În ciuda intensităţii conflictului, Intifada a început în mod spontan şi a fost, într-o oarecare măsură, un fenomen cu efect de „lebădă neagră”. Ultimele ştiri cu privire la ciocnirile dintre trupele de ordine israeliene şi palestinieni şi asemănarea izbitoare dintre evenimentele curente şi cele două mari revolte izbucnite în 1987 şi 2000 ridică mai multe semne de întrebare cu privire la inevitabilitatea unei a Treia Intifade.
 
În ceea ce priveşte efectele politice ale unei a treia revolte palestiniene asupra Israelului, aceasta ar putea amâna sfârşitul erei lui Benjamin Netanyahu, cel mai longeviv prim-ministru al Israelului: după ce nicio alianţă politică nu a reuşit să obţină majoritatea la alegerile legislative din 23 martie, iar Netanyahu nu a putut obţine sprijinul celorlalte partide pentru formarea unui nou guvern, preşedintele israelian Reuven Rivlin i-a oferit liderului opoziţiei, Yair Lapid, sarcina de a forma o coaliţie de guvernare. Dacă nici Lapid nu reuşeşte acest lucru, atunci Israelul va organiza noi alegeri (pentru a cincea oară în doar doi ani). În schimb, dacă Lapid va forma un nou guvern, atunci Netanyahu trece în opoziţie, ceea ce ar însemna (în condiţiile în care va accepta fatalist acest deznodământ) sfârşitul influenţei acestuia asupra mediului politic israelian.
 
De mai multe decenii, tribulaţiile şi confruntările armate din Orientul Mijlociu au devenit expresia practică a normalităţii. Cu toate acestea, „problema palestiniană”, deşi constituie una dintre provocările majore de securitate ale regiunii, nu a mai ocupat de mult timp prim-planul buletinelor de ştiri. Acest lucru a fost cauzat, în parte, de existenţa unor probleme mai presante: războiul din Siria, activităţile teroriste ale organizaţiei Daesh, tensiunile SUA-Iran, dar şi de lipsa unor lideri palestinieni carismatici precum Yasser Arafat (amintesc faimosul discurs din cadrul Adunării Generale a Naţiunilor Unite: „Am venit aici purtând, într-o mână o ramură de măslin, iar în cealaltă o puşcă. Nu lăsaţi ramura de măslin să cadă din mâna mea.”). Însă în ultimele zile, am fost martorii unei recrudescenţe a mişcărilor care contestă ocupaţia israeliană, tensiunile dintre locuitorii cartierului Sheikh Jarrah din Ierusalimul de Est şi autorităţile israeliene generând răspunsuri „de solidaritate” din partea organizaţiei Hamas din Fâşia Gaza.
 
 
Statutul Ierusalimului, unul dintre punctele majore de conflict dintre palestinieni şi israelieni, continuă să dicteze relaţia dintre cele trei religii monoteiste (Ierusalimul, considerat „oraş sfânt” de toate cele trei religii, găzduieşte trei simboluri religioase importante: moscheea Al-Aqsa, Zidul Plângerii şi Mormântul Sfânt) şi este, prin pricina acestei spaţializări a simbolurilor religioase, martorul demersurilor politice continue de revendicare-ultimul dintre acestea a fost chiar anunţul mutării ambasadei SUA de la Tel Aviv la Ierusalim şi recunoaşterea de facto a oraşului drept capitală a Israelului.
 
În ceea ce priveşte arhitectura de securitate a Orientului Mijlociu, nimic nu este simplu, mai ales în cazul conflictului dintre palestinieni din israelieni. „Problema palestiniană” poate să fie numită, chiar specificată (în cel mai fericit caz), însă niciodată rezolvată. Existenţa atâtor linii majore de clivaj a transformat încercarea de stingere a acestui conflict într-un eşec istoric repetat, iar eventuala izbucnire a unei a Treia Intifade nu face decât să amintească acest lucru.