Complexul Baader-Meinhof
0
"Acolo unde forţa este necesarã, ea trebuie aplicată în mod curajos, decisiv şi plenar. Dar limitele forţei trebuie să fie cunoscute de către individ; trebuie ştiut când să amesteci forţa cu strategia şi lovitura cu înţelegerea."Leon Trotski
Am avut trei întâlniri cu filmul "The Baader-Meinhof Complex". Prima a fost un poster pe peretele unui birou foarte important pentru mine, mai mult sau mai puţin ignorat în multitudinea de alte informaţii. A doua a fost o scurtă discuţie cu Moritz Bleibtreu despre filme şi forţa discursivă cinematografică, înainte să dăm o probă. Abia al treilea gong a avut rezonanţa potrivită şi m-a impulsionat să văd despre ce e vorba. Evident, impulsul mi-a fost dat de eseul lui Christopher Hitchens (multiubitul Hitch cum îi spun eu, am să vi-l prezint mai pe larg în curând), intitulat în traducere "A fost odată în Germania". Cei interesaţi îl pot găsi pe ediţia Vanity Fair online, împreună cu multe alte articole excelente ale aceluiaşi autor. Hitch numea filmul "cel mai bine făcut şi cel mai contra-romantic thriller de acţiune".
Scenariul este adaptat după cartea lui Stephan Aust cu acelaşi titlu, iar prezenţa regizorului Uli Edel (responsabil pentru câte un episod din două seriale preferate ale mele - Twin Peaks şi Oz) reprezintă un vector subtil, mai degrabă simţit prin elemente de metalimbaj. În cea mai mare parte, povestea este redată simplu, liber, oferită actorilor care o duc până la capăt cu o energie dementă.
Trăgaciul dramatic şi prima cortină e oferită de masacrul stradal din 2 Iunie 1967, cu ocazia vizitei Şahului Iranului. Studenţii protestează în stradă, paşnic - câteva pancarte şi vocile lor ca arme - sunt atacaţi iniţial de "gărzile neoficiale" Iraniene, apoi bătuţi cu bestialitate de Poliţia Militară Germană. În câteva secunde, sosirea Şahului pierde reflectorul în favoarea unor urmăriri şi brutalităţi inimaginabile asupra studenţilor. Studentul Ohnesorg (neînarmat) este împuşcat în cap de Karl Heinz Kurras. Din pântecele delirului stradal şi al nevoii de violenţă se naşte mişcarea "2 Iunie". Ulterior, liderul anarhist al studenţilor, carismaticul Rudi Dutschke este împuşcat de trei ori în cap de către un Neo-Nazist.
Suntem astfel aduşi într-o perioadă istorică ce aparent şi-a depaşit seismele şi îşi readună forţele statale. Dar sub faţada unei societăţi reconstruite din ruşine pe un fundament de atrocităţi, furiile fierb cu aceeaşi intensitate. Tineretul simte nevoia să distrugă, să demaşte, să îşi reafirme valorile prin incendiul unei Germanii Vestice ce găzduieşte baze militare americane şi sprijină războiul din Vietnam. În mijlocul evenimentelor, jurnalista Ulrike Meinhof, simpatizantă de stânga, moderată totuşi în acţiuni, îşi vede viaţa personală anihilată de trădări. Devine o apropiată a cuplului Gudrun Esslin-Andreas Baader, doi tineri tirani extremişti care au depăşit demult faza discursivă a revoluţionarilor. Meinhof, mamă a două fete se vede atrasă într-un tumult care o separă pentru totdeauna de viaţa ei de revoluţionar mic-burghez. Povestea o poartă aproape inconştient către terorism - ceva din personajul creat de Martina Gedeck dă mai degrabă impresia că este aproape hipnotizată şi că acţiunile îi sunt tăiate cu scalpelul de raţionamentul mai degrabă strategic de care dă dovadă.
Ulrike este victima propriei ei neputinţe şi inacţiuni, devenind marioneta cuplului terorist. O scurtă pregătire pentru atac armat în Palestina divide şi defineşte cu atât mai mult dinamica celor implicaţi. Împreună cu alţi acoliţi episodici, grupul ucide personalităţi din domeniul bancar sau politic, jefuieşte, arde, revendică mereu crimele prin scrisori bombastice. Unul câte unul sunt prinşi şi deţinuţi, iar moartea oricărui membru, oricât de insignifiant sau stângaci în insurecţii dă numele unui nou comandament de guerilla urbană.
Filmul are viteza şi senzaţia unui accident, este o deversare de adrenalină, lozinci, energie şi napalm. Perspectiva este însă una teribil de lucidă, de tăioasă în a nu romanticiza rău-făcătorii şi a nu demoniza autorităţile fără alt argument decât "spiritul revoluţionar". E mai degrabă un studiu psihologic asupra structurii autofage a maniei. Johanna Wokalek creează în mod senzaţional o Gudrun Esslin psihotică, şarmantă şi letală în primele acte, Moritz Bleibtreu un Andreas Baader imprevizibil, periculos, mesianic.
Bruno Ganz este excelent în temperatul şi raţionalul Horst Herold, oficialul german care încearcă să stopeze acţiunile distructive ale facţiunilor noi iscate.
Lui îi aparţine de altfel şi cel mai inteligent raţionament vizavi de fenomen: trebuie găsite şi corectate motivele pentru care oamenii recurg la terorism.
Se încarcă comentariile...
