Este o întrebare pe care v-o pun şi dumneavoastră, împreună cu mărturisirea unei invidii reale faţă de performanţele Turciei.
Despre „arma conferinţelor de pace“ la noi se vorbeşte puţin sau
deloc. Chiar nu înţeleg de ce, dată fiind importanţa deosebită a
reluării şi intensificării proceselor de acest gen. În formate
interesante şi care, cel puţin unele, ar trebui să ne atragă atenţia,
măcar pentru faptul că implică procese în desfăşurare cu consecinţe
directe în spaţiile noastre proxime. Iată câteva dintre ele, cu
consecinţe regionale şi globale.
Sfârşitul săptămânii trecute a marcat una dintre cele mai negre pagini
ale evoluţiei Europei şi a Occidentului în ultimii ani. Una din cele mai
mari temeri ale României, ca a oricărui alt stat din Estul Europei, nou
intrat în Occident după prăbuşirea Zidului Berlinului, a fost
întotdeauna să nu trebuiască vreodată să aleagă între doi dintre
principalii piloni ai securităţii sale: SUA şi Europa.
Asasinarea oribilă şi sordidă a jurnalistului Jamal Khashoggi în
consulatul Arabiei Saudite de la Istanbul, de către o echipă de membri
în serviciile secrete saudite, ca şi dezmembrarea sa ulterioară, după ce
a fost sugrumat, a creat reacţii tectonice la nivel global şi indignare
majoră la nivelul mediilor jurnalistice şi organizaţiile de apărare a
libertăţii presei mondiale.
Flancul Estic al NATO şi UE intră în febra alegerilor care au un
impact major, decisiv, faţă de situaţia de la liniile de demarcaţie din
Donbas. Şi dacă alegerile prezidenţiale şi generale cruciale din Ucraina
au loc în martie şi noiembrie anul viitor, cel mai probabil, procesele
electorale cruciale pentru această zonă se desfăşoară în acest sfârşit
de an.
În noaptea de duminică spre luni au intrat în vigoare
sancţiunile SUA împotriva Iranului în forma lor deplină, la 6 luni de la
ieşirea SUA din JCPOA, Acordul nuclear cu Iranul. Motivul a fost târgul
prost şi continuarea cercetării nucleare în Iran, dublată de testele cu
rachete balistice şi mai ales de intervenţionismul în întreg Orientul
Mijlociu, inclusiv prin sprijinirea activităţii teroriste.
Ieri, Preşedintele XI al Chinei a ţinut un discurs în care anunţă o
politică de mari deschideri economice majore pentru ţara sa, poziţionată
acum, precum atât de multe altele, pe aliniamente de apărare în ceea ce
se anunţă a fi războiul economic al secolului, cel declanşat odată cu
intrarea în vigoare a întregului pachet de sancţiuni ordonate de Donald
Trump împotriva Iranului, cu efecte globale şi de durată la nivelul
întregii lumi.
Am citit cu atenţie blogul de săptămâna trecută al dlui Cristian Unteanu, care afirmă că „Suntem în zodia războiului rece“,
precedat şi urmat de altele pe acelaşi fir de gândire. Găsesc
interpretările domniei sale nerealiste şi chiar uşor îngrijorătoare.
Preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, a reuşit o întoarcere de
excepţie, o victorie diplomatică neaşteptată şi surprinzătoare a
poziţiei sale privilegiate în sânul Occidentului, aşa cum a făcut-o, în
urmă cu mai bine de doi ani, în relaţia cu Rusia, după doborârea
avionului ce ataca în Siria de Nord rebelii şi a traversat teritoriul
său naţional.
Reuniunea de la Istanbul cu Rusia, Turcia, Germania şi Franţa la masă, a
adus liniile de forţă ale unei păci separate pentru Siria, posibilă
prin acomodarea intereselor strategice ruseşti şi turceşti cu cele
europene.
De multe luni se lucra la această întâlnire la nivel înalt găzduită de
Turcia şi care reprezintă un eveniment cu semnificaţii cu mult dincolo
de zona Siriei, Orientului Apropiat sau cea a relaţiilor diplomatice
între cele patru ţări direct implicate.
Democraţia are câteva deficienţe pentru eficienţa reacţiei în crizele
majore. Primncipala vine de la incapacitatea gestiunii directe,
imediate, fără întârziere a marilor crize, tocmai pentru că mecanismul
democratic e făcut să armonizeze diferitele opţiuni şi să acţioneze după
consultarea deplină a decidenţilor.
Statele Unite au depăşit nivelul reaşezării globale şi au
concluzionat noile reguli ale lumii în care trăim, definite ca politică
de rivalitate între marile puteri în care restul lumii trebuie să se
alinieze şi să aleagă dacă alianţele şi valorile comune sunt suficiente,
pentru a nu mai ieşi din reguli.
Statele Unite privesc tot mai serios şi preocupant situaţia rivalităţii
cu Rusia şi China, şi numai în domeniul războiului cibernetic, informaţional sau hibrid, ci şi în domeniul războiului nuclear.
„Ştiri false“, „adevărul alternativ“, „post-adevăr“ - aceşti termeni au invadat în ultimii ani spaţiul mediatic. Manipularea informaţiilor este la fel de veche ca şi informaţia în sine, dar epoca digitală şi difuzarea instantanee a informaţiilor multiplică efectele. Prin urmare, manipularea se transformă într-o problemă majoră pentru democraţii, în special în contextul crizei de încredere prin care trece.
Ultima săptămână a consemnat o realiniere fundamentală şi o reaşezare a
fronturilor în războiul democraţie-autoritarism la nivel global.
Relaţia dintre China şi Rusia e o temă de adânci preocupări, divergenţe şi controverse la nivelul lumii academice globale. Marea temă
de dezbatere este cât de reală este această legătură, cât de profundă,
câtă încredere înglobează ea şi dacă, cu adevărat, avem de a face cu un
binom economico-militar de tipul Franţa-Germania, de exemplu, pe tărâm
asiatic.
Asasinarea
jurnalistului saudit Jamal Khashoggi în consulatul din Istanbul al
Arabiei Saudite e doar ultimul gest dramatic dintr-o suită întreagă ce a marcat
ascensiunea prinţului moştenitor.
Într-un moment în care experţii nu sunt capabili să găsească
modalităţi de a opri genul actual de ştiri false, experţii prezic o nouă
versiune video „pe steroizi“. Desigur, temelia genului actual se găseşte in text. Dar cuprinde şi fotografii modificate şi videoclipuri false.
Globalizarea e un fenomen obiectiv şi un proces care se tot accelerează
în ultima vreme. Interconectările, telecomunicaţiile, internetul şi
social media, transporturile, tehnologia, toate accelerează
interdependenţele dar şi viteza de circulaţie a datelor, banilor,
oamenilor chiar.
Deocamdată,
actorul principal este Rusia.
Necunoscuta
principală este Putin.
Speranţa
este că presiunea a atins asemenea cote înalte încât, chiar dacă Federaţia Rusă
continuă în forţă escalada militară în Siria, nu se poate ca, în paralel,
conform unei străvechi logici militare a oricărei puteri imperiale, să nu lanseze
oferte, planuri de pace şi iniţiative regionale de negocieri.
De mai mulţi ani, Nigeria, cea mai populată ţară din Africa, este
devastată de problemele de securitate pe care le provoacă jihadiştii
grupării Boko Haram în nord-est, separatiştii de la Biafra în sud-est şi
violenţele dintre agricultori şi crescătorii nomazi de animale în
statele din centru.
