Din Uniunea Europeană nu se poate ieşi, aşa cum nu se poate păşi în alt Univers sau renunţa la un selfie cu statul de drept. Englezii au numit acest paradox circular cu o vorbă vulgară de mare precizie morală: Brexshit.

În aparenţă, Marea Britanie a evadat. În realitate şi în vecii vecilor, britanicii au aflat că referendumul care a decis desprinderea de UE le-a adus doar dreptul la o lesă mai lungă. UE nu acceptă defăimarea prin vot democratic şi, în consecinţă, a rezervat britanicilor un Acord de despărţire care spune foarte clar că Marea Britanie părăseşte UE, rămînînd la dispoziţia UE.

Acordul prevede că, odată desprinsă de UE, Marea Britanie acceptă legile, practicile vamale şi fiscale UE, pe o perioadă limitată care se va încheia de îndată ce UE se va declara satisfăcută că graniţa Marii Britanii cu Irlanda, adică sectorul nord-irlandez, poate funcţiona fără restricţiile cerute de o graniţă dură. Nu e clar cînd? Ba, e cît se poate de limpede: la paştele cailor şi la suprapunerea acestei glorioase sărbători cu prima recoltă de pere din livezile de plopi.

Oroarea continuă: britanicii vor trebui să se ”alinieze dinamic” la piaţa şi terenul competiţional UE, adică se obligă să nu devină o economie rivală şi atractivă care ar putea pune în lumină rugina economică UE.

Oroarea nu s-a încheiat: în intervalul rămas pînă la amintita recoltă de pere,  britanicii vor prelua şi aplica orice nouă prevedere adoptată de UE. În plus, deciziile tribunalelor britanice vor fi arbitrate de Curtea Europeană de Justiţie, în cazul în care ele afectează chestiuni de interes reciproc, adică orice, exceptînd  furtul de găini necoumunitare.

În sfîrşit, pentru toate aceste biruinţe suverane, Marea Britanie va plăti 50 de miliarde de euro, plus contrbuţiile cerute de mecanismele de implementare a legislaţiei UE pe care Marea Britanie o va accepta, tocmai pentru că nu mai e stat-membru UE.

Uitată fie luminata şi relaxata jurisprudenţă otomană! Acordul UE-UK e cea mai amplă şi perversă execuţie a bunului simţ natural, de la micul incendiu local care ne-a scăpat de gura lui Giordano Bruno. Evident, întrebarea e: cum s-a  ajuns la aşa ceva? Ce minţi au fost în stare să născocească şi să tatueze această  hieroglifă absurdă pe trupul Europei? Răspunsul nu e deloc ascuns sau complicat. E de nerostit. Cum, însă, aberaţia a trecut în angoasă şi riscă să îngenuncheze prima şi cea mai puternică democraţie europeană, adevărul trebuie rostit cu orice risc.

Autoarea acestei orori e Uniunea Europeană, în calitatea ei de adversar iscusit şi neîmpăcat al libertăţii şi democraţiei clasice europene.

Acordul care înfundă votul liber al britanicilor cu nasul în noroi şi în alte depuneri de la marginea drumului e o coproducţie. Nu o făcătură franco-germană, cum s-ar crede privind spre efigiile plesnind de civism ale fostei Merkel şi ale viitorului fost Macron. Acordul nu putea fi încheiat fără complicitatea perfid-albionescă a establishmentului britanic. Acordul e expresia pactului supranţional care leagă secţiunile media, administrative, civile şi politice ale elitelor occidentale, în aversiunea lor scîrbită faţă de democraţie.  

Aşa a devenit posibilă apariţia unei doctrine conducătoare care scoate din scenă secolul XXI şi reface legătura cu dogmatismul medieval. În fond, ce vedem azi, e victoria nobilimii asupra ţărănimii răculate. Deşi, bunul nume al Evului Mediu nu merită isnulta. Nobilimea medievală era perfect consecventă şi, pardon de expresie, transparentă. Ea nu despica ţărani pe eşafod susţinînd că promovează democraţia şi că înlesneşte ascensiunea statului de drept. UE a pierdut sau nu a avut niciodată asemena sincerităţi.

Cu Acordul care dă Marii Britanii libertatea de a consuma o formă diferită de subjugare, UE dovedeşte ce se ştia sau bănuia demult: Uniunea Europeană are vocaţie şi aspiraţie imperială. Bruno Le Maire a recunoscut-o recent cu naivitate dar Ministrul de Finanţe francez e un finanţist rătăcit în istorie şi crede că UE poate fi un imperiu paşnic, deci beningn. Ce nu înţelege finanţistul e că esenţa unui Imepriu e să îşi exercite autoritar dominaţia ideologică internă. Nimeni n-are voie să deschidă gura sau să plece, fie şi pe muteşte.

Mult mai slobodă la inepţii, Angela Merkel a vorbit, acum două săptămîni, de altă jucărie imperială: o armată europeană. Propunerea sugerează un mini-delir de grandoare, debitat cu aceeaşi sfîntă sfidare a realităţii - o Uniune care şi-a anhiliat demult bugetele militare, sporul demografic şi voinţa de luptă visează la o armată. Tot ce doreşte, fără să ştie, şi tot ce organizează, cu adevărat, Uniunea Europeană e o retragere generală în scolastică legală, o extincţie lentă mascată de o penibilă morgă imperială.

Trăim cel mai dezonorant moment din istoria şi aşa ipocrită a UE. În această clipă,  UE pare URSS fără KGB. Plus fonduri şi internet. Mai important, fiziologia mentală e identică. Aşa cum vă aduceţi aminte, absolutismul sovietic ajunsese la concluzia după care numai un om cu minţile rătăcite poate critica URSS. Dizidenţii, erau, logic şi pentru recuperarea logicii, declaraţi nebuni şi internaţi în ospcii. UE nu e mai răbdătoare cu ideile neconforme. Cine are ceva de obiectat e imediat declarant populist, fascist, rasist sau naţionalist şi izolat în salonul retardaţilor.

Această inversiune uluitoare a fost mereu marca Imperiilor. Zeci de milioane de oameni au fost învăţaţi să creadă că libertatea e o aberaţie şi un păcat, în vreme ce supunerea o virtute superioară.

Aceste consideraţii nu au legătură cu România. Pe drept cuvînt, pentru o ţară care s-a retras din ciclul istoriei active şi e indiferentă la orice formă de subordonare şi tutelă, atîta vreme cît nu e vorba de ocupaţia soivietică. Deşi, această nobilă presupunere care ne dă cetăţenie poloneză în masă e de verificat.  

Ghinionul nostru partial norocos e că PSD şi confraţii de nimicnicie politică au  făcut din România o ţară obligată la dimensiunea UE şi din generaţiile ce vin un corp de presiune necondiţionat pro-UE. Cu alte cuvinte şi aceiaşi boală, sîntem de acord cu UE in absentia. Nu e rău dar asta înseamnă să pariezi pe un status- quo etern şi să gîndeşti cu capul tău doar cu o clipă înainte să rămîi fără el.

Oricum, grotescul Acord UE-UK spune că povestea s-a încheiat. Europa a ajuns pe mîna UE, ideologia  unică a luat locul diferenţei iar imperiul birocratic nu mai poate fi oprit. Vom fi învinşi. Europa nu îşi mai poate face faţă şi se va stinge treptat, după ce îşi va fi anihilat naţiunile.