Războiul din Afganistan a fost una dintre cele mai mari întreprinderi militare realizate vreodată în istoria omenirii. Ajustat, pentru inflaţie, programul spaţial Apollo Moon a costat America aproape 300 de miliarde de dolari. Proiectul Manhattan (al construirii primei bombe nucleare "Little Boy") a costat 30 de miliarde de dolari iar sistemul de autostrăzi interstatale din SUA, a costat aproximativ 500 de miliarde de dolari. Aceste trei proiecte gigantice sunt înlăturate de costul a 20 de ani de luptă în Afganistan, care va depăşi cu mult un trilion de dolari atunci când totul va fi spus sau scris. Suma cheltuită pentru construirea naţiunii afgane a depăşit costul Planului Marshall în 2014 (Planul Marshall pentru Europa a costat 14 miliarde la nivelul anilor 1947-1950 dar ţineţi cont de inflaţie un exemplu pentru calcul fiind faptul că în 1950 un kg de cafea costa în SUA 1,75 $ iar acum este în jur de 25$) şi a continuat să crească inexorabil timp de încă şapte ani. Până la sfârşitul războiului afgan în 2021, în el se luptau militari care s-au născut după ce ”Războiul împotriva terorii” a început în octombrie 2001. De asemenea există ofiţeri, diplomaţi şi angajaţi în NGO-uri umanitare care şi-au petrecut cariere întregi în efortul afgan. Două mii trei sute şaptezeci şi doi de militari americani au fost ucişi (2372) spre deosebire de cei 15000 de militari şi civili sovietici morţi în numai 10 ani de război între 1979-1989, dacă această comparaţie ajută la ceva. America anului 2001 realiza un sfert din producţia economică a lumii. Avea o forţă militară copleşitoare (11 grupuri navale formate pe lângă câte un portavion- grup care conţin un crucişător,1-2 distrugătoare sau fregate, 80 de avioane şi opţional 1-2 submarine precum şi câte o navă logistică şi una de alimentare). Un astfel de moment nu ar fi putut dura foarte mult timp. Şi totuşi după 11 septembrie, dominaţia sa a scăzut mai repede decât cea a oricărui alt imperiu din istorie. Cum ar fi trebuit să reacţioneze o superputere competentă la provocarea îngrozitoare a atacurilor din 11 septembrie? Ororile din 11 septembrie au strigat pentru represalii: moartea sau capturarea lui Osama bin Laden şi a colegilor săi de complot. Dar o superputere responsabilă s-ar fi oprit aici, nu s-ar fi angajat într-o cruciadă globală slab definită, imposibil de câştigat împotriva „terorismului” sau „islamului fundamentalist” răspândit global.

Momentul de început al operaţiunilor militare

În urmă cu douăzeci de ani, misiunea părea directă, clară şi corectă: invadează Afganistanul şi urmăreşte, capturează sau ucide pe Osama bin Laden, creierul atacurilor teroriste din 11 septembrie şi grupul său armat de adepţi. Atingerea acestui obiectiv a inclus şi răsturnarea talibanilor şi uite aşa misiunea s-a transformat în mod constant într-un experiment vast şi complicat pentru a remodela o societate pe care puţini americani/europeni au înţeles-o. Bush le-a cerut talibanilor să-l predea pe Osama. Răspunsul a fost negativ datorat faptului ca talibani îi acordaseră ospitalitatea lor liderului Al-Qaida în virtutea codului Pashtunwali[1].Aşa au început operaţiunile militare în Afganistan[2]. După un război care s-a întins pe mandatul a patru preşedinţi americani şi a costat mai mult de un trilion de dolari şi zeci de mii de vieţi, talibanii, odinioară expulzaţi din Kabul, au preluat puterea într-un marş rapid în Afganistan, abia întâlnind rezistenţa celor 300.000 de mii de militari afgani, ocupând palatul prezidenţial şi conducând restul SUA trupe către o singură redută: un aeroport, Hamid Karzai, inundat cu afgani disperaţi să fugă.


FOTO AFP

Şi, totuşi, cine este de vină pentru acest final hollywoodian?

Armata afgană „a ales să nu lupte pentru ţara sa”, a declarat consilierul american pentru securitate naţională Jake Sullivan, la câteva ore după ce militanţii talibani au intrat în capitala Kabul şi au ocupat reşedinţa preşedintelui. Generalul Mark A. Milley, Preşedintele Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore, a fost de acord, recunoscând totodată că forţele de securitate afgane „au avut pregătirea, dimensiunea şi capacitatea de a-şi apăra ţara”, a spus el la un briefing tensionat la Pentagon. „Acest lucru se rezumă la problema voinţei şi a conducerii. N-am văzut şi nici altcineva nu a văzut prăbuşirea unei armate de asemenea  dimensiuni în 11 zile. ” a continuat Milley.  De fapt, realitatea este mult mai complicată.

Două comentarii:

(1) Crearea armatei afgane - cert este ca armata afgană a încorporat dependenţa de americani în propria structura militară. International Crisis Group, descriind strategia SUA în Afganistan a spus că: „eforturile SUA au ignorat prea frecvent faptele de pe teren, au subestimat influenţa unor puternici şefi de război regionali şi nu au reuşit să ia în considerare suficient vasta corupţie şi prăbuşirea moralului printre rangurile militare, precum şi deficienţele în conducerea şi comanda afgană”. Spre deosebire de militarii afgani luptători talibani se comportă în operaţiunile militare: ferm, dedicaţi, cu zel şi motivaţi. Strategic, talibanii, în timp ce încercau să se regrupeze, şi-au concentrat numeroase operaţiuni în nordul Afganistanului, împiedicând reapariţia aşa-numitei Alianţe de Nord - miliţii care au ajutat iniţial la înfrângerea talibanilor. A continuat să se întărească chiar şi în timpul unui val masiv şi temporar de creştere a numărului trupelor comandat de preşedintele Obama. ”Armata SUA a făcut o greşeală majoră încercând să creeze o armată care să reproducă standardele SUA, ceea ce nu avea prea mult sens în Afganistan”, a spus amiralul în retragere James Stavridis , fost comandant Suprem al Forţelor Aliate în Europa (SACEUR).

(2) Corupţia şi „lipsa leadershipului” - Nivelurile de corupţie din armata şi guvernul afgan au fost ceva cu care oficialii americani nu s-au împăcat niciodată. Administraţia Biden cât şi celelalte 3 administraţii americane anterioare au afirmat în repetate rânduri că armata afgană era o forţă de luptă de 300.000, minimalizând mereu forţa talibanilor (în jur de 80 de mii de luptători). Ştatele de plată ale armatei şi ale poliţiei afgane conţineu mii de soldaţi „fantomă”, luptători care nu existau în realitate, dar erau înscrişi pe liste astfel încât oficialii să poată „fugi” cu plăţile lor. Un câine de pază al guvernului american, Inspectorul general special pentru reconstrucţia Afganistanului sau SIGAR, a constatat în ultimii ani o diferenţă între nivelurile de înregistrare în state şi cele reale de zeci de mii de persoane-în provinciile din sudul pro-taliban, 50% până la 70% din funcţiile de poliţie au fost ocupate de oameni care nu existau, a constatat agenţia. Banii sau dus în buzunarele liderilor locali sau chiar în finanţarea operaţiunilor talibane conform unor surse din sistemul de informaţii prezent în zonă. Corupţia pe scară largă a servit, de asemenea, pentru a demoraliza forţele de luptă afgane, care din multe puncte de vedere erau relativ profesionale.


FOTO Shutterstock

Operaţiunea Enduring Freedom

De ani de zile, reţeaua teroristă a lui Bin Laden, Al Qaeda, a prosperat în Afganistan sub talibanii care conduceau între 1996-2000 cea mai mare parte a ţării. La scurt timp după ce Al Qaeda a atacat SUA la 11 septembrie 2001, ucigând aproape 3.000 de oameni, Bush a trimis trupe americane în Afganistan pentru a lovi grupul terorist care locuia în peşterile din Tora Bora, în estul Afganistanului. A durat un deceniu pentru a-l asasina în cele din urmă pe Bin Laden, în 2011, în Pakistan. După o supraveghere secretă, ce a durat luni întregi, a locului unde se bănuia că se află ascunzişul duşmanului numărul 1 al Statelor Unite, Osama bin Laden a fost ucis în zorii zilei de 2 mai 2011 în Abbottabad/Pakistan, la câteva sute de kilometri nord-est de Islamabad. Atunci se putea încheia capitolul Afganistan şi un deceniu în care America începuse două războaie. O distragere a atenţiei în primul deceniul al noului secol XXI a fost nefericita decizie a lui Bush de a lansa un al doilea război în Irak, în ciuda faptului că ţara nu avea nicio legătură cu atacurile din 11 septembrie. Astăzi, oficialii militari şi analiştii spun că ameninţarea din partea Al Qaeda este diminuată, dar nu a dispărut. Francizele Al Qaeda au apărut în părţi din Africa, de exemplu, unde nu au funcţionat anterior. Mai mult, potrivit Organizaţiei Naţiunilor Unite, talibanii nu şi-au rupt niciodată complet legăturile cu Al Qaeda, în ciuda angajamentului de a face acest lucru.

Talibanii s-au predat în decembrie 2001, deşi multe dintre forţele sale s-au ascuns în zonele de munte, impenetrabile, sau în Pakistanul vecin şi de asemenea în alte ţări. Dar în acel moment se considera că misiunea SUA abia începea. S-a trecut la „construirea naţiunii” (nation-building), o încercare de a construi instituţii democratice, de a deschide drepturi civile pentru toţi, inclusiv pentru femei şi de a forma un sistem de libertăţi familiar Occidentului, dar necunoscut în Kabul. Acest concept a inclus adesea paşi greşiţi, făcuţi de armata SUA şi partenerii săi civili - judecând greşit culturile locale de la Vietnam până la Bosnia-Herţegovina, împiedicând obiective realiste şi făcând erori substanţiale. Americanii s-au apucat împreună cu UE să construiască un stat eşuat, nu să repare un stat eşuat. Un stat care depindea excesiv de ajutorul extern şi modelat de o istorie a fracţiunilor armate şi a centrelor de putere tribale concurente şi cel mai trist un stat în care nu se terminase războiul civil intern început în 1978. Un raport emis de SIGAR a inclus o litanie a greşelilor SUA şi a considerat că situaţia generală din Afganistan este „sumbră”. Guvernul SUA nu a înţeles contextul afgan şi, prin urmare, nu a reuşit să-şi adapteze eforturile în consecinţă”, a spus câinele de pază-SIGAR. Ignorarea contextelor sociale, culturale şi politice predominante în Afganistan a fost un factor semnificativ care a contribuit la eşecurile la nivel strategic, operaţional şi tactic.

Un comentariu: Şi cu toate cele spuse mai sus avem şi lucruri pozitive care s-au întâmplat în Afganistan. Conform unei analize a Băncii Mondiale în aceşti 20 de ani societatea afgan a evoluat: durata vieţii afganilor a crescut de la 56 la 64 de ani, mortalitatea infantilă a scăzut la jumătate, rata elevilor care urmează cursurile şcolilor a crescut de la 8% la 43%, rata căsătoriilor între copii a scăzut cu 17% iar condiţiile sanitare din oraşe s-au îmbunătăţit şi prin introducerea reţelelor de apă curentă astfel că în 2001 16% din case din oraşele mari aveau apă curentă acum procentul crescând la 89%. Echipele Provinciale de Reconstrucţie formate şi trimise în principal de europeni în Afganistan au asigurat construcţia de şcoli şi spitale dar au ajutat şi agricultura şi afacerile locale. PIB-ul a crescut cu 50%. În 2018, 1378 de spitale au fost finalizate de Uniunea Europeană prin programul SEHAT şi 1190 de medici au fost şcoliţi în Occident. În agricultură producţia de seminţe pentru culturi a crescut de la 40 la 140 de tone şi s-au deschis 1100 de unităţi veterinare la care se adaugă încă 1000 de maternităţi pentru animale.  124000 de poliţişti au fost pregătiţi prin programul finanţat de Low and Order Trust Fond (LOFTA). Din 2002 sunt state care au finanţat anual guvernul afgan precum Germania cu 439 milioane/an, Finlanda cu 30 milioane/an sau Suedia cu 115 milioane/an.


FOTO Shutterstock

Crearea unei armate dependente

O întrebare ciudată, după atâţia ani de eforturi făcute pentru antrenarea şi echiparea unei armate afgane, se pune acum: cum această armată construită cu 83 de miliarde de dolari investiţi în peste 20 de ani în antrenare şi echipamente - de la rachete la maşini de luptă Humvees/MRAP- aproape dublu faţă de bugetul de anul trecut pentru întregul Corp Infanteriei Marine al SUA şi este puţin mai mult decât ceea ce Washington a bugetat anul trecut pentru asistenţa alimentară pentru aproximativ 40 de milioane de americani, nu a reuşit să facă faţă la cei 80 de mii de luptători talibani? Se pare că, în timp ce talibanii au mărşăluit în toată ţara în ultimele două săptămâni (mai precis 11 zile) ale existenţei guvernului de la Kabul, luptătorii săi au întâmpinat puţină rezistenţă din partea armatei instruite de SUA. Rapoartele din mai multe capitale de provincie spuneau că bătrânii locali şi căpeteniile tribului au negociat înaintarea trupelor talibane, fiind de acord să nu ridice armele împotriva lor în schimbul unei soluţii paşnice pentru zona respectivă. Unii afgani spun că acest tip de acord s-a extins la nivel naţional. Forţele de securitate afgane şi trupele terestre funcţionau fără puterea aeriană americană care fusese vitală pentru a evita progresele talibanilor. La un moment dat - nu este clar când - s-au oprit atacurile aeriene de susţinere din partea americanilor. În ultimele săptămâni, SUA au refuzat să ofere cea mai mare parte a sprijinului aerian, lăsând trupele afgane pe cont propriu. Laurel Miller, fost trimis special pentru Afganistan acum la International Crisis Group, a descris strategia SUA spunând că: „eforturile SUA au ignorat prea frecvent faptele de pe teren, au subestimat influenţa unor puternici şefi de război regionali şi nu au reuşit să ia în considerare suficient vasta corupţie şi prăbuşirea moralului printre rangurile militare, precum şi deficienţele în conducerea şi comanda afgană”. Miller şi alţii au acordat, de asemenea, credit talibanilor ca luptători - fermi dedicaţi, cu zel şi motivaţi. „Puteţi finanţa, vă puteţi antrena, puteţi sprijini, puteţi sfătui şi puteţi ajuta, dar nu puteţi cumpăra voinţă”, a declarat la începutul acestei săptămâni purtătorul de cuvânt al Pentagonului, John Kirby, explicând prăbuşirea guvernului afgan. „Nu poţi achiziţiona conducerea, acolo unde conducerea lipseşte.”

Trump şi Acordul de pace cu Talibani

4 preşedinţi americani au continuat ”Războiul împotriva terorii”: Bush de la vânătoarea teroriştilor din 11 septembrie la construirea naţiunii afgane; Obama a crescut numărul la 120000 ca să aibă apoi de unde să scadă la 20000; Trump a decis retragerea şi a mai lăsat 3000; Biden a ieşit aşa cum vedeţi. Atât republicanii, cât şi democraţii spun că sunt frustraţi că Biden nu a reuşit să planifice un scenariu asupra modului cum să scoată aliaţii afgani ai Statelor Unite din ţară înainte ca talibanii să preia conducerea. Conducerea guvernului afgan a fost însă lăsată în afara acordului pe care administraţia Trump l-a încheiat cu talibanii. Preşedintele Biden intenţionează să retragă ambasadorul SUA şi tot personalul diplomatic din Afganistan nefiind clar când - sau dacă - ar putea reveni în ţară, potrivit unui oficial american. În ciuda interesului exprimat de talibani pentru ca Statele Unite să menţină o misiune diplomatică la Kabul, administraţia Biden nu a luat o decizie finală despre cum ar putea arăta o prezenţă viitoare. Purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, Ned Price, a declarat că administraţia Biden „discută activ” cererea talibanilor cu aliaţii şi partenerii americani din regiune - dar Statele Unite nu s-au angajat încă direct cu talibanii pentru a discuta ce formă ar putea lua o misiune diplomatică, potrivit unui oficial american care, la fel ca alţii, a vorbit sub condiţia anonimatului. Lipsa unui plan stabilit asigură însă că prezenţa diplomatică a Statelor Unite la Kabul va înceta - complicând potenţial capacitatea administraţiei Biden de a face faţă asigurărilor recente că, deşi armata SUA pleacă din ţară, Statele Unite vor ajuta în continuare americanii şi afganii care vor să plece după ce ultimii militari americani au decolat de pe aeroportul Hamid Karzai din Kabul.


FOTO AFP

Ce a însemnat retragerea americanilor din Afganistan?

Sentimentul de catastrofă care atârnă asupra situaţiei din Afganistan nu a făcut decât să se adauge noi elemente la discuţia de lungă durată privind nevoia Europei de o autonomie strategică mai mare, discuţie începută cu celebrul enunţ a lui Emanuel Macron, preşedintele Franţei,  care a contrariat întreaga Alianţă: ”NATO este în moarte cerebrală!”. Câtă dreptate avea Macron să afirme că NATO e în moarte cerebrală? Dar Merkel să-l contrazică, iar Putin să-l aplaude? A cui e vina stării deplorabile a Alianţei la 30 de ani de la triumful ei asupra imperiului comunist? Dacă NATO ar fi pe dric, cum greşit pretinde Emmanuel Macron, moartea nu i-ar fi cerebrală, ci provocată de un infarct. Bolnavă e, în ocurenţă, mai degrabă inima decât creierul Alianţei. Nu Trump a fost în chestiune, cum credea preşedintele Franţei ori refuzul său de a conduce şi de a împărtăşi ideile stângii politice europene. Şi cu atât mai puţin sunt SUA problema lumii libere, de vreme ce America asigură în continuare, manu militari, apărarea flancului estic al defensivului Pact Nord-Atlantic, protejând de pildă pe români, polonezi şi ţările baltice de rerusificare, iar democraţiile lor liberale de reîngurgitarea şi lichidarea lor de către neostalinistul lider de la Kremlin. E cert că Trump a comis erori incomensurabile, cum a fost hotărârea lui fatală de a-şi contrazice consilierii cei mai competenţi, de a-şi retrage militarii şi a da lumină verde invaziei turceşti în nordul Siriei. Nu mai puţin catastrofale au fost deciziile politice externe ale predecesorului său, Obama. Fostul şef al Casei Albe a cedat (un termen diplomatic) în faţa Chinei, a Rusiei lui Putin şi a Iranului islamist, lăsând dictatorii să-şi facă de cap în Siria, să elimine forţele prooccidentale din zonă spre a lăsa trupele ”tiraniilor” libere să comită crime proprii, ori să se dedea complicităţii la crimele în masă ale lui Bashar el Assad.

În fond, pe cine mai interesează azi, în vestul obsedat de antecapitalism, de Greta Thunberg şi de prezumtiva urgenţă a combaterii schimbărilor climatice, ori de presupusa supremaţie a bărbatului alb, moartea unui student chinez, ucis în Hong Kong pentru că revendica democraţia reală? Pe cine mai scoate în stradă apărarea liberalismului în lume? Noul mesaj care vine de la Berlin ne spune: "Trebuie să întărim Europa astfel încât să nu o lăsăm pe seama americanilor", a declarat în timpul unei dezbateri televizate împotriva principalilor săi rivali electorali, Armin Laschet, cel care se luptă să-i succeadă cancelarului german Angela Merkel. Laschet, care este un creştin-democrat de centru ca Merkel, a mai spus la începutul acestei luni că retragerea din Afganistan a fost „cel mai mare dezastru pe care l-a suferit NATO de la înfiinţare”. „Sistemul nostru de culegere al informaţiilor a fost cu adevărat atât de slab? A fost atât de slabă înţelegerea noastră asupra guvernului afgan? Cunoştinţele noastre de pe teren erau atât de inadecvate? ” a spus într-un discurs parlamentar săptămâna trecută fostul premier britanic Theresa May. Se pare că da ca să-i răspundem scurt primului ministru britanic. Războiul din Afganistan a fost prima misiune din istoria NATO care a ieşit din invocarea articolului V, dispoziţia de apărare colectivă a alianţei. A fost considerată ca o lovitură pentru prestigiul european. „Ceea ce vor trebui să înţeleagă cetăţenii europeni este că o întreagă generaţie de specialişti occidentali” - inclusiv ofiţeri militari, diplomaţi, oficiali de informaţii şi jurnalişti - „au trecut prin Afganistan. Pentru ţări precum Germania şi Marea Britanie, care au investit puternic în Afganistan - capital politic, trupe, fonduri - operaţiunea Afganistan a fost legată de angajamentul lor faţă de NATO şi alianţă. De aceea ceea ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni este o adevărată traumă în Berlin şi Londra”.

Toate acestea semnalează o schimbare a priorităţilor pentru SUA, care este mai profundă decât personalităţile şi retorica prezidenţială de la Casa Albă. Nu ar trebui să fie surprinzător. Europa a fost piesa centrală a politicii externe a SUA pentru cea mai mare parte a secolului XX şi mai ales în timpul Războiului Rece, dar prăbuşirea comunismului, ascensiunea Chinei şi a Asiei, războaiele post-9/11 şi campaniile antiteroriste au mutat priorităţile SUA în altă parte. Donald Trump a fost primul preşedinte care a articulat în mod deschis aceste idei, iar acum elitele europene se tem că poate spusele aceastuia nu au fost doar o aberaţie. Europa trebuie să meargă dincolo de „America s-a întors” şi să purtăm, noi europeni, o conversaţie sinceră, între aliaţi, despre ceea ce americanii nu mai vor să facă şi unde europenii trebuie să îşi asume responsabilitatea. (va urma)

 [1] Pashtunwali este stilul de viaţă tradiţional al poporului Pashtun. Istoricii l-au interpretat pe larg ca fiind „calea afganilor” sau „codul vieţii”. El este practicat pe scară largă de paştuni în regiunile locuite de ei în special la graniţa dintre Afganistan şi Pakistan, Khyber Pakhtunkwa şi Balochistanul de Nord.

[2] Războiul din Afganistan a început pe 7 octombrie 2001 când a fost începută operaţiunea cu numele de cod Enduring Freedom (OEF) (2001-14) şi apoi Operation Freedom's Sentinel (2015–prezent), de armata SUA împreună cu armata britanică, ca răspuns la atacurile asupra SUA de la 11 septembrie 2001. Marea Britanie din 2002 a condus propria sa operaţiune militară, Operaţiunea Herrick, ca parte a aceluiaşi război din Afganistan. Caracterul războiului a evoluat de la o luptă violentă cu Al-Qaeda şi susţinătorii săi talibani la un complex efort contrainsurgent.