe câteva puncte de contact între foştii rivali ai Războiului Rece, pe măsură ce tensiunile s-au intensificat după evenimentele din 2014 şi ingerinţele Rusiei în alegerile electorale din Occident, în prezent au fost deschise alte canale de comunicare, iar pentru NATO a devenit dificilă păstrarea echilibrului în faţa Rusiei. Cu alte cuvinte, necesitatea acestei măsuri luate este de a demonstra faptul că NATO nu manifestă nicio deschidere faţă de Rusia în contextul internaţional actual în care SUA îşi concentrează atenţia către Asia şi Pacific şi pot apărea unele divergenţe între ţările aliate (SUA-Franţa), iar „autonomia strategică” a Uniunii Europene este adesea invocată.
 
De altfel, decizia privind noile expulzări vine după ce secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, s-a întâlnit luna trecută cu ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, într-o şedinţă cu uşile închise pe marginea Adunării Generale a ONU de la New York.
 
Potrivit The Washington Post, întâlnirea a fost destul de tensionată, iar conform unor surse anonime au existat acuzaţii de ambele părţi, Lavrov l-a întrerupt într-un mod nepoliticos pe Stoltenberg şi a acuzat NATO că sprijină „neo-naziştii” din Ucraina şi că a abandonat Afganistanul, iar Consiliul NATO-Rusia – un forum înfiinţat în 2002 pentru a promova cooperarea între cele două părţi – ar fi inutil. De cealaltă parte, Stoltenberg şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la acţiunile agresive ale Rusiei în Ucraina, susţinerea Belarusului şi acţiunile hibride împotriva aliaţilor NATO, inclusiv interferenţele electorale.
 
Ministrul de Externe Serghei Lavrov. Sursă foto: EPA-EFE
 

Reacţia Rusiei şi crâmpeie din presa de la Moscova

După întrunirea din septembrie de la New York, partea rusă a fost luată prin surprindere de anunţul făcut pe 6 octombrie de Jens Stoltenberg de la Bruxelles de retragerea acreditărilor pentru opt dintre diplomaţi şi înjumătăţirea misiunii ruse la NATO. După cum explică chiar ministrul rus de externe la aproape 2 săptămâni de la decizia NATO: „nu s-a oferit nicio explicaţie a motivelor acestui pas. Şi cu câteva zile înainte de anunţarea acestei decizii, ne-am întâlnit cu domnul Stoltenberg la New York, şi a ţinut să sublinieze în mod sincer, aşa cum a spus el, interesul Alianţei Nord-Atlantice în normalizarea relaţiilor cu Federaţia Rusă în interesul descreşterii tensiunilor de pe continentul european” transmite TASS. După cum a conchis fostul reprezentant permanent al Rusiei la NATO, Dmitrii Rogozin, principalul vinovat în această situaţie este NATO, iar „finalul trist în relaţiile Rusia-NATO se află pe conştiinţa oficialilor Alianţei Nord-Atlantice. Ei au încălcat într-un mod grosolan şi repetat principiul propus de ei înşişi ca activitatea Consiliului Rusia-NATO să se desfăşoare în orice condiţii politice. S-a dovedit a fi greşit. De la NATO tot timpul se sufla spre Rusia cu vânturi îngheţate. Încercări de a folosi forţa, ocolind Consiliul de Securitate al ONU, promovând în special iniţiative antiruseşti privind apărarea antirachetă şi atacurile cibernetice, formând o imagine permanentă a unui inamic din Rusia numai pentru a justifica viaţa «îndestulată» şi ipocrită din Bruxelles a mii de birocraţi «mormăiţi» ai NATO – toate acestea au dus la degradarea completă a relaţiilor noastre”, conform RBC.
 
Pe lângă reacţia întârziată a Rusiei la expulzarea diplomaţilor ruşi, ceea ce denotă faptul că Moscova a fost luată prin surprindere de către anunţul făcut de Jens Stoltenberg, consemnăm şi atitudinea temperată de care a dat dovadă, la cald, purtătorul de cuvânt de la Kremlin, Dmitrii Peskov, care s-a exprimat în mod oficial, în ziua următoare, că decizia NATO subminează în totalitate normalizarea relaţiilor dintre Alianţă şi Federaţia Rusă, iar un răspuns adecvat va fi formulat şi implementat în următoarea perioadă. Tot în acelaşi timp, purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, în stilu-i caracteristic, anunţa represalii şi acuza NATO de aroganţă, exprimându-se că: „acest pas al membrilor NATO ne-a surprins, dar nu a fost neaşteptat”.
 
Alte reacţii au fost identificate atunci din partea adjunctului ministrului afacerilor Externe, Aleksandr Gruşko, care a susţinut că prin acest act alianţa nord-atlantică a risipit sinceritatea declaraţiilor sale anterioare despre importanţa desescaladării relaţiilor cu Moscova, iar după sfârşitul „impresionant” al epopeii afgane, NATO are nevoie de „ameninţarea rusă” pe post de sperietoare. În continuarea ideii reflectate de către Gruşko, editorul-şef al departamentului de politică externă de la Nezavisimaya Gazeta, Iurii Paniev, a scris că, prin decizia anunţată de NATO, „se pare că se fac deja eforturi pentru a îndrepta atenţia asupra căutării unui antagonist, justificând existenţa continuă a alianţei şi creşterea bugetelor militare ale membrilor săi”, iar, din nou, „printre principalele provocări pentru NATO va apărea «agresivitatea crescândă a Rusiei»”.
 
În altă ordine de idei, până la anunţul făcut de Serghei Lavrov privind renunţarea la misiunea permanentă de la NATO, presa rusă a prevăzut această variantă de răspuns a autorităţilor de la Kremlin, ce-i drept fiind prezentat drept cel mai rău scenariu, după cum relata Kommersant.
 
Între timp, s-a putut identifica în conţinutul mediatic de la Moscova o încercare de a minimaliza rolul misiunii diplomatice ruse la sediul NATO de la Bruxelles. Spre exemplu, în editorialul semnat de Alexandr Haldei în Regnum, se arată că, „având în vedere lipsa de suveranitate a NATO şi subordonarea acesteia faţă de Statele Unite, aceasta (misiunea diplomatică rusă la NATO) nu avea nicio semnificaţie politică, dar avea o funcţie de PR”.
 
Aceeaşi idee a fost evocată în multiple articole, astfel, pentru RBC, Vasilii Kaşin explica faptul că acest: „canal de comunicare Rusia-NATO nu a avut o semnificaţie practică serioasă. Este important de remarcat faptul că un canal puternic pentru discutarea problemelor militare nu dispare nicăieri. Acesta este canalul Gherasimov – Milley (n.red.şefii de stat major rus şi american), care funcţionează, şi ne-a permis să evităm o catastrofă în perioada exacerbărilor din Siria şi cele legate de Ucraina. Aceştia se întâlnesc în mod regulat, au un canal de comunicare telefonic şi, în ciuda relaţiilor ostile ruso-americane, aceste contacte sunt destul de dezvoltate”, iar Viktor Murakhovski se exprima că: „NATO este o organizaţie politică şi birocratică. Rusia discută probleme de securitate militară cu ţările la nivel bilateral, în ONU şi OSCE. Încetarea activităţilor oricărui organism reprezentativ nu va afecta în niciun fel securitatea. Mai mult decât atât, NATO nu efectuează comanda şi controlul operaţional al trupelor”.
 
De asemenea, Fedor Lukianov menţiona pentru Gazeta.ru faptul că, „din multe motive, acest lucru nu s-a întâmplat şi de mult timp aceste misiuni nu au efectuat nicio muncă semnificativă, deoarece relaţiile noastre s-au restrâns şi s-au micşorat. În ceea ce priveşte discutarea problemelor militare, pentru acest lucru există relaţii între Rusia şi Statele Unite. Acestea au o componentă militară, care este destul de solidă, la nivelul şefilor statului major al celor două state. Acest lucru este suficient şi, dacă este nevoie de un dialog cu unele ţări europene din blocul NATO, acesta se poate face întotdeauna la nivel bilateral” şi „motivul reducerii activităţii misiunii NATO este epuizarea absolută a semnificaţiei acesteia.
 
Păstrarea misiunii alianţei pentru aceasta nu este necesară, iar ceea ce s-a întâmplat este doar o declaraţie juridică a situaţiei actuale”.
 
În cele din urmă, după cum conchide Alexandr Ermakov pentru Vedomosti.ru: „nu va exista niciun prejudiciu practic în urma încetării relaţiilor dintre Rusia şi NATO”, pentru că „toate aşa-numitele noastre relaţii cu NATO nu sunt altceva decât o «ramură» a relaţiilor dintre Moscova şi Washington”, precum susţine şi Gheorghii Vovta în publicaţia BFM.ru, iar „chiar înainte de aceasta (n.red. expulzarea diplomaţilor ruşi) era clar că nici diplomaţii noştri, nici cei de la NATO, în raport unii cu ceilalţi nu puteau să se ocupe cu nimic altceva în mod serios în ţara gazdă decât cu dobândirea de informaţii”.
 
Totuşi, nota moderată a limbajului diplomatic prin care s-a exprimat Kremlinul imediat după anunţul lui Jens Stoltenberg, făcând abstracţie de orice formă de agresivitate sau duritate pe care a exprimat-o în debutul acestei săptămâni, a redat cumpătarea absolut necesară a părţii ruse dinaintea vizitei Victoriei Nuland la Moscova şi a stabilirii condiţiilor unui dialog consolidat cu Statele Unite ale Americii. Orice măsură luată de Rusia în replică la expulzarea diplomaţilor ruşi de la NATO trebuia să fie procesată după vizita lui Nuland şi (sau mai ales) din perspectiva relaţiilor negociate sau stabilite cu SUA.
 
În ochii Moscovei, alianţa militară nord-atlantică nu este o entitate separată şi independentă, ci este reprezentată (în mare parte) de către SUA, iar predictibilitatea strategică şi graniţele de delimitare ale NATO, de care este interesată Rusia, sunt setate la Washington, de aceea se crede la Kremlin că termenii de relaţionare între NATO şi Federaţia Rusă vor fi stabiliţi la nivel bilateral, între Rusia şi SUA. Din acest motiv s-a identificat o reţinere la Moscova pentru un răspuns faţă de decizia NATO, Rusia evitând să acţioneze pripit, ci doar la momentul când va fi necesar să joace această carte pe scena strategiei mondiale ale intereselor sale împotriva SUA şi a alianţei nord-atlantice, fiindcă prin ochii Kremlinului acestea vin la pachet (SUA şi NATO). Iar acel moment a venit, în această săptămână, respectiv în ajunul vizitei Ministrului american al apărării, Lloyd Austin, în regiunea Mării Negre, mai exact în România, Georgia şi Ucraina. Mai mult decât atât, şeful Pentagonului a declarat că Rusia nu poate bloca aspiraţiile Ucrainei sau oricărei alte ţări de a adera la NATO, ceea ce provocat spaimă la Moscova.

Sursă foto: EPA-EFE
 

Relaţia SUA-Rusia ≠ relaţia NATO-Rusia

În cele din urmă realitatea ne arată că ne aflăm într-un nou context geopolitic, adică în antecamera unei confruntări între cele două mari puteri – SUA şi China, iar din ce în ce mai multe semnale ne arată că relaţia dintre SUA şi Federaţia Rusă va fi stabilită pe fundamente mult diferite faţă de cele ale NATO. Spre exemplu, dacă summit-ul SUA-Rusia de la Geneva a reprezentat o altă platformă internaţională transformată într-o punte de dialog cu Rusia privind stabilitatea, predictibilitatea strategică şi securitatea cibernetică, în ultimele săptămâni, administraţia Biden a abordat şi ideea de a coopera cu Rusia în ceea ce priveşte antiterorismul în Afganistan după retragerea SUA, inclusiv folosirea bazelor militare administrate de ruşi în Asia Centrală. Acesta ar fi fost scopul întrunirii şefilor de stat major american şi rus, Mark Milley şi Valery Gherasimov, la finalul lunii septembrie în Finlanda, dar şi un punct de negociere între Victoria Nuland şi reprezentanţii de rang înalt de la Kremlin în cadrul vizitei sale de 3 zile la Moscova. Printre celelalte subiecte discutate sau disputate au fost criza diplomatică însoţită de problema vizelor dintre Moscova şi Washington, şi, cel mai important, situaţia din estul Ucrainei şi posibilele căi de soluţionare ale conflictului din Donbass (asupra acestui subiect vom reveni într-un articol viitor).

Sursă foto: RBC
 
 
Dar să revenim la NATO. Singura menţiune a alianţei nord-atlantice în legătură cu vizita menţionată mai sus s-a făcut doar atunci când Rusia, prin declaraţia ministrului adjunct de externe Serghei Riabkov, şi-a exprimat dezacordul privind o eventuală prezenţă militară americană şi a NATO în Asia Centrală pe fondul retragerii din Afganistan, poziţie întărită şi de superiorul său, Serghei Lavrov, care a acuzat NATO în cadrul unei conferinţe „de redistribuire a forţelor sale în alte zone ale regiunii” asiatice, (aici poate fi regăsită întreaga declaraţie). În acelaşi timp, pe un ton prietenos, Vladimir Putin enunţa în cadrul forumului energetic desfăşurat săptămâna trecută la Moscova că Rusia este gata să poarte discuţii directe cu NATO. Totuşi, conform ultimelor reacţii de la Kremlin, Federaţia Rusă nu-şi poate schimba deocamdată atitudinea dură faţă de NATO, fiindcă perspectiva pe un termen scurt sau lung de aderare a Ucrainei la alianţa nord-atlantică reprezintă o „linie roşie” pentru Moscova, care speră să fie gestionată prin canalul de comunicare, direct, cu Washingtonul doritor de resetarea relaţiilor bilaterale înaintea confruntării cu China.
 
Concluzii
 
În încheiere, relaţionarea SUA cu Rusia nu se va rezuma în viitor doar prin prisma statutului său de aliat în cadrul NATO sau prin rolul său de garant al securităţii europene, iar o mai mare independenţă a NATO se va impune imediat, gestul de expulzare fiind unul dintre semnalele transmise Rusiei că NATO rămâne tare pe poziţie, chiar dacă SUA sau orice altă ţară aliată (cazul Turciei) pot coopera pe alte segmente cu Rusia.
 
Securitatea membrilor alianţei nu se negociază, iar misiunea principală a NATO a rămas în continuare contracararea puterii militare a Rusiei. Desigur că mai pot exista divergenţe între aliaţi pe marginea altor subiecte (cazul submarinelor nucleare pentru Australia), însă conform spuselor lui Jens Stoltenberg „există un acord larg că ar trebui să prevenim disputele bilaterale dintre aliaţi care [să provoace] o ruptură în cadrul alianţei”. Astfel, acordul tuturor celor 30 de membri ai alianţei asupra expulzării membrilor delegaţiei ruse reprezintă un semnal că unitatea NATO este de nezdruncinat şi este orientată împotriva Rusiei şi, mai nou, pe alocuri, contra Chinei.
 
*Cristina Melnic este cercetător asociat în cadrul Centrului de studii sino-ruse (CSSR) din cadrul ISPRI.

Acest material face parte dintr-un proiect ce este finanţat în parte printr-un grant al Departamentului de Stat al S.U.A. Opiniile, constatările şi concluziile prezentate în această lucrare sunt ale autorului/ autorilor şi nu le reflectă neapărat pe cele ale Departamentului de Stat al S.U.A.