Într-un filmuleţ postat pe diferite site-uri de socializare, Ahmed aleargă printre ruinele ce, nu până demult, au fost cartierul unde copilărea, trăgând cu Kalashnikovul- cel mai probabil de producţie românească dacă e să ne luăm după ultimele ştiri- şi aruncând cu grenade cât se poate de reale. Nu, nu e un joc de-a v-ati ascuns. E doar o zi normală din viaţa unui copil sirian.

Puştiul e unul din copiii sirieni ce, odată cu începutul conflictului, şi-a atârnat ghiozdanul-n cui, a spus adio jucăriilor şi a pornit în căutarea celor ce i-au ucis părinţii.

Conform unui raport ONU , făcut public acum câteva zile, în aceeaşi situaţie disperată se află un număr semnificativ de copii sirieni. Rămaşi orfani, fără adăpost dar mai ales într-o zonă de război, opţiunile lor sunt limitate. Dacă au ghinionul să dea nas în nas cu forţele loiale regimului, aceştia ajung să fie folosiţi ca şi ostatici în negocierile cu opoziţia sau, în unele zone încă loiale regimului sirian, în raidurile împotriva armatei rebelilor.

De partea cealaltă, FSA-ul - forţa armată principală a opoziţiei - nu e mai prejos când vine vorba de implicarea minorilor în conflict. Rebelii, conform aceluiaşi raport ONU, recrutează activ minori din rândul refugiaţiilor şi a celor vulnerabili. Mulţi dintre aceşti copii sunt pradă uşoară din cauza lipsei de educaţie şi a unor oportunităţi reale de angajare. De cele mai multe ori, statutul de refugiat nu permite angajarea acestuia cu forme legale pe teritoriul statului respectiv până la obţinerea rezidenţei, proces care de cele mai multe ori durează şi până la câţiva ani.

Raportul nu menţionează un număr al copiilor implicaţi activ în zona de război siriană. O idee de ansamblu îşi poate face oricine pe baza statisticilor recente. Vârsta medie a populaţiei în Siria era, înainte de război,  undeva în jur de 21 de ani,  conform ultimelor date oficiale. Atât în rândul bărbaţilor cât şi al femeilor. Chiar şi înainte de izbucnirea conflictului, rata şomajului era alamantă - aproximativ 60% - după spusele jurnalistului Stephen Starr care a locuit acolo câţiva ani, publicând recent chiar şi o carte despre revoluţie. Cu o populaţie tânără, fără prea multe perspective profesionale, în care sectarianismul decide de cele mai multe ori poziţia socială, venitul şi perspectivele, tinerii sirieni nu au avut, de mult timp, prea multe opţiuni. Războiul nu a făcut altceva decât să accentueze acest fenomen.

Un fenomen interesant şi din alt punct de vedere. Cel al felului în care aceşti copii percep războiul. Atât la ultima mea vizită în zona de conflict, cât şi în observând imaginile diferitelor canale media, nu e greu să-ţi dai seama că majoritatea celor ce luptă în linia întâi sunt adolescenţi sau tineri, cu inocenţa spulberată de prea mult timp petrecut în stare permanentă de conflict. Pentru mulţi, distincţia dintre război şi jocurile video imitând războiul e una fragilă. Şi nu e un fenomen cultural legat de poziţia socială, sau mai bine spus de lipsa uneia. Nu e un fenomen ce poate fi explicat demografic. Chiar şi prinţul Harry a fost criticat în presa din Marea Britanie pentru observaţiile candide cu privire la asemănarea dintre consola video de acasă şi bordul elicopterului Apache pe care îl pilota în Afganistan. Mai mult, Harry se lăuda cu abilităţile sale de gamer, abilităţi ce l-ar fi ajutat în luptă. Incidentul Wikileaks, de acum câţiva ani, în care soldaţii americani împuşcă din elicopter un grup de civili, e un alt exemplu de indivizi pentru care discernământul e puternic afectat de o lipsă clară a unei linii de demarcaţie între ce e real şi ce nu.

Soldaţii de azi sunt gamerii de ieri. Un ieri foarte prezent în modul în care interacţionează într-un teatru de operaţiune, în modul în care relaţionează cu civilii din zonele de conflict, dar şi cum percep ei însăşi experienţa războiului per ansamblu.

De Ahmed nu mai ştiu mare lucru. Am încercat să urmăresc povestea lui, dar fără prea mult succes. Sper că a reuşit să ajungă într-o tabără de refugiaţi. Sau cel puţin a găsit un al mod, mai puţin nociv pentru fragilitatea vârstei, de a-şi ajuta ţara. Ce ştiu cu siguranţă e ca Ahmed, băiatul de 8 ani, nu va mai fi niciodată la fel.