INTERVIU Cristian Leonte: „Mi-e teamă pentru viitorul copiilor în România“

INTERVIU Cristian Leonte: „Mi-e teamă pentru viitorul copiilor în România“

Cristian Leonte prezintă de zece ani România, te iubesc FOTO Pro TV

Prezentatorul TV Cristian Leonte (43 de ani) ne-a explicat cum reuşeşte să simtă şi să spună tare şi răspicat „România, te iubesc!“ în ciuda relelor care macină ţara, ne-a spus care crede că este cea mai mare problemă care ne ţine pe loc, dar şi ce ne-ar ajuta să înaintăm spre un viitor mai bun.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cristian Leonte spune în fiecare duminică, de la ora 18.00, „România, te iubesc!“. Nu este doar numele unei emisiuni de la Pro TV, ci este un sentiment care rămâne dincolo de camerele de filmat şi, mai ales, în ciuda a tot ce este strâmb şi nedrept în anul în care ţara noastră împlineşte 100 de ani. 

„Nepăsarea doare cel mai tare“, este de părere Cristian Leonte. Crede că nepăsarea omului de rând şi nepăsarea conducătorilor, dublată în acest caz de uluitoarea insistenţă în rău, ne-au adus în punctul în care ne temem pentru viitorul copiilor noştri chiar şi la aproape trei decenii de la Revoluţie. 

Despre nepăsare sunt şi multe dintre anchetele şi reportajele prezentate la „România, te iubesc!“. Ele încep din revolte personale şi multe se şi sfârşesc la fel, cu oameni sufocaţi de revoltă. Uneori jurnaliştii simt că se luptă cu morile de vânt: „Dezamăgiţi? Sigur că suntem dezamăgiţi. Dar nu vrem să rămânem dezamăgiţi, asta e foarte important“. Se vorbeşte mult despre tânăra generaţie care are puterea de a schimba lucrurile. „E tot ceea ce visez“, mărturiseşte prezentatorul TV. 

Cristian Leonte se consideră un om calm şi politicos, dar aproape în fiecare zi se gândeşte că ar fi putut face mai mult bine, ar fi putut fi mai atent la nevoile celor din jur. La fel sunt şi colegii lui, care au reuşit să producă schimbări importante în cei zece ani de când fac emisiunea, dar care simt că nu e de ajuns şi încearcă să facă mai mult de fiecare dată. Pe numele lor Paula Herlo, Alex Dima, Rareş Năstase, Cosmin Savu şi Paul Angelescu. 

Duminică, 18 noiembrie, de la ora 13.00, întreaga echipă va fi prezentă la Gaudeamus, unde la editura Humanitas se lansează volumul „România, te iubesc!“, pentru că poveştile bune trebuie să rămână scrise într-o carte. Şi pentru că „România, te iubesc!“ nu este doar despre rău, este şi despre bine şi frumos în egală măsură, este o oglindă în care uneori te uiţi şi eşti mândru de ceea ce vezi, alteori eşti dezamăgit şi vrei să faci o schimbare. 

„Adevărul“: Ce înseamnă să iubeşti România?

Cristian Leonte: Să o accepţi cu bune şi cu rele, să te bucuri de ce e bun şi să înveţi să nu te mai laşi ucis de cele rele.

Tu iubeşti România?

Da, o iubesc. Da.

Aşa cum vedem şi în emisiunea „România, te iubesc!“, ţara asta are multe rele. Care crezi că sunt principalele probleme care ne ţin în loc?

Nepăsarea doare cel mai tare. Nepăsarea poate fi a omului obişnuit, a gospodarului căruia nu-i pasă de curtea lui, de blocul lui, darămite de spaţiul verde, de strada din faţa casei, de locul unde îşi aruncă gunoiul şi de cum îşi trece copiii strada, nu-i pasă şi face cum e mai la îndemână şi cum e mai uşor. Şi, fireşte, cea mai rea şi cea care o să ne urmărească atâtea şi atâtea decenii este nepăsarea autorităţilor. Toţi oamenii ăştia care au fost la guvernare după Revoluţie s-au comportat cu un mare grad de nepăsare faţă de ce înseamnă lista cu probleme adevărate.

Care ar fi motivele? Să o luăm pe rând. De ce omului de rând nu-i pasă sau ajunge să nu-i mai pese?

E comod. E confortabil să stai în lumea ta, să nu te intereseze şi să nu-ţi pese. Şi eu am fost în aceaaşi situaţie multă vreme până când am început să întâlnesc oameni care mutau lucrurile, care făceau cu energia lor mai mult decât pentru ei.

Şi politicienii?

E profitabil. Cred că în zece ani colegii mei au demonstrat că se pot câştiga averi fabuloase din banii statului nepăsându-ţi pur şi simplu. Ştii, când cheltuieşti mai mulţi bani decât e cazul, când cheltuieşti banii pe proiecte care nu ajută pe nimeni, când cheltuieşti banii pe alte lucruri decât cele de care e nevoie, asta înseamnă să nu-ţi pese şi să scoţi profit.

Spuneai că şi tu ai fost nepăsător până la un anumit moment în viaţă.

Cred că sunt în continuare nepăsător. Cred că la orice nivel de conştiinţă ai fi, tot eşti nepăsător, tot nu vezi sau nu-ţi pasă să afli diverse lucruri.

Care a fost primul om care ţi-a arătat că se poate şi altfel?

Bunicii. Mama şi tata lucrau foarte mult, erau ingineri, aşa că toată ziua mi-o petreceam cu bunica şi cu bunicul, iar ei erau nişte oameni foarte ordonaţi, foarte cinstiţi şi foarte educaţi, cu bun gust, deşi amândoi veneau de la ţară. Ei păstraseră o rânduială, nu mă lăsau să fiu dezordonat, mă învăţau să fiu ordonat şi-mi explicau de ce e mai bine aşa, chiar dacă mie atunci nu-mi păsa de acele lucruri, fiind copil altele mi-erau preocupările. Asta a fost o întâlnire îndelungată pe care o ţin minte şi acum. Mai târziu, mama şi tata, care m-au educat foarte bine.

Cum ai învăţat să fii atent şi la oamenii din jurul tău?

Nu ştiu, cred că încă n-am învăţat, încă învăţ.

Te-ai gândit vreodată să pleci din ţară?

M-am gândit prin liceu. În gaşca mea de prieteni am discutat despre asta, dar ne-a fost frică. Atunci se întorceau oameni din străinătate neacceptaţi, nu reuşeau să se integreze, erau primiţi urât, erau trataţi ca cetăţeni de mâna a treia, cedau şi se întorceau. Şi atunci ne gândeam că poate ni se va întâmpla şi nouă la fel. Nu eram neapărat hotărâţi să plecăm, nici hotărâţi să rămânem.

Şi mai târziu, după ce ţi-ai întemeiat o familie?

Ne-am gândit, ne-am întrebat cum ar fi să? Ne-am gândit şi ce am putea face...

Şi totuşi aţi rămas. Ce v-a ţinut în loc?

Trece timpul, te iei cu vorba, te iei cu treaba. E ca atunci când îţi propui să termini cele câteva pagini rămase dintr-o carte, dar te iei cu alte treburi, trece timpul şi nu te mai gândeşti serios la asta.

Eşti tată. Ţi-e teamă pentru viitorul copiilor tăi în România?

Mi-e teamă pentru viitorul tuturor copiilor în România. Există un grad de nesiguranţă majoră pentru că oamenilor nu le pasă de cei din jurul lor. Sunt neatenţi în primul rând pe stradă. Hai să vorbim de codul rutier, care e ca şi cum n-ar fi, poliţia nu există nicăieri, e un real pericol pentru un copil să treacă strada, şi nu doar în Bucureşti, ci în toate oraşele. Era un pericol şi în copilăria mea, dar acum este crimă. Este un pericol cu cine se întâlneşte la şcoală, mă refer la educători, pentru că vedem cifrele suplinitorilor, există fireşte în continuare în şcoli oameni foarte buni, dar nu destul de mulţi. Şi mi-e frică să întâlnească omul nepotrivit. Îmi mai este frică pentru viitorul copiilor noştri din cauza lipsei unui plan. Nepăsarea guvernelor de până acum de a face un plan pentru cei mici care totuşi cresc în timp ce noi avem altceva de făcut.

I-ai încuraja să plece din România?

I-aş încuraja să facă ce vor ei, asta înseamnă că i-aş încuraja să se pregătească foarte bine şi inclusiv să petreacă o bucată de timp în străinătate.

Le vorbiţi copiilor despre România, despre ce se întâmplă în ţară?

Copiii noştri cam ştiu deja ce se întâmplă, au început să pună întrebări când îi lăsam şi mergeam să urmărim protestele din Piaţa Victoriei. Ne întreabu ce e un protest, de ce se întâmplă şi am încercat să le explicăm ce e Puterea, ce e Parlamentul.

 

Crezi că generaţia tânără are puterea de a schimba lucrurile?

E tot ceea ce visez. Nu am de unde să ştiu pentru că nu cunosc generaţia tânără atât de bine încât să spun ferm convins că da. Sunt convins că văd lucrurile foarte clar, adică măcar ştiu că au de făcut o alegere foarte curând.

Şi sunt destul de activi, cel puţin în ultimii ani, mai ales dacă ne uităm spre Piaţa Victoriei.

Da, dar nu au ieşit la vot. Şi în urma acelui vot, uită-te cu ce ne ocupăm timpul zi de zi, oră de oră în loc să bifăm lucrurile cu adevărat importante care stau nerezolvate.

Spitale, şcoli, autostrăzi. Spuneai că nepăsarea este principala problemă...

Da, este. Ai zis de spitale, păi dacă managerul nu dă doi bani? Tu te sufoci de revoltă, oamenii mor sau trăiesc mai puţin şi au o viaţă de o calitate mai proastă pentru că unui om nu-i pasă că se plimbă infecţiile de colo-colo, nu-i pasă că nu există condiţii care să-l ajute pe cetăţean să-şi recapete sănătatea. Putem înţelege că nu sunt medicamente sau aparatură de ultimă oră, deşi nici asta nu putem înţelege, băi dar curăţenie să nu existe într-un spital? Este inadmisibil! Pacienţii se revoltă şi nu se schimbă nimic.

Şi oameni din sistem se revoltă şi nu se schimbă nimic.

Da, aşa este.

Şi materialele voastre de la „România, te iubesc!“ pornesc tot din revolte personale.

Şi aşa se şi sfârşesc unele dintre ele. 

Din păcate, dar dincolo de această revoltă, nu sunteţi şi foarte dezamăgiţi când uneori pare că vă luptaţi cu morile de vânt. Spre exemplu, Alex Dima a făcut o nouă anchetă dureroasă despre defrişări.

A şasea ediţie în opt ani, da.

Şi nimic nu s-a schimbat totuşi.

Lucrurile continuă, da... Ne doare. (pauză lungă) E important să rămânem la fapte, revolta cred că e ceva ce ne motivează, ce ne scoate din casă, dar principala noastră misiune este să vorbim despre fapte, să le punem într-un context cât mai larg, să-i arătăm pe toţi cei implicaţi, să le punem oamenilor în faţă fapte, să încercăm să ajungem la adevăr. Revolta e un ingredient din toată povestea, e focul la care se cocace povestea noastră. Dezamăgiţi? Sigur că suntem dezamăgiţi. Dar nu vrem să rămânem dezamăgiţi, asta e foarte important. Lumea ne tot spune: „Băi, dar numai nenorociri arătaţi, numai nenorociri“. Da, dar noi tot timpul încercăm să-i tragem după noi pe oamenii care nu rămân dezamăgiţi şi care vor să mişte lucrurile, şi care vor ca ţara să arate altfel, să se oprească tot valul ăsta de nepăsare şi de abuz împotriva vieţii noastre. Avem tot timpul câte un cârlig, întotdeauna există o implicare, o mână întinsă din material către cei care nu sunt dezamăgiţi, întotdeauna există un fel de solidaritate – da, lucrurile sunt foarte proaste, dar există şanse să nu rămână aşa.

Se întâmplă să vezi un material al colegilor şi să te podidească lacrimile?

Da. Da. Ai plânge şi tu dacă ţi-aş arăta nişte bruturi. Sunt situaţii... (oftează) Da, plângi.

Ce rămâne după? Dincolo de faptul că sunteţi o rotiţă într-un mecanism care încearcă să împingă lucrurile într-o direcţie mai bună?

Rămâi cu câte o replică a unui personaj, o replică care îţi arată că nepăsarea e adâncă, e uneori de nemişcat şi că trebuie să te întorci şi să-ţi baţi capul din nou cu ea, replici ale nepăsării, ale neimplicării, ale interesului mic şi meschin sunt peste tot, mici frânturi de dialog. Rămân imagini puternice, care nici nu pot fi descrise, nici măcar într-o carte pe care o scoatem. Rămân până la urmă bucăţi din viaţa noastră neştiută pe care o aflăm de la oamenii ăştia, nu ştiam de ce ni se întâmplă anumite lucruri, dar începi să înţelegi când vezi şi auzi unele poveşti.

Te abordează oamenii? Sunt şi oameni care se plâng şi speră să găsească la voi soluţia sau măcar un umăr de sprijin?

Da, frecvent. Oamenii care se plâng ne dau direct durerea lor, „veniţi şi la noi că...“. Oamenii au nevoi punctuale şi ni le arată cu degetul. De la foarte multe dintre mesajele oamenilor plecăm, continuăm sau ne amplificăm anchetele şi reportajele. Şi e foarte util şi le mulţumesc de fiecare dată. Mă simt un pic ciudat când vin oamenii şi îmi spun: „Mulţumim, ce treabă bună faceţi, ţineţi-o tot aşa, aşteptăm să vă vedem“. Eu mă bucur că lumea apreciază programul, dar în acelaşi timp sunt un pic stânjenit, adică acolo sunt din când în când nişte orori, nişte lucruri îngrozitoare care se întâmplă acestei ţări. Să ne mulţumească pentru că le arătăm? Da, nu-i rău. E un pic stânjenitor.

E şi apăsător? Pentru că e o meserie de care nu poţi să te dezbraci pur şi simplu după ce ai plecat de la birou, nu poţi să te scuturi şi să scapi de anumite imagini, poveşti.

Sunt atât de puternice materialele încât trebuie să te detaşezi la un moment dat, trebuie să uiţi, sunt zile în care şi la ştiri ţi-e greu să te uiţi. Sunt evenimente care te urmăresc şi care nu te lasă să mai trăieşti normal şi atunci trebuie totuşi să faci declicul, să devii celălalt om, pentru că altfel nu poţi funcţiona, nu poţi să tragi după tine prin casă toată tristeţea lumii. Suntem norocoşi pentru că facem conştient acest efort. Această emisiune e permanent în viaţa noastră, toată săptămâna se lucrează la material, sâmbătă mai schimbăm idei şi o promovăm, iar duminica e ca o premieră, e o zi cu emoţii pentru noi pe care trebuie să le întreţinem.

Ce speraţi cu aceste reportaje? Sigur, de-a lungul timpului aţi reuşit să schimbaşi nişte legi, dar credeţi că aveţi puterea de a schimba şi mentalităţi?

Noi suntem norocoşi pentru că întâlnim oameni care deja au început să schimbe lucrurile din jurul lor, mentalităţi, comunităţi, sate şi oraşe. Nu este o emisiune doar de plâns, e şi de bucurie, sunt ediţii care asta urmăresc – oameni care au mutat munţii, care au început să facă lucruri. Un primar care a luat fonduri europene şi a schimbat cu totul un mic sătuc, un alt primar dintr-un oraş care a luptat cu faţadele gri şi cu străzile aglomerate, a făcut schimbări şi acum oraşul e o bijuterie, un agricultor care nu s-a lăsat până nu şi-a făcut totul modern şi ultraproductiv, oameni care au creat un nucleu de învăţătură şi care adună copiii din sate şi le oferă cu generozitate ceea ce le lipseşte. Întotdeauna suntem norocoşi să-i întâlnim pe oamenii ăştia, e o căutare specială şi o bucurie de câte ori îi găsim. Noi avem încrederea că oamenii ăştia vor deveni suficient de mulţi şi de grei ca să-i împingă pe toţi cei care vor şi pot să facă lucruri bune. Dacă asta se amplifică în societate şi dacă noi suntem suficient de norocoşi să-i găsim pe cei care fac asta şi să-i dăm mai departe, atunci va fi o bucurie pentru toţi.

Tu mergi pe teren?

Nu, nu m-aş pricepe. În primul rând că ei, colegii mei, au venit cu experienţa de campanie. Înainte de emisiune făceam toţi cot la cot muncă de teren, ştiri la zi. Ei, pentru că erau atât de sofisticaţi şi atât de implicaţi, au început să facă încet-încet materiale mai elaborate, după care au început să facă nişte campanii sociale, în timp ce eu făceam tot ştiri la zi, ce se mai întâmpla la Guvern, prin economie, eram la alt nivel. La mine a apărut oportunitatea de a prezenta ştirile nopţii şi am renunţat cu totul la teren, pentru că nu le puteam face pe ambele, şi în acelaşi an ei au avut ocazia să-şi pună toată priceperea în materiale mult mai lungi, ori eu nu am putut să ţin pasul cu ei. Şi nici nu pot merge la filmări, ce pot să fac însă este să-i ajut cu orice au nevoie. Nu au nevoie de nimic, ei fac oricum totul cap-coadă şi sunt foarte obsedaţi să iasă totul perfect. (râde)

Există acum o dezbatere despre jurnalistul-protestatar. Sunt voci care susţin că nu poţi fi şi jurnalist, şi militant.  

Şi eu cred că nu poţi fi şi, şi. Ţii cu una dintre părţile din reportajul tău, din ştirea ta. La protest eşti de partea cuiva şi apoi scrii despre asta? Din ce poziţie o faci? Te duci să vezi, te duci să întrebi oamenii, da, OK. Se consideră că eşti la protest? Discutabil. Dar nu cred că poţi. Bine ar fi ca în timpul protestului să poţi intra şi în Guvern sau în Parlament să vezi ce fac şi politicienii în acel timp?

Care este lucrul care te-a uluit cel mai tare, în sens negativ, la clasa politică de-a lungul anilor?

Insistenţa în rău.

Şi lucrul care te-a impresionat cel mai tare la societatea civilă?

Solidaritatea la nivel local. Un exemplu extraordinar este Casa Share, iar Bogdan Tănasă are un trecut... de film. Casa Share a fost de la început ceva absolut incredibil. Şi este doar un exemplu, primul care îmi vine în minte. Dar mă refer la acest tip de comunitate, Casa Share este sprijinită de companii uriaşe din toată ţara. E un model de solidaritate locală care funcţionează sprijinită la nivel naţional, uluitor. Uluitor.

Duminică, pe 18 noiembrie, lansaţi la Târgul de Carte Gaudeamus volumul „România, te iubesc!“. Cum s-a scris această carte?

Este o idee a editurii Humanitas, a directorului general Lidia Bodea, care mi-a trimis un mesaj cu puţin înainte de Crăciunul trecut: „Vă scriu în legătură cu obsesia mea că lucrurile bune trebuie să rămână întotdeauna într-o carte. Vă rog să fiţi de acord să publicaţi textele «România, te iubesc» într-un volum Humanitas“. Am rămas mască vreo două minute, după care am ţopăit încă vreo cinci minute. Şi da, ideea a venit de la editură. Iar cartea este o traducere a celor mai puternice reportaje făcute de-a lungul celor zece ani, completate cu istorii ale fiecărei poveşti, fiecare corespondent şi-a rescris povestea. Vom fi cu toţii la Gaudeamus şi vom lansa această carte foarte frumoasă, mie îmi place, am citit-o de câteva ori, o ştiu aproape pe dinafară. Orice întrebare aţi avea pentru colegii mei, aţi putea să veniţi acolo şi să o puneţi.

Cum ţi-ai descrie colegii?

Sunt oameni buni şi bânzi. Oameni cu dragoste, îşi iubesc munca, îşi iubesc ţara, îşi iubesc publicul şi respectă toate aceste lucruri, sunt oameni buni, oameni care nu fac rău. Sunt oameni talentaţi, au crescut enorm şi e ceva ce e foarte evident pentru mine, nu ştiu dacă şi pentru public, cer tot mai mult de la ei de fiecare dată.

Vorbeşti foarte frumos despre ei. Dar tu? Privind în urmă îţi pare rău că poate în unele momente nu ai fost suficient de bun, nu ai fost suficient de atent cu oamenii din jur?

Oo, da. Dar mi se întâmplă aproape în fiecare zi. Eu sunt de regulă foarte calm şi politicos, dar uneori îmi pare rău că în trafic nu am lăsat pe cineva să treacă, îmi pare rău că nu am mai aşteptat puţin ca să traverseze şi celălalt pieton care era în urmă, când ies cu copiii în parc mi se întâmplă să văd alţi copii care mai au nevoie de câte o mânuţă de ajutor, mai întorc capul când mai văd câte o nefăcută pe stradă, vreun comerciant care aruncă gunoiul în faţa chioşcului. Da, îmi pare adesea rău că nu am făcut bine sau mai mult bine. Da, mă gândesc des la asta.

Cam în cât timp crezi că s-ar putea schimba lucrurile în România? De ce ar fi nevoie?

Printre politicienii zilelor noastre există suficient de mulţi oameni care fac rău şi sunt de vârsta mea sau chiar mai tineri. Nu mai zic de cei bătrâni. Până când aceştia nu vor dispărea cu totul, nu cred că se poate schimba ceva fundamental. 

Iar noi?

Hai să vorbesc despre mine, pentru că nu pot şi nu vreau să dau lecţii nimănui. Eu am de gând să-mi fac treaba cât se poate de bine şi acasă, şi la lucru. Şi să încerc să radiez o atmosferă cât mai bună şi să răspândesc un pic binele ăsta împins de la spate. Noi dacă facem asta împreună deja e mult mai bine.

Spuneai că din păcate nu mulţi tineri au votat. Dar ce zici de argumentul „nu am cu cine să votez, nu vreau să aleg răul cel mai mic“. Avem alternative?

Bun, nu aş putea să zic dacă există sau nu alternative, însă încă o dată spun că nu sunt doi ani de la alegeri şi uită-te cum se comportă majoritatea formată în urma votului la care au venit atât de puţini oameni. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi votat mai mulţi oameni, poate că ar fi fost un pic schimbat echilibrul, poate că majoritatea nu ar fi fost atât de confortabilă, oricare ar fi fost coaliţia de guvernare. În acest moment lipseşte un echilibru, iar el poate că ar fi putut fi dat de o prezenţă un pic mai mare la vot. Mi se pare important ca lumea să voteze.

Nu aş vrea să încheiem această discuţie fără a aminti şi lucrurile frumoase pentru care iubim România.

Lucrurile frumoase? Vai de mine! Sunt peste tot în jurul nostru. Limba română e una dintre cele mai frumoase limbi pe care eu le cunosc, e aşa de bogată, şi vorbită, şi scrisă, şi cântată. E minunată, îmi place foarte mult. Şi îi admir pe oamenii care o stăpânesc bine şi care o rostesc aşa, ca pe o mâncare aleasă şi fină, e o plăcere să asculţi pe cineva învăţat şi cu drag de limbă vorbind despre orice. Îmi place foarte mult la munte, la mare, la deal, la câmpie, la şes, sunt culori frumoase şi aerul miroase atât de bine peste tot, şi apele sunt atât de bune... E incredibil. Sunt locuri minunate de trecut prin ele, de stat, de mers pe jos. Iar oamenii? Sunt oameni minunaţi peste tot, oameni de la care ai ce învăţa. Sunt oameni care fără să-i întrebi, asta e minunea, îţi povestesc despre tradiţii şi te cheamă în universul lor aşa de frumos. Da, oamenii sunt minunanţi. Sunt minunaţi. Copiii sunt aşa de veseli, de deschişi, de curioşi şi de vorbăreţi. Pe vremea mea nu eram aşa. Deci sunt locuri şi oameni minunaţi, fantastici. Sunt colţuri de ţară cu o atmosferă de pace, de împăcare, de mulţumire şi de iertare, aproape că nici nu-ţi vine să crezi.  

citeste totul despre: