INTERVIU Dani Oţil, despre dezamăgiri, experienţe şi site-ul prin care face apel la bunul simţ al românilor: „Când sunt la pământ, mă gândesc de unde am plecat“

INTERVIU Dani Oţil, despre dezamăgiri, experienţe şi site-ul prin care face apel la bunul simţ al românilor: „Când sunt la pământ, mă gândesc de unde am plecat“

Dani Oţil în studioul Adevărul Live FOTO Eduard Enea

Realizatorul TV Dani Oţil (38 de ani) a mărturisit că, deşi este o fire competitivă, nu este într-o competiţie profesională cu Răzvan Simion, alături de care prezintă de 11 ani matinalul „Neatza cu Răzvan şi Dani“, de la Antena 1

Ştiri pe aceeaşi temă

Invitat la Adevărul Live, Dani Oţil a vorbit despre copilăria sa, despre experienţele de viaţă, dar şi aspectul care îl deranjează când este adusă în discuţie relaţia pe care a avut-o cu Mihaela Rădulescu. 

Site-ul care face apel la bunul simţ al românilor

Dani Oţil a lansat de curând bunsimt.ro, un site dedicat obiectelor pierdute. Mecanismul de funcţionare e unul foarte simplu şi de mare ajutor pentru oricine. Cei care găsesc diverse obiecte le fotografiază şi le încarcă pe site, astfel încât cei care le-au pierdut să le poată revendica.

„Pentru a avea bun simţ nu ai nevoie de autorităţi, politică, bugete. Bunul simţ locuieşte în fiecare dintre noi. Fiecare dintre noi poate schimba ceva în viaţa altuia. Spre exemplu, un act pierdut nu foloseşte nimănui, dar pe proprietar îl încurcă total. E un proiect la care m-am gândit încă de acum trei ani. Site-ul nu are nici zece zile de viaţă şi sunt deja foarte multe obiecte puse de oameni care vor să le dea înapoi şi nu vorbim de chei, vorbim de telefoane mobile, de brăţări de aur, lucruri care pot fi reutilizabile, dar care au fost găsite de oameni cu frica lui Dumnezeu, de oameni cu bun simţ. Iar poveştile sunt foarte frumoase, eu le-am citit aproape pe toate“, a explicat Dani.

El a precizat şi că bunul simţ este o trăsătură de bază a românilor şi a fost convins de acest lucru datorită călătoriilor dese pe care le face prin ţară: „Eu am avut ocazia să văd gesturi senzaţionale prin ţară. Fără să fiu răutăcios, poate în Bucureşti s-a mai dus din bunul simţ sau a fost acoperit de nevoia de a te proteja, poate că în Bucureşti nu ai prea multe exemple de bun simţ şi atunci în loc să te aliniezi la coada oamenilor cu bun simţ, te pui la cealaltă coadă pentru că acolo sunt mai mulţi. Dar şi aici se întâmplă gesturi frumoase. Iar în ţară dai de lucruri senzaţionale. Mi s-a întâmplat să fiu în Timişoara primul la semafor, să fiu cu ochii în telefon şi să nu observ că s-a pus verde, când am ridicat privirea mi-am dat seama că era de ceva vreme verde şi primul meu gând a fost: ce e cu «proştii» ăia din spate care încă nu m-au claxonat? Pentru noi normalitatea este cea din Bucureşti, din păcate noi ne-am adaptat la traiul de aici“.

„Adevărul“: Puţini oameni ştiu că numele tău real e Daniel Zeno Oţil.

Dani Oţil: Da, lumea mă întreabă de ce mi-am luat nume de scenă, dar nimeni, niciodată, nu mi-a zis Daniel, doar Dani. Zeno îmi spunea dirigu’, dar doar când mă dojenea. Dirigintele meu a fost coleg cu tata, care a fost profesor de română şi rusă.

Tatăl ţi-a fost şi profesor?

Nu, ai mei nu ar fi acceptat niciodată să am vreun plus. Ştiu că par un golan, dar contrar aparenţelor, nu am fost niciodată un elev sau un copil problemă. Eram un tocilar sub acoperire, mi-am meditat toţi colegii, i-am trecut clasa pe toţi prietenii din gaşcă. Am fost la informatică, la cel mai bun liceu din Reşiţa, era greu să mă târăsc după toate geniile din clasa mea, dar chiar şi aşa, un elev de nota 8 cum eram, i-am trecut clasa pe toţi prietenii mei. Nu eram tocilar, dar învăţam extrem de repede. Uram să stau prea mult cu un caiet sau cu o carte în mână, însă îmi plăceau proiectele, asimilam repede şi aveam o memorie fotografică impresionantă. Ştiu că la un moment dat învăţasem atât de bine manualul de chimie organică încât ştiam ce figură pe ce pagină era. Erau şi multe materii la care nu eram bun, cele umane în general, dar să zicem că am fost suficient de viclean încât să trec cu uşurinţă fără să învăţ prea mult.

Ai recunoscut că eşti o persoană foarte competitivă. Ţi se întâmplă să fii aşa şi în raport cu Răzvan Simion, colegul tău de la matinal?

Nu, niciodată, mai avem glumiţele noastre, mai punem câte-o prinsoare, facem provocări, dar sunt lucruri minore. Uneori ne mai aprindem, dar nu avem o competiţie profesională, ar fi penibil ca doi oameni care încearcă să construiască o maşină să fie în competiţie unul cu celălalt. Care e rostul?

Eşti critic cu tine?

Sunt atât de critic cu mine încât am ajuns să fiu nemulţumit de nişte fenomene foarte plăcute din viaţa mea. Şi oamenii din jurul meu mă întreabă: „Dar tu cum pleci de la cursă nemulţumit? Ai ieşit pe locul doi din o sută“, „Da, dar de ce nu e locul unu?“. Da, mi se întâmplă des şi a trebuit în anumite perioade ale vieţii să mă reglez cu treaba asta.

Aţi început să prezentaţi matinalul la 16 ani. Ţi-a fost teamă de ceva atunci?

Da, cea mai mare frică mi-a fost de o dezamăgire a fanilor. Când am început noi nu exista Facebook, iar oamenii nu comunicau atât de uşor. Pe vremea noastră hate-ul nu era atât de dezvoltat, nu era exprimat cu atâta tupeu. Odată cu platformele sociale a început să se dezvolte şi răutatea pur gratuită.

Cum ai reuşit să depăşeşti perioadele dificile din viaţa ta, inclusiv cea profesională?

Când sunt la pământ, pentru că uneori intervine oboseala, de foarte multe ori mă gândesc la locul de unde am plecat. Eu vin dintr-o familie modestă, iar acum am o maşină absolut superbă cu care merg la curse, am mecanici, am un buget, am un combinezon cu numele meu, adică trăiesc o poveste grozavă. În Reşiţa erau curse stradale şi dacă m-ai fi întrebat atunci dacă vreodată o să fac aşa ceva, eu aş fi spus nu, pentru că eu cu creierul meu de copil şi cu nevoile de atunci nu puteam suprapune un asemenea vis peste realitatea mea. Eu m-am învăţat cu greul din copilărie, când eram tot timpul flămând, făceam două-trei antrenamente pe zi la sport şi mi-era tot timpul foame, dar mai ales mi-era poftă de ceva dulce. Mi-aduc aminte şi acum cum mă lipeam de geamul consignaţiei de la colţul străzii şi mă uitam la ciocolată prin geam şi nu ştiam când o să o mănânc. Acum am un om care îmi aduce cafeaua în fiecare dimineaţă, la aceeaşi oră, cu fix aceeaşi cantitate de zahăr şi atunci nu m-ar bate Dumnezeu să zic că nu am chef de muncă?

Care e cea mai importantă lecţie pe care ai învăţat-o de la părinţii tăi?

Să fiu om. Ai mei m-au învăţat că limita până la care poţi merge este bunul simţ. Ai mei nu cer lucruri şi bani cu împrumut, pentru că ei consideră că nu e de bun simţ. Şi nici eu nu fac asta, deşi am afaceri micuţe şi oamenii cu care lucrez mă mai întreabă de ce nu cer ajutor altora. Cred că am acest blocaj din copilărie.

Au fost oameni care te-au dezamăgit?

Am fost multe persoane care m-au dezamăgit de-a lungul timpului. În general, oamenii cu care construieşti un proiect au nevoie întotdeauna de un ajutor la început şi atunci te tratează cu blândeţe şi într-o bună zi, fără să anunţe, pleacă, iar asta pe mine mă ucide. Mi s-a întâmplat de câteva ori în viaţă. Cred că mi s-a întâmplat de prea puţine ori, pentru că tocmai mi-am mai luat o ţeapă de acest gen. Ţine de bun simţ să ne despărţim anunţând sau ţine de bun simţ să încercăm să limităm pagubele.

Dacă îţi cauţi numele pe Google apar foarte multe articole despre tine şi relaţia cu Mihaela Rădulescu. Te deranjează că lumea încă e curioasă şi-ţi pune întrebări despre acest capitol?

Nu mi-am mai căutat numele pe Google de opt ani. Dacă întrebarea e pertinentă, nu m-ar deranja. Noi nu ne-am mai văzut de mult timp, mai vorbim din când în când pe diverse proiecte profesionale. Mă deranjează că este o etichetă atât de puternică, sigur, ea nu poate fi ştearsă, cred că şi marile poveşti de dragoste dintre marii actori sunt căutate tot restul vieţii. Dar mă deranjează când se caută o versiune peiorativă în treaba asta. Eu cu Mihaela suntem buni prieteni, încă ne mai ajutăm în situaţii profesionale grave. A fost o relaţie intensă, a fost de film.

Spuneai că la 40 de ani nu te mai vezi spunând „Neatza“ la televizor. Ce ai în plan?

Visez la a avea o emisiune mai rară, poate de prime-time şi să câştig aceiaşi bani ca acum. Nu spun că nu mai vreau să spun „Neatza“, dar nu cred că lumea se va mai uita la mine când o să am 45 de ani, o să fiu un bătrânel care se schimonoseşte la televizor.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: