Apologia Imperiului. Analiza discursului lui Vladimir Putin din 21 februarie 2022

Foto: Preşedintele Vladimir Putin. Sursa: Kremlin.ru.

În rândurile care urmează vom face o scurtă analiză a celor mai importante puncte din naraţiunea preşedintelui Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, din seara zilei de 21 februarie 2022, când a semnat recunoaşterea aşa-numitelor Republici Populare Lugansk şi Doneţk.

Analiză realizată de Matei Blănaru*

Ca mai întotdeauna în ultima vreme, avem de-a face din partea lui Vladimir Putin cu un discurs în care abundă referinţe istorice, judecăţi de valoare sau majoritatea naraţiunilor preferate ale Kremlinului prin care încearcă să se constituie ca alternativă la civilizaţia şi valorile occidentale, cel puţin în ţările apropiate lui care fac parte din zona sa de interes imediată, printre care se numără desigur şi Polonia, România, Ţările Baltice, Ungaria etc., şi prin care încearcă să îşi justifice agresiunile teritoriale. Şi, ca întotdeauna, astfel, publicul-ţintă nu este doar cel intern.

Cui se adresează. Încă din început este interesant cum comunicarea se adresează şi „compatrioţilor din Ucraina”. Deşi unii analişti externi au considerat că această comunicare este menită în special publicului intern, acum depinde ce înţelege aici Vladimir Putin prin „public intern” - restul comunicării arată destul de limpede că Ucraina este pentru el un public intern, la fel de altfel ca şi restul statelor foste sovietice. Dar să nu anticipăm.

De asemenea, discursul este în mare măsură şi pentru statele din Europa (nu numai de Est) şi, Occidentale în ansamblul lor, pentru că abordează câteva dintre temele preferate ale Kremlinului din această zonă, în care se erijează pe el însuşi drept victimă, erou şi soluţie viabilă pentru viitor (!) ca alternativă la civilizaţia occidentală.

Analiza şi comentarea conţinutului. Continuăm prin punctarea şi comentarea principalelor idei din comunicarea preşedintelui rus, care poate fi citită în întregime pe site-ul preşedinţiei ruse, aici.

- Dintru început se arată că „Ucraina nu este doar o ţară vecină pentru noi. Este o parte inalienabilă a propriei noastre istorii, culturi şi spaţiului spiritual.” Simplu şi explicit. Se adaugă apoi cum „Aceştia (n.r. ucrainenii) sunt camarazii noştri, cei dragi nouă - nu doar colegi, prieteni sau oameni care odată au servit (n.r. URSS-ul?) împreună, dar de asemenea şi rude, oameni legaţi prin sânge, prin legături de familie.” Face apel astfel la procentul de 75% ucraineni care au o părere bună despre ruşi şi peste 80% ruşi care au o părere bună despre ucraineni, după cum se arată într-o analiză LARICS aici.

- Apoi începe uşor atacul la adresa construcţiei statale Ucraina, al cărei statut artificial îl scoate în evidenţă, spre deosebire de statutul „natural” de pământ aparţinând Rusiei, Ucraina apărând prin „separarea, tăierea a ceea ce este în mod istoric pământ rusesc. Nimeni nu i-a întrebat pe oamenii locuind acolo (n.r. pe ucraineni) ce vor.”  

În continuare, „Stalin a încorporat în URSS şi a transferat către Ucraina câteva teritorii care aparţinuseră înainte Poloniei, României şi Ungariei. În acest proces, i-a dat Poloniei drept compensaţie o parte din ceea ce fusese în mod tradiţional teritoriu german, iar în 1954 Hruşciov a luat dintr-un motiv oarecare Crimeea de la Rusia şi a dat-o de asemenea Ucrainei. De fapt, astfel s-a format teritoriul Ucrainei moderne.” Noi am mai putea adăuga că tot în 1954 Bugeacul a fost dezlipit de RSSM Moldova şi alipit tot Ucrainei.

Aceasta este una dintre cele mai importante idei ale comunicării - artificialitatea construcţiei statale a Ucrainei. Atacă anumite puncte sensibile inclusiv pentru vecinii Ucrainei, adică şi pentru noi. Foarte interesantă aici este atitudinea poate un pic curtenitoare faţă de Polonia. Simpla menţionare pe un ton condescendent despre o „compensare” în cazul Poloniei indică o aluzie foarte fină la faptul că Polonia a fost nedreptăţită (surprinzătoare aici este recunoaşterea acestui aspect la Moscova). Germania, din nou, beneficiază de o atitudine curtenitoare prin recunoaşterea faptului că a pierdut teritorii tradiţional germane. Aceste aspecte, deşi par simple detalii şi simple adevăruri, nu trebuie să fim naivi şi să credem că s-au strecurat din greşeală în comunicare sau sunt exprimări obişnuite la Kremlin, pentru că nu este aşa. Mai ales în privinţa problemelor istorice sensibile. România, pe de altă parte, este trecută mai repede cu vederea pe subiect.

- În continuare se concentrează pe un alt punct extrem de important, pe care îl tratează încă de la începuturi - dreptul unor naţiuni de a nu face parte din URSS, sau din noul Imperiu Rus, aşa cum a fost. Acest drept el îl consideră o „mină” plasată la începutul construcţiei statale a URSS. Iată, deci, părerea lui Vladimir Putin, în secolul XXI, despre toate statele foste sovietice - că nu ar fi trebuit niciodată să aibă un cuvânt de spus dacă vor sau nu să facă parte din imperiul rus, nici Ţările Baltice, nici Ucraina, Republica Moldova, Kazakhstan, Uzbekistan, Kârgâzstan, Georgia, Armenia etc. În continuare va detalia acest aspect îngrijorător pentru statalitatea tuturor fostelor republici sovietice, nu doar a Ucrainei: „Dezintegrarea ţării noastre unite s-a întâmplat din cauza greşelilor istorice, strategice făcute de liderii bolşevici şi de conducerea CPSU (n.r. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), greşeli comise în momente diferite ale construcţiei naţiunii şi în politici economice şi etnice. Colapsul Rusiei istorice cunoscută ca URSS este pe conştiinţa lor.”

Este foarte interesant cum, pe parcursul comunicării, Vladimir Putin pare că deplânge separarea Ucrainei şi a Rusiei atunci când vorbeşte despre „ţara noastră”, dar formulările ambigue indică de fapt că el vorbeşte despre întregul URSS ca „ţara noastră”, ceea ce ar însemna în opinia lui că toate statele nou-formate după prăbuşirea URSS, începând de la cele baltice, până la Republica Moldova, Georgia, Armenia, Kazakhstan etc., ar face de fapt parte din „ţara” lui. Interesant şi periculos, dar indică de fapt viziunea de la Kremlin care conturează politicile actuale. Iată şi explicit în textul de mai sus : „Colapsul Rusiei istorice cunoscută ca URSS este pe conştiinţa lor.” În viziunea lui, Rusia istorică se confundă cu Imperiul Rus şi cu URSS.

- Vladimir Putin, în prezenta comunicare, pare hotărât să se rupă de Stalin (ceea ce el şi unele structuri ale statului nu păreau deloc prea hotărâte să facă în trecut) şi chiar de URSS - mai exact, de greşelile acestuia, de comunism, de „teroarea de stat”, dar nu şi de teritoriul acestuia (interesant, nu?). Oricum, este o mişcare destul de interesantă - pare că vrea să reinventeze Rusia, vrea să arunce din „balastul” istoriei, păstrând în schimb tezaurele ei, la propriu şi la figurat.

- În continuare, după ce a început cu relaţiile „de sânge”, spirituale, culturale între ruşi şi ucraineni, după ce a continuat cu relaţiile statale din timpul URSS şi „cadourile” teritoriale primite de Ucraina de la Stalin sau URSS, acum face o apologie a relaţiilor economice între cele două şi cum Rusia, partenerul onest care şi-a asumat plata datoriilor sovietice pentru toate ţările foste sovietice, a fost înşelat şi în încredere (prin pretinderea unor părţi din tezaurul de diamante şi rezervele de aur ale fostei URSS), dar şi în fapt (prin acuzele de furt de gaze de către Ucraina) de către Ucraina. Iar acum, după „înşelarea” partenerului „onest” care a fost Federaţia Rusă, Ucraina încearcă să înşele şi politic, strategic şi securitar. Dar nu întreaga Ucraină face asta, ci doar „oficialii de la Kiev” sau „autorităţile ucrainene” - deci nu „fraţii de sânge” ucraineni de mai sus.

- În continuare se revine la problema statalităţii Ucrainei şi la „autorităţile ucrainene care au început să îşi construiască statalitatea pe negarea a tot ceea ce ne unea (n.r. pe ruşi şi ucraineni), încercând să distorsioneze mentalitatea şi memoria istorică a milioane de oameni, a întregi generaţii care locuiau în Ucraina.” Încep să se construiască două naraţiuni diferite despre statalitate - una care victimizează şi deplânge destrămarea imperiului rus şi a doua care accentuează artificialitatea statului ucrainean. Această a doua naraţiune poate fi urmărită ca un fir roşu pe întreaga întindere a comunicării.

- Se ajunge la un alt punct important de pe agendă - exploatarea nemulţumirilor populaţiei din Ucraina din cauza corupţiei şi a grupurilor de interese oligarhice, bineînţeles puse în legătură tot cu artificialitatea construcţiei statale a Ucrainei care după 1991 a „copiat fără discernământ modele străine”, iar „Instituţiile politice de guvernământ au fost ajustate de multe ori conform clanurile aflate în rapidă dezvoltare şi intereselor lor proprii care nu aveau nimic de a face cu interesele poporului ucrainean. „ Două observaţii se cad a fi făcute aici:

1. Tocmai Putin, preşedintele Federaţiei Ruse, vorbeşte despre clanuri şi oligarhi! şi

2. Din nou se mizează pe distincţia între guvern, politicieni, asociaţi cu clanurile, şi oamenii simpli din popor, ucrainenii simpli.

- Apare şi prima menţiune a cuvântului „oligarhi” în aceeaşi frază cu „pro-occidentali”: „aşa-zisa alegere civilizaţională pro-Occidentală făcută de către autorităţile ucrainene oligarhice...”. Din nou nu se poate să nu observăm că Putin este cel care vorbeşte despre oligarhi... ai altui stat, bineînţeles. Aceşti „radicali” „naţionalişti” „oligarhi” „corupţi” au păcălit publicul ucrainean, ajungând la putere şi urmându-şi propriile interese. Ceva ne face să credem că dacă urmau interesele Moscovei, la fel ca mulţi dintre cei de peste graniţă, din Rusia, nu erau probleme atât  de mari.

- Simţind ironia şi paradoxul situaţiei în care preşedintele Federaţiei Ruse vorbeşte despre corupţia şi clanurile oligarhice din Ucraina, Putin face o concesie necesară pentru aparenta viabilitate onestă a naraţiunii sale - admite că şi multe alte ţări au probleme cu corupţia, inclusiv Rusia. Aici şi-ar fi pierdut încrederea auditoriului care, fără îndoială că sesizase ironia a ceea ce observasem şi noi - că tocmai Putin vorbeşte despre oligarhii altora.

- Apare bineînţeles în naraţiune Maidanul şi implicarea financiară a SUA în proteste. „Naţionaliştii care au preluat puterea” apoi au trecut la represalii împotriva adversarilor: „ Politicieni, jurnalişti şi activişti publici au fost hărţuiţi şi umiliţi în mod public.” Fără să intrăm în verificarea veridicităţii afirmaţiilor, aici din nou nu se poate să nu observăm o ironie tragică - în Rusia jurnalişti au fost ucişi, nu doar umiliţi, iar politicieni au fost otrăviţi şi ajunşi la închisoare (doar din ce ştim noi din cele mai răsunătoare cazuri), nu doar hărţuiţi.

- Pe alocuri, punctat din nou firul roşu al naraţiunii: „O statalitate stabilă nu s-a dezvoltat niciodată în Ucraina; procedurile sale electorale şi politice de alt fel doar servesc drept faţadă, o acoperire pentru redistribuirea puterii şi proprietăţii între diverse clanuri oligarhice.” Nu intrăm acum în detalii despre legăturile clanurilor oligarhice din Ucraina cu clanuri oligarhice apropiate de Kremlin din Rusia, dar, cu riscul folosirii unui eufemism, se poate spune că acestea nu lipsesc.

- iar acum ajunge la verdictul pentru situaţia actuală a Ucrainei: „Opt ani mai târziu, ţara este divizată. Ucraina se luptă cu o criză acută socioeconomică.” Continuă prin exemplificarea numărului de persoane plecate din ţară, al doctorilor etc., distrugerea industriilor, a locurilor de muncă, a şantierelor navale, „risipirea” moştenirii primite nu doar de la URSS, ci şi de la Imperiul Rus, iar „ Ucraina însăşi a ajuns plasată sub control străin”. Din nou se observă cum se speculează anumite realităţi din teren, care, să nu fim naivi, există, dar şi nemulţumirile populaţiei. Desigur, dacă Ucraina ar fi fost sub control rusesc, nu ar fi fost sub control străin, ar fi fost sub control intern? Unii ucraineni s-ar contrazice.

- Se continuă despre puterea judiciară în Ucraina, care nu ar mai fi independentă, care ar fi sub influenţă Occidentală şi americană, despre „aşa-zisa luptă anticorupţie” ale cărei rezultate nu s-ar vedea.

- Continuă ca într-un adevărat manifest (comuniştii au fost experţi la manifeste): „ Realizează ei oare (n.r. ucrainenii) că ţara lor (n.r. mai devreme era „ţara noastră”) a devenit nici măcar un protectorat politic sau economic, ci a fost redusă la o colonie cu un regim-marionetă? Statul a fost privatizat.” Din nou se poate observa cum manipulează anumite adevăruri dureroase pentru oamenii din zonă în scopuri proprii, deloc benevole. Să nu ne amăgim, problema lui Vladimir Putin nu este că Ucraina ar fi o colonie, ci problema este că nu ar fi colonia lui. Aceasta este mentalitatea imperialistă, iar nu alta.

- Continuă despre îngrădirea drepturilor la folosirea limbii ruse, la drepturi ale etnicilor ruşi, vorbeşte despre îngrădirea libertăţii de exprimare (din nou, tocmai el!), despre probleme cu Patriarhia Moscovei şi încercarea de scoatere a bisericii ortodoxe ucrainene de sub aceasta (din nou, tocmai el, reprezentantul Moscovei, care prin Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove (!) de sub Patriarhia Rusă, ilegal instituită asupra Basarabiei, cu forţa, exercită încă o pârghie de influenţă şi colonialism în Republica Moldova).

- Din nou naraţiunea despre Crimeea, ai cărei locuitori „au ales liber” că vor să fie cu Rusia.

- Ucraina este învinuită de „celule teroriste islamiste” şi că ar vrea să aibă arme nucleare (cu siguranţă că este prezent pe undeva la Kiev regretul că au renunţat atât de uşor la arsenalul nuclear sovietic, care poate le-ar fi prins bine acum în negocierile cu Moscova, dar de aici până la a avea din nou arme nucleare este cale lungă), la care ar putea uşor să ajungă, „mai ales dacă au ajutor extern”.

Un alt fir roşu al naraţiunii care răzbate pe tot cuprinsul declaraţiei, este faptul că ucrainenii sunt trataţi şi priviţi oarecum ca un „fiu rătăcitor” sau ca un copil mic care nu ştie prea multe, care a greşit şi a fost naiv punându-şi încrederea în cine nu trebuia (străinii, Occidentul!), dar el îşi va regăsi curând adevărata familie (ţinând cont de circumstanţe sună mai mult a ameninţare în acest caz decât a promisiune).

Consideraţii şi concluzii. Au fost cazuri de exploatare şi devalizare a Ucrainei din partea unor reprezentanţi ai unor naţiuni occidentale? Clar că da, iar unele anchete care indicau în această privinţă, ca cea chiar a fiului preşedintelui actual al SUA, Hunter Biden, au ţinut mult timp prima pagină a ziarelor.

Au fost cazuri de exploatare şi devalizare a Ucrainei din partea Rusiei? Clar că da, iar poate cel mai interesant este cel în urma căruia Ucraina a rămas fără armament nuclear sau fără Peninsula Crimeea.

Au fost cazuri în care Ucraina a beneficiat de diferite înlesniri şi teritorii primite cadou din partea Rusiei lui Lenin sau a U.R.S.S., înlesniri şi cadouri teritoriale care au conturat Ucraina pe care o cunoaştem astăzi şi care la vremea respectivă nu arăta şi nu ar fi arătat niciodată ca cea de azi? Noi ştim prea bine că da.

Ce face discursul lui Putin, în toate aceste cazuri? Nu face decât să exploateze în interese deloc benevole anumite adevăruri parţiale pe care toată lumea se fereşte să le spună, iar faptul că el le spune, pe când alţii le tac nu face decât să îi confere (în mod paradoxal!) un avantaj de credibilitate şi de popularitate. Tăcerea în unele cazuri nu face decât să alimenteze naraţiunile de fake news provenite din Rusia din mai multe medii, de la cele informale până la cele de la nivel înalt. Nespunerea adevărului nu face decât să alimenteze „zone gri” din societate.

Este adevărată monopolizarea şi devalizarea Ucrainei de către oligarhi? Clar că da. Dar în acelaşi timp şi Rusia este la fel şi Ungaria are ologarhi şi chiar Occidentul are un alt fel de „oligarhi”, unele companii multinaţionale cu putere şi influenţă mult mai mare decât a unor state. Dar pe Putin nu îl interesează toate acestea, lui Putin chiar îi convin unele ca acestea şi scoate în evidenţă doar ceea ce îi serveşte intereselor sale - exploatarea stării de sărăcie din Ucraina şi a nemulţumirilor oamenilor referitor la oligarhi pentru scopurile lui proprii, pentru că, să nu fim naivi, criza din Donbas generată de Rusia nu are în vedere nici bunăstarea cetăţenilor ruşi şi nici a celor ucraineni.

Discurs care dintr-odată îl poate face popular şi în Ucraina şi în Europa şi în alte părţi. Iar vina pentru această „popularitate” a lui este parţial şi a statelor care nu au făcut nimic pentru a schimba situaţia. Putin foloseşte o stare de fapt în avantajul său şi în dezavantajul statelor respective, culmea, pozând în erou salvator şi, tot culmea, drept cel care spune adevărul. Şi, chiar şi mai culmea, el chiar spune unele adevăruri în situaţia punctuală de faţă, însă nu pe tot şi alăturat multor falsuri şi interpretări proprii denaturate - oligarhii din Rusia, de exemplu, i-ar face să pălească pe toţi cei din Ucraina, România, toată Peninsula Balcanică şi Turcia la un loc.

În încheiere, în caz că nu ne-am dat seama, este foarte simplu – discursul lui Putin este mai mult decât o justificare a recunoaşterii independenţei celor două aşa-zise republici populare (ce alegere de termen comunist sovietic!), este o apologie a unui imperiu. A unui imperiu Ţarist Rus şi a unui imperiu Sovietic Comunist Rus, a căror cădere (doar parţială, să nu ne facem iluzii că imperiul s-a destrămat de tot) se deplânge şi se victimizează agresorul făcând totală abstracţie de victime. Pe de altă parte, şi pe plan intern este uşor să confunzi una cu cealaltă atunci când ai o populaţie care a trecut prin atâtea masacre, gulaguri, războaie, comunism, foamete, epurări, condamnări, evacuări şi deportări, acolo unde sindromul Stockholm este atât de răspândit încât ar putea să se numească „sindromul Stalin”, unde ucigaşul a zeci de milioane de oameni a devenit în mod afectiv numit şi regretat drept „tătucul”.

Revenind, este o apologie a unui imperiu. Printr-un scurt exerciţiu de imaginaţie, cum ar fi fost să vedem astăzi făcută public de la cel mai înalt nivel apologia Imperiului Britanic sau a Imperiului Francez sau a celui German etc. (a căror nostalgie, să nu fim naivi, încă mai există acolo, dar a căror apologie publică nu o mai face nimeni). Ei, iată că ceea ce le este nepermis unora, Federaţiei Ruse i se trece cu vederea cu nonşalanţă - ceea ce, pe undeva, probabil arată duplicitatea unor anumite curente de idei actuale care operează cu duble măsuri în funcţie de anumite interese. Duble măsuri care nu fac decât să alimenteze nemulţumiri în societăţi (pentru că, iarăşi, să nu fim naivi, anumite lucruri se văd şi se simt în populaţie la toate nivelurile) şi să alimenteze astfel de discursuri şi de acţiuni ale unora ca Vladimir Putin şi pregătesc terenul pentru campanii întregi de dezinformare şi fake news-uri prin neîncrederea cultivată în societate.

Astfel, ajungem poate la unele concluzii surprinzătoare - nu, Vladimir Putin nu este numai creaţia KGB-ului, a URSS-ului sau a Federaţiei Ruse, ci Vladimir Putin este şi creaţia unora dintre cei care par că luptă împotriva lui de la noi şi din Occident. Prin corupţia din anumite societăţi care nu a fost eradicată, prin interese personale şi de grup care nu au nimic de a face cu interesul naţional, prin dubla măsură, prin duplicitate, prin trădarea interesului naţional şi prin ignorarea totală a unor adevăruri (pe care Putin le exploatează prezentându-le public cu nonşalanţă - în scopuri diametral opuse, bineînţeles, abil amestecate cu neadevăruri), prin neglijarea unor preocupări şi probleme reale ale societăţii în schimbul unor priorităţi artificial create care nu aveau nimic de a face cu realităţile sociale din teren, prin neîncrederea şi dezamăgirile sădite de zeci de ani în societate, prin terenul pregătit pentru însămânţare cu fake news-urile şi dezinformările de la Moscova, Vladimir Putin a fost creat şi de către unii din propriile noastre societăţi. Astfel că, atunci când cărţile sunt date pe faţă şi Vladimir Putin arată adevărata faţă agresivă a politicii imperiale ruseşti, atunci când societăţii i se spune „iată, el este duşmanul”, o parte din societate este pur şi simplu siderată pentru că nu ştie ce să facă, prinsă între cei care i-au abuzat şi înşelat încrederea timp de zeci de ani şi urmaşul celor care i-au trimis bunicii în Siberia sau i-au executat sumar rudele şi averile şi cel puţin 50 de ani din istorie. Iată-l, deci, pe Vladimir Putin şi, ne place sau nu, unii dintre cei care l-au făcut ceea ce este el astăzi sunt chiar printre noi.

Pentru că dacă ne amăgim că vina este doar a lui Vladimir Putin sau doar a Federaţiei Ruse, iar restul suntem cu toţii sfinţi şi totul este un rai pe pământ, nu facem decât să pregătim terenul pentru următoarele mari probleme, pentru următoarele campanii de manipulare, indiferent cât timp va mai sta Putin la Kremlin sau nu, iar nota de plată o vor plăti tot oamenii simpli, ca întotdeauna, nu cei care ne-au aruncat timp de zeci de ani cu inconştienţă (oare?) în starea de insignifianţă a României din ziua de astăzi. Dacă nu tratăm adevăratele probleme din societate şi vom prefera să le ascundem ca mizeria sub preş, în niciun caz nu ne facem vreun favor - favorul i-l facem tot lui Vladimir Putin, contribuind la starea de slăbiciune a propriului nostru stat, care le prieşte de minune celor de la Moscova (şi Budapesta etc.), şi favoruri le facem tot celor care timp de zeci de ani au contribuit la această slăbire a Statului Român în interese proprii sau de grup care nu au nimic de-a face cu interesul naţional, ba din contră.

Sigur, nu este niciodată un moment oportun să începem curăţenia. Dar odată trebuie începută, dacă vrem ca lucrurile să se schimbe. Iar un prim pas, dincolo de conştientizarea agresiunilor imperialiste evidente ale lui Vladimir Putin şi contracararea lor alături de aliaţii României din NATO, este să vedem unde stăm noi, care sunt vulnerabilităţile noastre şi cine sau ce ni le induce. Dacă nu suntem unde ne dorim să fim, de ce nu suntem acolo? Şi să nu fim naivi să venim cu răspunsuri facile, dând vina pe stereotipii sau prejudecăţi despre România sau români, pentru că am face doar jocul altora, uitând de propriile noastre interese şi ignorând adevărurile care sunt mult mai simple şi la vedere, deşi poate la fel de dureroase, ca în fabula cu „împăratul gol” - adică teama, neîncrederea, lipsa de speranţă şi de încredere în viitor.

Vladimir Putin şi ceea ce reprezintă el, inclusiv clanurile oligarhice din spatele său, inclusiv imperialismul rusesc, au fost şi sunt „hrănite” la modul metaforic inclusiv prin greşelile, ignoranţele sau, uneori, duplicitatea şi corupţia din propriile noastre societăţi. El pe acestea mizează şi mai mizează pe faptul că noi nu vrem să le recunoaştem - pe acestea se ridică şi prin acestea luptă împotriva noastră, după cum atât de bine se vede şi din acest discurs. Iar, după cum istoria ne-a arătat de atâtea ori, aceste lucruri au adus asupra societăţilor respective chiar şi mult mai mult rău. Dacă vrem să tăiem această sursă de „finanţare” a discursului şi politicilor sale va trebui să facem mult mai mult decât să arătăm cu toţii la unison cu degetul „duşmanul” şi va trebui să ne ocupăm şi de „duşmanii” din rândurile noastre care subminează capacitatea de dezvoltare şi securitate a statului şi civilizaţiei noastre. Pentru că, da, deocamdată beneficiem de apărarea celei mai puternice organizaţii de securitate din lume, NATO, dar o societate puternică nu aduce decât şi mai multă putere cauzei comune, iar una slabă nu aduce decât probleme.

Dacă la începutul analizei am spus că, spre deosebire de ceea ce consideră unii analişti externi, discursul lui Vladimir Putin nu este doar pentru publicul intern al Federaţiei Ruse, ci şi al Ucrainei, trebuie venit totuşi cu o completare - discursul este pentru toate ţările fost-comuniste sau foste sovietice sau chiar şi din alte părţi ale lumii, care se confruntă cu probleme similare. Discursul lui Vladimir Putin, făcând abstracţie de propriile probleme chiar pe dimensiunile criticate de el la alţii, exploatează slăbiciunile sau greşelile societăţilor occidentale. Iar greşeala cea mai mare pe care am putea-o face, indiferent de cursul acţiunilor, ar fi să nu adresăm aceste greşeli şi slăbiciuni din societăţile noastre, ar fi să încercăm să tratăm efectele, în loc să tratăm cauzele. Pentru că doar privându-l pe Vladimir Putin sau pe alţii de aceste avantaje putem ţine în frâu dezinformarea, manipularea sau fake news-urile, destructurarea societăţii, orice altă variantă posibil că este sortită eşecului, probabil în afară de cenzură. Şi nu vrem să mergem înapoi acolo.

*Matei Blănaru este doctorand al Universităţii din Bucureşti şi cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) din cadrul ISPRI.