Se petrece ceva fabulos, la dimensiuni planetare. O aventură care este şi un pariu cu valenţe uriaşe pe care l-au demarat şi cu ale cărui rezultate au început deja să negocieze naţiunile care au avut informaţiile corecte asupra a ceea ce urma să se întâmple, având şi capacitatea de a construi o viziune proprie, mizând totul pe speranţele că oportunităţile deschise de dispariţia lumii bipolare vor deveni realitate.
De fiecare dată când apar asemenea mesaje, primul reflex e de prudenţă: ne facem fie că n-am auzit, fie că, aşa cum cer normele corectitudinii politice europene, minimalizăm la maximum totul pentru a nu fi acuzaţi de discriminare şi cultivarea urii de rasă.
Ucraina a trecut vineri printr-o adevărată criză guvernamentală dublată de un scandal public Poate mai puţin obişnuită, fiind vorba din nou despre aranjamente, lucrături ce implică serviciile secrete şi înregistrări ilegale în întâlniri cu uşile închise.
La ora la care scriu acest editorial, negocierile din Berlin sunt încă în curs, întinzându-se târziu în noapte. Aici au venit reprezentanţii unui număr mare de state prezente pe teren, în Libia, susţinând o parte sau alta în conflictul libian, respectiv fie Guvernul Acordului Naţional condus de Fayez al-Sarraj, fie forţele generalului rebel Khalifa Haftar.
Între ameninţarea războiului generalizat în Orientul Mijlociu şi
flăcările apocaliptice care devastează Australia, omenirea a intrat în 2020
în stare de alertă.
Duminică, 19.01.2020, la Berlin, se vor întâlni, sub semnul unei mari
urgenţe, toate superputerile precum şi ţările cu influenţă relevantă
pentru o mare operaţiune globală şi decide sensul oricărei decizii în
zona Mediteranei. Iată participanţii, conform listei oficiale comunicate
de guvernul german:
Foarte posibil, vedem mâine. Posibil, deoarece niciunul dintre cei doi
nu-şi joacă credibilitatea internaţională, va trebui s-o facă UE dacă o
ţin puterile şi decide, măcar o singură dată, să urce pe metereze şi să
se angajeze direct într-o acţiune de primă linie într-un teatru de
conflict.
Suntem, oare, în aşteptarea unei „lebede negre”, acel eveniment impredictibil care este dincolo de ceea ce ne-am aştepta să se petreacă şi are consecinţe dramatice?
Arareori lansează oamenii politici asemenea avertismente urgente, deschise şi formulate extrem de direct. Cu atât mai rar o fac monarhii din zona Extremului Orient, acolo unde tradiţia expunerii minimale în caz de criză este una dintre regulile care sunt mereu respectate.
De ce nu ne mai înţelegem deloc? De ce nu vrem să pricepem ce
se-ntâmplă-n lume? De ce ni se pare clar că tabăra adversă e numai bună
de-njosit, vituperat, demonizat, iar un Hitler redivivus o va acapara
negreşit?
Era un răspuns pe care-l aşteapta întreaga comunitate internaţională care, în funcţie de asta, îşi va calibra în mod corespunzător aşteptările faţă de marea Conferinţă de la Berlin de peste câteva zile, în termenii preconizaţi la întâlnirea Merkel-Putin.
Consiliul Afaceri Externe de vineri, 10 ianuarie, de la Bruxelles, a arătat o capacitate de mobilizare redusă a Uniunii Europene în caz de criză majoră – atacul din 3 ianuarie şi eliminarea lui Soleimani în Irak şi votul pentru retragerea trupelor alianţei ISIS în Parlamentul irakian care a urmat (excusiv al şiiţilor, în fapt).
Regimul Ayatollahilor din Iran şi forţele sale armate regulate şi paramilitare au comis o greşeală impardonabilă, cu multiple resorturi.
Un pariu şi o demonstraţie de forţă. Pariul este că, în ecuaţia atât de complicată şi cu punte de echilibru atât de incerte cum este cea din Maghrebul şi Orientul Apropiat, se poate naşte un nou cuplu de forţă: nucleul central de putere şi influenţă al Europei pus în mişcare de motorul franco-german acţionând sectorial împreună cu alianţa ruso-turcă.
Osama bin
Laden a intrat în atenţia Statelor Unite în 1992-1993, când a devenit tot mai
limpede că fostul combatant anti-sovietic era implicat deja în operaţiuni
teroriste împotriva militarilor şi cetăţenilor americani.
Unu. Acum ceva timp, invitam la lectură unei cărţi cu
doi autori, un eseu politic şi introspectiv despre revenirea statelor
Europei de Est în Europa. Europa pe care am sperat să o regăsim,
descoperind însă că nu mai seamănă cu ceea ce ne-a apărut în visurile
reci de acum trei decenii şi mai bine.
La o săptămână după măreaţa decizie a preşedintelui în curs de suspendare Donald Trump de a asasina un terorist de stat iranian, situaţia, după cum era previzibil, e aşa:
Deocamdată, miniştrii europeni ai afacerilor externe adoptă rezerva diplomatică în caz de conflict. S-au întâlnit ieri la Bruxelles şi au scos un comunicat absolut neutru, corect şi care se ţine la distanţă de orice afirmaţie care ar putea să influenţeze cumva relaţia conflictuală deschisă dintre SUA şi Iran. Iată textul postat ieri noapte pe site-ul Consiliului:
Există în creştinism o dezbatere clasică despre căinţa pe patul de moarte. Teoretic, cel puţin în unele doctrine, căinţa muribundului poate mântui pe oricine (dacă e sinceră), pentru că mila lui Dumnezeu nu cunoaşte margini. Reacţia uzuală în faţa acestei idei este: „Adică şi Stalin? Şi Hitler? Omori milioane de oameni, te căieşti sincer la momentul potrivit şi gata?!”.
„Da, absolut da, cred că Alianţa Atlanticului de Nord (NATO) ar trebui extinsă şi ar trebui să cuprindem Orientul Apropiat“ – aceasta este declaraţia preşedintelui Trump, deschidere spre nebănuite viitoare orizonturi care presupun, fără nici un fel de dubiu, o rescriere completă a întregii hărţi geopolitice pe care o cunoaştem acum.
