Într-un discurs celebru, la Sorbonne, Emmanuel Macron zicea negru pe alb: „La începutul decadei următoare, Europa trebuie sa formeze o forţă de intervenţie comună, un buget de apărare comun şi o doctrină comună de acţiune“. Anul trecut, Jean-Claude Juncker, unul dintre vechii promotori ai armatei europene, îşi încheia un discurs astfel: „O Uniune Europeană a Apărării şi Securităţii va ajuta la protejarea Uniunii noastre, ceea ce este exact ce aşteaptă cetăţenii UE“. Angela Merkel a sprijinit deschis într-un interviu recent pentru un cotidian german propunerea lui Macron afirmând foarte clar: „Sunt în favoarea propunerii preşedintelui Macron pentru iniţiativa unei forte de intervenţie comună“, anulând astfel temerile europenilor de o lipsă de entuziasm german pentru un proiect militar comun.

Inevitabil, însă, de fiecare dată când se pune problema constituirii unei forte militare europene transnaţionale, apare întrebarea: „bun, dar cu NATO cum facem?“. Această îngrijorare este alimentată şi speculată de criticii proiectului european ce creează în spaţiul public o falsă alegere: NATO sau armata UE? Noi cu cine ţinem? Ei bine, trebuie să lămurim imediat că nu trebuie sa alegem. NATO şi armata Uniunii vor fi organizaţii de securitate şi apărare complementare, nu concurente. Alianţa Nord-Atlantică rămâne structura fundamentală de apărare a Europei, iar creşterea capabilităţilor, a interoperabilităţii şi a vitezei de reacţie a europenilor nu poate decât să întărească NATO. 

Nu mai putem închide ochii, însă, şi pretinde că nu observăm cum şi NATO trece zilele astea printr-un proces de transformare al cărui rezultat este incert.

Nu există niciun motiv pentru care o forţă de intervenţie a Uniunii n-ar putea opera sub umbrela NATO atunci când alianţa are nevoie de noi. NATO ne cere, nouă, europenilor, deja de nişte decenii bune să facem mai mult pentru apărarea noastră, să investim mai mult, să fim mai uşor de mobilizat şi mai pregătiţi să intervenim decisiv în situaţii de criză în loc să aşteptăm etern, iar şi iar, să ne ajute armata americană. Nu mai demult de acum două săptămâni, înainte de ultimul summit NATO, Preşedintele Consiliului European, Preşedintele Comisiei Europene şi Secretarul General NATO au semnat o declaraţie comună din al cărei final spicuiesc:

„Sunt binevenite eforturile UE de a creşte securitatea şi apărarea europeană pentru a apăra mai bine Uniunea şi cetăţenii ei şi pentru a contribui la pacea şi stabilitatea în vecinătate şi dincolo de ea. Cooperarea Permanentă Structurată şi Bugetul European de Apărare contribuie la aceste obiective. […] Eforturile UE vor întări NATO şi vor îmbunătăţi securitatea noastră comună […] Capacităţile dezvoltate prin iniţiative în domeniul apărării de UE si NATO trebuie să rămână coerente, complementare şi interoperabile. Ele trebuie sa fie disponibile ambelor organizaţii, subiect al deciziilor suverane ale ţărilor ce le deţin.“

„Eforturile UE vor întări NATO“, zice declaraţia semnată de Jens Stoltenberg, Secretar General al NATO. Ce vreţi mai mult de atât?

Nu mai putem închide ochii, însă, şi pretinde că nu observăm cum şi NATO trece zilele astea printr-un proces de transformare al cărui rezultat este incert. Statele Unite, membrul alianţei ce contribuie covârşitor la capacităţile militare ale NATO, îşi mută atenţia către Asia Pacific şi e din ce în ce mai puţin dispus să investească în securitatea europeană, cerându-ne repetat sa facem noi înşine mai mult. Nu mă refer aici la declaraţiile neinspirate si contraproductive ale Preşedintelui american, ci la un shift strategic început de mai bine de zece ani. Interesele noastre sunt comune, dar priorităţile diferă şi e firesc să fie aşa. Cu cât înţelegem mai repede că va trebui să ne asigurăm apărarea singuri, cu atât vom avea mai mult timp ca să ne pregătim. 

Mai îngrijorătoare şi mai urgente sunt schimbările din Turcia, ţara ce furnizează alianţei a doua cea mai mare armată după americani. Administraţia Erdogan îndepărtează rapid Turcia de valorile fundamentale comune pe baza cărora se întemeiază NATO, iar conflictul strategic este iminent si previzibil. În timp ce afirmă continuitatea suportului ei pentru NATO, Turcia îşi dezvoltă alianţe alternative cu puteri ostile europenilor, precum Rusia şi Iran, atacă diplomatic şi provoacă parteneri strategici ai Europei precum Israel şi chiar membrii NATO, cum e cazul Greciei. Alianţa noastră militară nu poate fi decât slăbită de comportamentul destabilizator al Turciei în vecinătatea sa, iar o armată a Uniunii puternică, pregătită şi gata să intervină în apărarea membrilor săi este o soluţie ce compensează destrămarea parteneriatului de securitate cu Turcia. 

Un studiu de anul trecut arată că europenii ar putea economisi cam 30% din banii investiţi în achiziţia de armament dacă s-ar coordona între ei.

O altă latură importantă a discuţiei este dată de limitările ce derivă din natura strict defensivă a NATO. Alianţa nu îşi poate mobiliza resursele decât în cazul în care un membru al său este atacat. Ori, zilele astea, războiul hibrid face mult mai grea identificarea fără dubii a ceea ce constituie un atac. Refugiaţii din zonele de război din Orientul Mijlociu şi Nordul Africii, spre exemplu, reprezintă o problemă critică pentru europeni (nu şi pentru americani) şi este clar că o implicare militară a europenilor în proximitatea Uniunii ar avea un efect stabilizator. NATO nu poate fi un instrument viabil în acest caz din cauza mandatului său defensiv, dar o armată a Uniunii nu ar avea un astfel de impediment şi s-ar putea desfăşura acolo unde şi NATO vede intervenţia ca fiind necesară, dar nu poate interveni. 

Mai mult, se pune şi problema bugetelor. Tot Juncker ne zice în declaraţia citată mai sus ca ţările Uniunii cheltuie la un loc cam jumătate din cât cheltuie americanii, dar ating o eficienţă militară de doar 15% faţă de aceştia. Situaţia este intolerabilă, mai ales că am căzut toţi de acord că trebuie să mărim bugetele de apărare. Un studiu de anul trecut arată că europenii ar putea economisi cam 30% din banii investiţi în achiziţia de armament dacă s-ar coordona între ei. Absenţa unei strategii europene în domeniul echipării duce nu doar la risipă, ci şi la incompatibilitate. Europenii au 17 tipuri de tancuri, americanii au doar unul; 27 de tipuri de mortiere, americanii doar două, 29 de tipuri de distrugătoare şi fregate, americanii doar patru. Proiecte cu grad tehnologic, complexitate şi buget uriaşe, cum ar fi un avion multirol de generaţia 5, ne sunt inaccesibile, pentru ca nicio ţară europeana nu îşi permite să le dezvolte şi nu există suficientă coeziune ca să le facem împreună. Cheltuim cel mai mult după americani, dar nu suntem nici pe departe la fel de pregătiţi precum Rusia, o ţară cu un PIB mai mic decât al Coreei de Sud şi mai puţin de jumătate din al Germaniei. 

Acesta este motivul principal pentru care o armată europeană este necesară, dar nu este suficientă, ea trebuie construită pornind de la o strategie comună de dezvoltare, de la o integrare accelerată a industriilor naţionale de armament, de la o eliminare a redundanţelor şi a proiectelor concurente intern şi de la un buget comun de apărare. Nicio armată naţională europeană nu poate ţine pasul cu Statele Unite şi cu China, doar împreună putem reuşi. 

Şi nici măcar nu pornim de la zero. Am constituit încă din 2005 18 grupuri de luptă europene, aflate sub comanda Consiliului European. Ele sunt însă mult prea mici şi prea dificil de angajat din motive politice, aşa că n-am reuşit niciodată să le punem la lucru, deşi ocazii am avut. Sunt, aşadar, un pas mic înainte; acum e momentul să folosim ce am învăţat de la ele şi să facem paşi mai mari şi mai repede. O altă lecţie bună vine din intervenţiile comune ale unor ţări membre, cum ar fi Brigada franco-germană trimisă în Mali sub comandă franceză în 2014 pentru a combate terorismul în Africa subsahariană. Din păcate, mai tot ce am aflat din această misiune finanţată de UE e cât de departe suntem de unde ar trebui sa fim. Dar şi asta e o lecţie şi încă una utilă.

A venit momentul să încetăm a ne întreba exclusiv ce poate face Europa pentru noi şi să începem să ne gândim şi la ce putem face noi pentru Europa ai cărei cetăţeni suntem, iată, de nişte ani buni.

Şi la nivel politic s-au făcut paşi importanţi în ultima vreme. În decembrie s-a activat Structura Permanentă de Cooperare (PESCO) din care şi ţara noastră face parte şi care creează un cadru european pentru „a ne uni forţele, a face lucruri împreună, a cheltui împreună, a investi împreună, a cumpăra împreună, a acţiona împreună“, ca să citez direct din declaraţia dată de Frederica Mogherini, Înaltul Comisar pentru Afaceri Externe şi Securitate. În mai anul acesta s-a format Capacitatea de Planificare şi Execuţie Militară, un prim pas către un centru de comandă militar european. Luna trecută, nouă ţări europene dintre care, din păcate, nu facem parte au semnat propunerea franceză de constituire a unei Iniţiative de Intervenţie Europeană, o structură de reacţie rapidă complementară proiectelor Uniunii şi care este, astfel, deschisă şi pentru britanici. Mai sunt multe de făcut, dar lucrurile se mişcă foarte repede, iar noi nu ne permitem să rămânem în urmă, blocaţi în discuţii puerile despre cu cine ţinem noi, cu nemţii sau cu americanii. 

Bun, şi de ce ne-am implica şi noi în aceste proiecte ce prind viteză prin Europa. Răspunsul e simplu: din aceleaşi motive pentru care ne-am implicat şi în NATO. Suntem o ţară de graniţă, expusă pe flancul sud estic al Uniunii. În vecinătatea noastră imediată sunt numeroase conflicte active, îngheţate sau iminente, iar riscurile noastre de securitate sunt majore, mult mai mari decât ale Danemarcei sau Olandei, de exemplu. Pe de altă parte, suntem una dintre cele mai sărace ţări din Uniune şi chiar dacă am crescut, salutar, bugetul apărării, nu ne permitem o armată completă şi modernă şi nu ne-o vom permite niciodată. Singura noastră strategie viabilă pentru a ne asigura securitatea naţională este participarea activă la proiectele strategice europene şi dezvoltarea complementară în raport cu celelalte armate din Uniune. Mai mult, eliminarea redundanţelor în strategia de echipare europeană şi investiţiile de la bugetul comun ne pot furniza oportunităţi pentru revigorarea industriei de apărare naţionale şi beneficii economice, nu doar de securitate. 

Şi mai e ceva, un ultim lucru. Eu cred cu tărie ca a venit momentul să încetăm a ne întreba exclusiv ce poate face Europa pentru noi şi să începem să ne gândim şi la ce putem face noi pentru Europa ai cărei cetăţeni suntem, iată, de nişte ani buni.