INTERVIU Cosmin Cernat: „Locuind în Canada am învăţat să-mi iubesc ţara aşa cum e“

INTERVIU Cosmin Cernat: „Locuind în Canada am învăţat să-mi iubesc ţara aşa cum e“

Cosmin Cernat este prezentatorul show-ului „Exatlon“ FOTO Kanal D

Cosmin Cernat (42 de ani), prezentatorul show-ului de succes „Exatlon“, difuzat de Kanal D, a vorbit într-un interviu pentru Adevărul despre experienţa competiţiei din perspectiva moderatorului, despre copilărie, pasiunea pentru sport şi începuturile sale în televiziune.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cosmin Cernat, prezentatorul show-ului „Exatlon“ de la Kanal D, a vorbit într-un interviu pentru Adevărul despre experienţa „celui mai greu format TV“ pe care l-a prezentat, după o pauză îndelungată. Stabilit de doi ani în Canada, alături de familie, unde „ducea o viaţă liniştită şi bătrânească“, Cosmin Cernat a primit o propunere din partea reprezentanţilor Kanal D pe care n-a putut s-o refuze. După ce „a analizat“ formatul şi a fost convins că este unul „real“, a luat decizia să se reîntoarcă la profesia care l-a consacrat: cea de prezentator TV. 

Cosmin Cernat a vorbit şi despre perioada de comentator sportiv şi a mărturisit care au fost momentele lui preferate de la Jocurile Olimpice. Îşi aminteşte şi de o gafă de pe vremea când comenta victoria istorică a Gabrielei Szabo, când devenea campioană olimpică la Sydney, în anul 2000. 

Cosmin Cernat a terminat Facultatea de Sport din Bucureşti, iar primul loc de muncă a fost la ziarul „Dimineaţa“, în departamentul de ştiri sportive. La TVR „a fost admis fără loc“ în '96, după o perioadă în care a lucrat fără bani, mânat de dorinţa de „a fura“ meserie. A devenit cunoscut publicului larg odată cu emisiunea „Ploaia de Stele“, unde a lucrat cu Valeriu Lazarov, despre care spune că era foarte atent la detalii şi nu spunea niciodată „las' că merge şi-aşa“. De la el a învăţat ce înseamnă un scenariu de televiziune şi cum să obţină emoţie de la o persoană pe care o intervievează. 

În copilăria petrecută la bunici, la Focşani, se juca fotbal toată ziua şi făcea numai trăsnăi. Prin liceu a descoperit baschetul, care a devenit sportul lui preferat şi pe care-l juca până când „îl lua salvarea“. Momentul care i-a marcat copilăria a fost moartea mamei, profesoară de fizică şi chimie, pe când avea doar şase ani. A fost crescut de tată care i-a spus tot timpul că poate să facă orice, atât timp cât îl face fericit, învăţătură pe care o dă mai departe copiilor lui. 

În perioada Revoluţiei avea doar 14 ani, dar înţelegea tot ce se întâmplă. A vrut să iasă în stradă, dar a fost oprit de tatăl lui, care i-a oferit pentru prima dată un pahar cu vin, din damigeana proaspăt desfăcută, adusă de la Focşani. „Nu vreau să te văd mort, în sicriu, la 14 ani“, i-a spus tatăl îngrijorat. 

În anii '90, după ce a început să-şi câştige existenţa, a început să-şi cumpere haine „cu tona“, ca să suplinească lipsa din copilărie. Spune că este foarte bine că există proteste şi e de părere că fiecare ar trebui să se gândească, în primul rând, la ce ar putea el însuşi să facă pentru a aduce valoare acestei ţări. Cât timp a locuit în Canada a învăţat să iubească România aşa cum e. După terminarea proiectului „Exatlon“ plănuieşte, însă, să se întoarcă în Canada. 

Adevărul: Cum a venit propunerea pentru show-ul „Exatlon“? Te aflai în Canada în acel moment.
Cosmin Cernat: Am primit un telefon de la reprezentanţii Kanal D, mi s-a explicat despre ce e vorba, le-am spus că sunt în Canada şi că duc o viaţă liniştită, bătrânească (râde). M-am uitat la format cu atenţie, cum procedez de obicei la mai toate emisiunile pe care le fac, şi am decis că e în regulă şi vreau să intru în această poveste. Am crezut că va avea succes. Am fost şi rezervat pe de-o parte, iar pe de altă parte am crezut foarte tare în el. Pentru că prima întrebare pe care am pus-o a fost dacă „e adevărat“. Sau dacă nu e scripted, fake, şi mi-au zis că nu se pune problema de aşa ceva. Realitatea nu m-a dezamagit. Ăsta a fost începutul. Puţin complicat pentru că fiind acolo ( n.r. -în Canada) cu familia a fost o decizie importantă. Dar am avut noroc cu soţia mea, Mădălina, care, la fel ca mine, a lucrat în televiziune o viaţă şi stia că mie îmi place profesia asta pe care o fac; a zis „Ok. Hai, du-te!“.
 
Ce ţi-a plăcut ţie la acest format? Ce te-a atras la el?
În primul rând, era şi o provocare pentru mine. Mare parte a reality show-urilor din România până acum, din punct de vedere al ratingului, au fost modeste şi nu pot spune că au fost prost făcute pentru că n-ar fi corect, dar n-au prins. Au existat diverşi factori care au condus la eşecuri. Tot ce înseamnă reality show-uri mari nu au avut succes. M-a atras partea sportivă, asta a venit normal, şi partea psihologică a formatului. Foarte interesant cum evoluează concurenţii, cum se schimbă, pentru fiecare dintre ei concursul aceste este ca un experiment. De cele mai multe ori, de succes. Pentru că te redescoperi. Toţi au spus asta.
 
Ai luat o pauză de televiziune destul de mare. De ce?
În viaţă mi-am spus tot timpul să nu iau decizii radicale. Şi Înainte să plec din România eram într-o situaţie în care nu acceptam multe lucruri, pentru că nu am vrut, pentru că eu cred foarte tare în această profesie. Chiar dacă în momentul de faţă în media din ţara noastră  sunt puţine oaze respirabile, eu am crezut tot timpul în această profesie. Şi atunci am făcut altceva în Canada, comunicare pentru diverse companii, am lucrat şi în Ministerul Sportului, am fost consilier, am făcut diverse lucruri. Adică m-am dus exact acolo unde oamenii aveau nevoie de experienţa mea. Am zis că voi accepta dacă va exista ceva care din punctul meu de vedere e corect, care din punctul meu de vedere le va arăta tuturor că încă mai există în România, deşi mai sunt puţini care o fac, profesia de prezentator, de comentator. Pentru că, dacă dăm filmul înapoi, în ultimii 20 de ani, şanse au fost pentru mulţi, televiziuni au fost cu duiumul, canale de sport au fost şi sunt nenumărate, dar dacă e să facem un focus grup sau dacă e să mergi pe stradă să întrebi, să-ţi spună lumea 10 prezentatori şi 10 comentatori de sport, cam aceiaşi sunt. Aş da cateva exemple: Teo, Pavel Bartoş, Dan Negru, Florin Calinescu…
 
Ce calităţi trebuie să aibă un bun prezentator de televiziune? Cum trebuie să fie el?
Din punctul meu de vedere, trebuie să fie oameni educaţi, cultivaţi si, cel mai important, care îşi iubesc profesia. Pentru că dacă ne uităm la traseele multora, au fost cu suişuri şi coborâşuri nenumărate. Nu am nimic cu colegii mei, le doresc mult succes în continuare pentru că eu am încercat să cresc de-a lungul timpului şi să ajut cât am putut de mult oamenii cu care am lucrat.
Şi la comentatori sportivi, dacă oprim lumea pe stradă, e aceeaşi poveste: Grădinescu, Enăchescu, Cosmescu, Băleanu, Cernat, Costi Mocanu, Felix Drăghici, Mironică, o să mai zică despre Luminiţa Paul care comentează tenis, care comentează foarte bine şi care a comentat foarte bine şi finala Simonei Halep de la Roland Garros.
 
Tot ce pot spune este că noi am dormit în ’96, când făceam înregistrări la Jocurile Olimpice de la Atlanta, pe scaunul de la TVR. Scriam pe nişte caiete, rupeam ştiri, pe vremea aia curgeau ştirile pe fax, la etajul II, le tăiam şi spuneam: astea sunt ştirile mari, cum spunem noi - externele, astea sunt ştirile interne. Am umplut caiete mari cu minute de ştiri. Luam scriptul ăla şi mergeam cu el la montaj , învăţam montaj cu Luminiţa Stancu, care monta tăind filmul cu foarfeca, aşa se făcea montajul atunci. Am învăţat meserie, stăteam ca nebunii şi la fel facem şi acum să ştii…
 
FOTO Kanal D
 
Au existat proiecte pe care le-ai refuzat înainte de Exatlon?
Da, au fost proiecte care nu mi s-au potrivit şi pe care le-am refuzat, nu o să dau detalii, dar mare parte dintre ele au fost deplasate, nelalocul lor, specific vremurilor pe care le trăim.
 
De ce crezi că „Exatlon“ a avut un succes atât de mare în ţară? Care au fost punctele forte ale competiţiei?
În primul rând pentru că a fost real, apoi cred că a contat foarte mult castingul, mai cred că a contat întrecerea sportivă şi mai cred iar în ceea ce spun eu mereu, că televiziunea înseamnă imagine, că la televizor nu poate să apară oricine şi nu poate să vorbească oricine. Este o emisie bine făcută, bine filmată, bine montată. Cu sunet bun, cadre bune, băieţii de la montaj stăteau nopţi întregi şi lucrau, pe cameramani îi bătea soarele în cap sau îi ploua şi ei tot încercau să găsească acel cadru bun…A fost o emisie foarte bine realizată.
 
Şi alte televiziuni vor avea două formate asemănătoare. Ce părere ai despre asta? Crezi că vor avea succesul „Exatlon“?
E destul de greu să faci predicţii, pentru că nu ştiu cum vor fi realizate. Sper, pentru calitatea pieţei din România, să fie bine făcute. Mie mi-a plăcut tot timpul să am cu cine să mă bat. Cum îmi spunea mie odată un regizor că ratingul nu contează şi i-am spus zâmbind la un pahar de vin: „te rog frumos, fă un film sau regizează o piesă de teatru şi pune-o la tine acasă, pe televizor şi uită-te tu cu nevasta ta“. A început să râdă. „Ai dreptate, eşti nebun“. Nu sunt nebun, dar imi place competiţia.
 
Formatele acestea sunt puţin diferite, le ştiu pe amândouă. Poate în mintea telespectatorului o să fie ceva asemănător, dar nu ştiu cât de mult le vor adapta pieţei din România. Vorba lui Lazarov, Dumnezeu să-l odihnească: „un format poate să fie genial, dar dacă nu ştii să-l adaptezi la ţara respectivă, poate fi un eşec răsunător. 
 
Cum ai văzut tu competiţia, din perspectiva de prezentator al show-ului?
Pentru mine a fost poate cel mai greu format pe care l-am făcut: multe componente – de reality, de interviu, de comentariu sportiv şi de talk show, cu „amendamentul“ de a intervieva aceiaşi oameni vreme de cinci luni de zile.
 
Ai avut şi blocaje?
Sigur că există, există blocaje chiar şi la Roger Federer sau la Jordan. Normal că îţi pui întrebări, opream maşina pe dreapta şi mă gândeam. Plecam cu ceva în minte, ajungeam acolo şi mi se părea că aceea nu e cea mai buna formulă. Începeam ceva, îi simţeam pe concurenţi că erau cu mintea în altă parte, cu o stare care nu avea nicio legătură cu nimic şi spuneam: „Ok, hai să ne oprim“. „De ce?“, „Nu-mi iese, mă duc să beau nişte apă, sunt răguşit“. Toată lumea mă întreba: „Ce ai, Cosmin?“ .„Uşurel, sunt şi eu om“, le raspundeam. Mă duceam, îi lăsam cinci minute, mă întorceam şi veneam cu o altă întrebare, altă construcţie a dialogului. Când s-a terminat emisiunea le-am explicat, iar unii dintre ei au înţeles sau s-au amuzat. Ştii cum e: pare simplu când te aşezi la cadru, dar în spate e cu totul altceva.
 
Care a fost relaţia ta cu concurenţii?
Am păstrat distanţa pentru că aşa mi s-a părut normal. E foarte periculos în momentul în care ei nu au niciun punct de sprijin. Singurul moment de defulare este echipa de producţie. Şi atunci eu am încercat cât am putut să păstrez distanţa, i-am lăsat să-şi verse uneori năduful şi supărările inclusiv pe mine, pentru că aveau momente când se legau poate de lucruri care nu erau reale:  Domnule, că ăla a aruncat mai de aproape decât mine sau că ăla a încălcat linia şi ziceau: băi, Cosmine, ca n-ai fost atent, că trebuia să fluieri. Şi le spuneam: hai să ne uităm pe imagini, hai să vedem, hai ziceţi ce aveţi de zis. Existau tensiuni la meciurile naţionale când erau amândoi prezentatorii, iar cu sute de oameni în jur…nu a fost simplu.
 
FOTO Kanal D
 
Au existat şi lucruri care nu s-au văzut la TV?
Televiziunea a ajutat, vorba lui Ion Ţiriac, a schimbat sportul mondial, sunt sporturi în care nu vezi, nu simţi cât de frumos e sportul respectiv. Dau exemplul badmintonului. Dacă te uiţi de aproape la badminton, la ce joacă oamenii aceia, ţi se pare ireal cum sar, cum se întind, cum se ridică, e un hopa-Mitică, cum zic bătrânii. Există lucruri care nu se văd şi e normal, dar există şi lipsa asta de încredere a publicului: „lasă, bă, că nu e chiar aşa“ Şi la noi în România e mai abitir decât în alte părţi: „hai, mă, că nu cred eu că ăia dorm acolo, că mănâncă doar aia, mai primesc şi ei ceva, ştii?“ Şi pe mine m-au oprit oamenii pe stradă să mă întrebe: „dar ce, Cosmin, chiar aşa a fost?“ Şi le răspund: „dar nu i-aţi văzut pe ăia cum arătau la început? Când a venit Giani abia putea să se rostogoleasca, înţelegi? Şi acum a fost la Cluj şi a jucat 20 de minute ca atunci când era tânăr.“ Sigur că nu vezi, că nu îi cântăreşţi în fiecare zi. S-au speriat prima dată când au fost la restaurant, unii dintre concurenţi s-au speriat când s-au uitat prima dată în oglindă după un timp.
 
Să ne amintim de începuturile tale în televiziune. Ai început să lucrezi în TVR în ‘96. Cum ai ajuns să lucrezi în televiziune? Ai terminat Facultatea de Sport.
Prima oară am lucrat vreo doi ani la ziarul „Dimineaţa“. Am ştiut să bat la maşină. Eu şi acum sunt cunoscut în toate redacţiile că „rup“ tastatura computerului. Un laptop nu mă ţine foarte mult. La mine e cu zgomot, sar tastele. (Râde) Am lucrat acolo la departamentul de sport, acolo am învăţat să scriu scurt, ceea ce e extrem de important în această meserie, să nu existe informaţii balast, parazitare, să nu existe lucruri care nu interesează. După care am dat concurs la televiziune şi am fost admis fără loc. Au fost admişi doi băieţi, unul era favoritul lui Dadi Graur (porecla lui Dumitru Graur – n.r.) şi unul era favoritul lui Ionel Stoica. Favoritul lui Dadi a rămas Narcis Şelaru, am împărţit acelaşi post amândoi la un moment dat, că am fost angajaţi cu jumătate de normă, aşa era la TVR pe vremea aia. Iar celălalt nu a mai venit pentru că lucra la o bancă şi a spus că e mult mai bine plătit acolo. Şi m-a sunat Cornel Prunea şi mi-a spus: „unde eşti mă, nenorocitule?“, „Acasă, nea Cornele“, aşa îi ziceam eu. „Treci, mă, la televiziune, fir-ai al dracu’“. „De ce mă, nea Cornele, că oricum veneam la 12.00“. Eu veneam fără bani, am muncit câteva luni fără să fiu plătit. „Ce să caut, mă, Nea Cornele la televiziune că vin la prânz“, „Vino, mă, că te angajăm“.
Şi m-am dus cu buletinul, cu cartea de muncă aia veche, m-au înscris acolo reporter şi aşa am intrat eu în televiziune. Atunci  mi-a zis Cristi Ţopescu: „Ne place de tine, eşti foarte bun, dar eşi admis fără loc“. „Cum adică? Cum vine chestia asta?“ Zice „la următoarele angajări o să te luăm pe tine dacă vrei să vii“. Şi mă duceam zi de zi, mă duceam dimineaţa la ziar şi apoi plecam la televiziune. Erau câţiva la TVR pe atunci: Pumnea, Enăchescu Grădineascu,  Băleanu.
 
Îţi aminteşţi cum au fost primele zile/săptămâni de redacţie? Spuneai că ai furat şi multă meserie de la alţi jurnalişti cu vechime. De la cine ai învăţat cele mai multe lucruri?
Sunt foarte mulţi. Scriam mult, mă punea Cornel să scriu, mă trimitea la filmări, am rupt aeroporturile aşteptând diverşi, stăteam pe la porţi pe acolo. Ştirile sportive sunt pasiunea mea. Au fost mulţi care au vorbit urât despre TVR, poate din pricina contextului, dar acolo erau nişte ştirişti care atunci când ieşeau pe post erau extraordinari - Paul Şoloc, Melinescu, Florin Mitu, Victor Ionescu. Ei citeau, ceea ce am reuşit şi eu să fac, pe numărul de rânduri. Că aveai bătute la maşină, să zicem, 11 rânduri erau 30 de secunde. 22 de rânduri însemnau un minut şi citeau cu ceasul pus pe masă. Ne şi jucam: „citesc în 40 de secunde, tu în 35. Citesc eu în 50, citeşte tu în 45“. Tot felul de chestii de genul acesta. E muncă, nu se naşte nimeni învăţat. Asta a fost în ceea ce priveşte ştirile. Cornel Prunea, că nu l-am pomenit niciodată, a avut grijă de mine, tot timpul îmi spunea ce să fac. Şi Dumitru Graur m-a ajutat, sunt persoane care au crescut mulţi oameni în televiziune. Şi el e unul dintre puţinii care au crescut atât de mulţi. Pe de o parte, televiziunea înseamnă nu numai să ştii să vorbeşi, e şi multă muncă în spate. Trebuie să ai un background din punctul meu de vedere.
După sport, am trecut apoi la divertisment, am lucrat cu Lazarov...Eu chiar am lucrat cu Lazarov, că mă şi amuzam în urmă cu ceva vreme, în CV-urile multora apare că au lucrat cu el, dar veneau oameni care spuneau „domne, nu vă supăraţi, am stat cinci ani în firmă cu el, unde eraţi că nu v-am văzut? Şi ce aţi făcut acolo?“
 
Related image
 
Cum era Lazarov?
A lucrat mult cu noi. Ne explica şi cum trebuie să construim un scenariu de televiziune, de cât timp avem nevoie dacă vrem să obţinem emoţie de la cineva, ce trebuie să spunem, ce nu trebuie să spunem. El era şi foarte pasionat de treaba asta cu scenariile, le corecta tot timpul. Când a venit în România cu scenarii, toată lumea se uita strâmb la el. „De ce îi trebuie scenariu unui prezentator? Că el trebuie să vorbească“. Ne uitam la emisiuni împreună, ne chema şi la Madrid. Venea în România şi ne spunea: „uite, la interviul ăsta a fost bine, dar a treia întrebare trebuia să fie a patra. Aici trebuia să taci pentru că el era emoţionat. Şi dacă vorbim peste el, îşi pierde emoţia respectivă şi atunci noi nu am obţinut ce voiam de la el. După ce ai povestit de familie, trebuia să te duci să vorbeşti cu maică-să, care era acolo şi care plângea. Şi trebuia să te uiţi în monitor şi să vezi că regizorul ţi-a dat-o acolo pe mama şi trebuia să te duci să vorbeşţi cu ea“. Multe, multe fineţuri de genul acesta. Exact cum spune Hagi, e muncă, multă muncă, nu altceva. Ţin minte odată că la „Iartă-mă“ s-a enervat într-o zi atât de tare că Raluca Moianu, care avea tocuri, făcea zgomot puternic pe parchet. Şi a pus mâna pe telefon şi a zis foarte politicos: „Nu vă supăraţi, sunt atâţia oameni acolo, nu auziţi că fata aceea face zgomot cu tocurile în studio, nu puteţi să puneţi o bucată de mochetă acolo? Nicio problemă, o plătesc eu“. (râde). Sunt multe istorii de genul acesta. Avea cazuri favorite de la „Surprize-Surprize“, nu avea o problemă în a susţine financiar, nu o făcea doar că să dea bine la televizor. El spunea: „Ce putem să facem pentru oamenii aceştia? Ok, haine adunăm, dar mai mult de atât. Putem să luăm copilul de acolo să-l ducem undeva, există vreo şansă să vorbească unul la protecţia copilului?“. Adică dădea valoarea corectă, umană şi de business unui show de televiziune, nu zicea niciodată lasă că merge şi-aşa.
 
Mai târziu, am avut o emisiune unde lucram cu Tudor Mărăscu, Dumnezeu să-l ierte, am făcut o emisiune asemănătoare show-ului „Genialii“, „Stele de cinci stele“ se numea. În ea veneau actori şi lucram mult cu Tudor, care mă ţinea până la 12-1 noaptea pentru nişte prezentări banale în care aveam de spus: „urmează secvenţa din piesa «Cotletele» cu Radu Beligan şi Gheorghe Dinică“. Şi mă punea s-o zic de 10 ori şi-i spuneam: „Tudore, dar pentru ce?“ Zicea „Nu e bine, mai stăm o dată“. Zic: „E trei, Tudore, e o prezentare, dă-o dracu, nu se poate“. Ieşeam şi fumam o ţigară şi zicea apoi: „hai, te rog eu, mai trage încă trei“. „Bine, Tudore, mai trag trei“. Şi am o fază excepţională cu Tudor. Draga Olteanu Matei era invitată în emisiune. Draga mea Draga, cum îi zic eu, voia să facă la Piatra Neamţ o piesă de teatru cu vedete de televiziune. Şi draga mea Draga zice „Cosmine, vrei să joci?“ şi am zis „Normal“, eram încântat. După treaba asta, ies la ţigară cu Nea Tudor şi-i povestesc foarte încântat. Tudor Mărăscu trăgea din ţigară, stătea foarte drept şi zice aşa cu o prestanţă regizorală, încerca să se impună cumva, „mă, Cosmine, nu te supăra, dar la câţi prieteni actori ai tu, dacă erai talentat, te descoperea, mă, dracu, careva până acum“. (râde). „Bine, mă, Tudore, mă. Mi-ai stricat toată plăcerea şi toată bucuria“. Sunt multe povestioare de genul acesta, nopţi întregi şi cu toţi actorii pe care i-am avut în emisiune. De la ei am învăţat iar foarte, foarte mult. Am lucrat şi cu Doina Anastasiu. Eu am şi furat mult, iar ei simţeau că vreau să fur şi îmi explicau. Stăteau cu mine şi povesteau cu mine, adică vorba lor: „tu vrei, alţii nu“.
 
Ai devenit cunoscut şi după ce ai prezentat emisiunea de divertisment „Ploaia de Stele“, la care îmi spuneai că ai lucrat cu Lazarov. Ce amintiri speciale ai de atunci?
Am cu toţi concurenţii. Unii şi-au văzut de muzică, alţii nu, alţii doar s-au distrat. Îmi spunea cineva la un moment dat că a fost N&D la „Ploaia de stele“, dar nu-i mai ţin minte chiar pe toţi. Au fost vreo 100 de ediţii, câţiva ani de zile. Sunt multe amintiri, dar vezi tu, de obicei, mă leg de oameni, amintirile mele sunt legate de diverse întâmplări. Şi de la sportivi am învăţat multe lucruri, ei seamănă cu actorii dintr-un anumit punct de vedere, au aceeaşi rigoare, în ce priveşte detaliile. 
 
 
De unde pasiunea pentru sport? Ce sporturi ai practicat până acum?
De la taică-miu, jucam toată ziua fotbal în copilărie, mergeam cu bicicleta foarte mult. Tata ar fi vrut să joc fotbal, dar am ajuns la baschet. Am jucat handbal în echipa şcolii, până în clasa a opta, apoi m-am dus la baschet, am jucat la Dinamo câţiva ani, şi de aici m-am dus către Facultatea de Sport şi apoi am ajuns la jurnalism sportiv. Ele au fost legate dintr-un anumit punct de vedere. Mi-e greu să-mi imaginez viaţa fără sport, dar mi-e greu să-mi imaginez viaţa şi fără cărţi, şi fără teatru, şi fără filme, şi fără altele.
 
Ai fost şi comentator sportiv la şapte ediţii consecutive ale Jocurilor Olimpice. Care au fost momentele tale favorite?
Medalia de aur a Gabrielei Szabo, la Sydney în 2000, foarte frumoasă cursă, a bătut-o pe Suzy, impresionant…Şi al doilea moment a fost cel în care am comentat-o pe Ionela Târlea când a ieşit vice campioană olimpică la Atena în 2004, proba de 400 m garduri. Îmi mai amintesc un moment în care am fost pe bazin şi am nimerit că mă sunase Radu Naum care comenta şi-mi zice „bă, vino încoace că nu avem reporter. Ia un cameraman şi vino aici“. Era proba de nataţie, concura Diana Mocanu. Şi m-am dus acolo şi am stat la postul de comentator şi înainte de cursă, de prima medalie de aur a Dianei Mocanu. Am fugit apoi să facem interviurile cu Diana Mocanu. Ţin minte că nu au vrut să dea interviu atunci nici ea, nici antrenoarea. Şi am stat o oră acolo, am aşteptat, a venit şi Radu şi am stat şi am făcut interviurile. Şi în Japonia, unde am comentat Biatlon, în ‘98 când cel mai bun rezultat a fost obţinut de Eva Tofalvi, clasată pe locul 11.  Multe…, pot să scriu o carte, dar încă nu-i timpul, mai stau (râde).
 
Ai făcut şi gafe? O amintire amuzantă?
Au fost destule. Am mai povestit-o pe asta, gafa cu Gabriela Szabo când am vrut să spun că e antrenată de soţul ei şi am zis că e căsătorită cu soţul ei Zsolt Gyöngyössy.
 
Te-ai născut în Bucureşti, în 1975. Cum a fost copilăria ta? Ce amintiri ai?
Tata să spună… că mama s-a prăpădit de mult, eram copil când a murit mama, aveam şase ani, acesta e momentul care mi-a marcat mie copilăria. Am fost crescut de bunica mea din partea mamei şi de tatăl meu. Dar au avut o relaţie foarte bună amândoi. Mai am un frate, mai mic decât mine cu trei ani. Mare parte a copilăriei mele mi-am trăit-o la Focşani, de unde sunt părinţii tatălui meu. Mergeam vara acolo şi făceam toate trăsnăile posibile şi imposibile.
 
Ce vă jucaţi?
Toată ziua eram afară, ne jucam cu mingea, spărgeam lucruri, făceam toate prostiile. Nu-mi plăcea să stau în casă.
 
   Tata ne-a zis tot timpul: «Eu nu-mi doresc decât să fiţi fericiţi»
 
La şcoală ţi-a plăcut? Învăţai bine?
Învăţam destul de bine. Mătuşa mea era foarte supărată pe mine pentru că nu m-am dus la Facultatea de Matematică, aveam nişte rezultate decente pe la olimpiadele de matematică. M-am dus destul de sus până în clasa a opta, după care, în liceu, am dat de baschet şi a fost cea mai frumoasă perioadă de baschet de liceu ever din viata mea. Erau sălile pline la Spiru, de la Mihai Viteazu, Cantemir. Copiii ieşeau de la ore să ne vădă jucând. Eu am făcut liceul Dimitrie Cantemir şi toată ziua jucam baschet. De vreo două ori m-a luat salvarea, jucăm câte şapte opt ore. Viaţă…
 
Ce meserie aveau părinţii?
Mama a fost profesoară de fizică şi de chimie, iar tata inginer proiectant de instalaţii. S-a pensionat acum, s-a liniştit. Tata a vrut să fac Construcţii, considera că aş avea un viitor cu matematica mea, deşi mi-a folosit la alte lucruri, cum ar fi logică. Matematica a fost una dintre pasiunile mele, dar nu am mers cu ea mai departe.
 
Ce relaţie aveai cu tatăl tău? Era autoritar?
Tata tot timpul ne-a zis: „Eu nu-mi doresc decât să fiţi fericiţi“. Un lucru care mi s-a părut foarte mişto şi pe care l-am spus şi eu copiilor mei: „indiferent ce faceţi, asta e uşa; nu să ieşiţi afară, ci să intraţi mereu atunci când aveţi nevoie. E deschisă, asta e cheia, veniţi acasă indiferent de ce prostii faceţi şi unde vă duceţi“. Eu povestesc foarte mult cu el. De când m-am întors in tara, am stat numai cu el.
 
Aşadar nu a avut o problemă totuşi când i-ai spus că alegi Facultatea de Sport, în schimb.
N-a avut o problemă atunci când am ales să fac Facultatea de Sport, dar mi-a spus un lucru: că trebuie să mă gândesc că sportul în România, baschetul la vremea aceea, e riscant. Că dacă îţi rupi un picior sau o mână şi nu ai nicio meserie, nu ai nicio şcoală, ce faci? „Vrei să faci asta? Fă, nu am o problemă, dar nu te poţi baza numai pe asta“. Şi el avea dreptate pentru că la un moment dat au început să mă doară toate, copil fiind, spate, genunchi. Atunci m-am hotărât să dau la Construcţii, dar m-a întors din drum profesorul de sport din liceu. Mi-a zis: „băi, Cosmine, nu sportul e viaţa ta? De ce să te duci tu să te faci inginer? Te vezi tu să fii inginer?“ „Eu ştiu?“ „E plină ţara asta de ingineri“. Bine, şi asta e o tâmpenie, că în afară, cei care au această meserie sunt foarte respectaţi. Întorcându-mă la tata, m-a intrebat: „Eşi sigur?“, „Da, sunt“. M-am apucat şi am învăţat anatomie şi gramatică şi am luat 8 şi ceva. M-am descurcat decent şi la probele de sport şi am intrat.
 
Ca adolescent cum ai fost? Ai avut vreo perioadă de rebeliune?
N-am fost un copil cuminte nici în liceu. Nu mergeam foarte mult la şcoală pentru că îmi plăcea să joc baschet, cum ziceam, şi tot timpul am făcut ce mi-a plăcut. D-aia poate unii consideră că sunt mai degrabă bunic decât tată. Adică esenţial este să fie copilul fericit, să faca ce-i place. Sigur, există reguli, există şi disciplină. Şi mai era o perioadă când jucam foarte mult billiard, nopţi întregi, până dimineaţa.
 
Cu fetele cum erai? Ai fost un cuceritor?
Nu ştiu, nu pot să mă plâng, erau fete frumoase, ca şi acum. Unele se uitau după mine, altele nu. (râde). Mă uitam şi eu după ele, a fost o perioadă frumoasă.
 
De prima dragoste îţi aminteşti?
Da. Era o fată din şcoala generală mai mare decât mine cu un an de zile, nu o să-i dau numele că poate e măritată, cine ştie (râde) şi citeşte prin ziar. Dar eram foarte îndrăgostit. Era cu oracole pe vremea aia, scriam în oracole, furam flori să-i duc ei, era o chestie drăguţă care a rămas la stadiul de chestie drăguţă. Nici măcar nu ne-am pupat (râde). Mai aveam o fată în clasă de care îmi plăcea şi i-am spus asta când ne-am întâlnit după 20 de ani. Era blondă şi purta tot timpul o coadă împletită. Mort am fost după ea.
 
Aveai 14 ani la Revoluţie. Ce amintiri ai de atunci?
Eram cu tata, am vrut să ies, dar nu m-a lăsat. Mi-a zis clar să nu ies. Ţin minte că avea o damigeană de vin de la Focşani. Abia o adusese şi a desfăcut-o. Avea ea altă destinaţie, cred, la vremea respectivă. Şi deşi aveam 14 ani, mi-a dat şi mie să beau un pahar cu vin. Şi zicea: „stăm aici acasă“. „Eu vreau să mă duc“. Şi zice: „eu nu vreau să mă cert cu tine, nu vreau să avem discuţii, nu ţi-am zis niciodată nimic, dar eu nu am nevoie de un copil mort, în sicriu, la 14 ani. Când o să ai 18 ani poţi să ieşi dacă vrei“. Şi am rămas acasă.
 
Ştiai ce se întâmpla cu adevărat? Erai conştient de situaţie, de consecinţe?
Oh, da, ştiam. Tata povestea foarte mult şi ştiam tot ce se întâmpla atunci în România, îmi amintesc când erau rafturile goale în magazine şi ştiam de ce, când bunica stătea la coadă să ne ia mălai. Am avut o copilărie în care nu am fost privilegiat în niciun fel din acest punct de vedere. Şi tata stătea ore întregi la coadă când se aduceau ouă, îmi amintesc totul.
 
Stând în Canada am învăţat un lucru: să-mi iubesc ţara aşa cum e
 
Stăteai şi tu la cozi?
Mai stăteam cu tata, da. Dar voia să ne ferească cumva de toate astea. Şi mamaia mea îmi amintesc că a venit acasă într-o zi cu bluza ruptă şi cu jumătate de pungă de mălai. I-a rupt-o cineva, în bătaia aceea pentru mâncare. Dar erau alte timpuri. E greu să le explici copiilor acum.
 
Ai simţit după aceea diferenţele? Cum a fost după?
Începusem să câştig banii mei, am început să am lucruri pe care nu le aveam înainte. Îmi cumpăram foarte multe haine pentru că n-am avut când eram mic şi nu mi-e ruşine să spun asta. Am cumpărat o tonă de haine după, tocmai pentru că nu am avut cand eram copil.
 
 
Ce părere ai despre starea actuală a sportului românesc?
Nu ştiu dacă e aşa de rău pe cât spune lumea că e, nu e nici atât de bine pe cât încearcă alţii să spună, e lipsa unui sistem şi atunci când nu există unul, e foarte greu să dai verdicte şi nu poţi să numeşti rezultatele decât ca fiind accidentale, în sens pozitiv. Dar nu poţi să spui că există un sistem. Sunt federaţii unde lucrurile merg OK, de exemplu ce a făcut la lupte prietenul meu Răzvan Pârcălab, e foarte foarte bine pus la punct. Ce a făcut Elisabeta Lipă în Federaţia Română de Canotaj, când am început să ne întoarcem la perioada de glorie în care Uţa chiar a scris istorie pentru ţara asta, indiferent de oamenii care au vorbit-o de rău. Ca să înţeleagă copiii, ea e un fel de Federer, poate chiar mai mare decât Federer. E canotoarea secolului. Cam asta e. Ea oricând se poate aşeza la masă cu oricine. Sunt şi federaţii de genul acesta. La handbal lucrurile nu merg rău. Dar vorbesc de o strategie a sportului, pentru că e greu să reuşeşti de unul singur. Şi la Federaţia Română de Scrimă lucrurile merg bine. Mihai Covaliu a făcut treabă bună şi ajunge pe această poziţie la COSR, nu e atât de negru pe cât pare totul. Toată lumea spune că nu sunt bani. Nu ştiu dacă sunt sau nu sunt, problema e la cum se gestionează banii. Repet, nu e atât de dramatic. Sunt şi discipline unde lucrurile nu stau foarte bine, ca atletismul, gimnastica, dar e normal. E foarte greu să duci copiii la atletism sau la gimnastică. Cine mai stă opt ore pe zi în sală?
Copiii se îndreaptă către altceva: fotbal, tenis, sunt jocuri care sunt interesante, e normal. E mai uşor să dai într-o minge. De-aceea am spus că, din punctul meu de vedere, canotajul şi luptele sunt nişte exemple pentru că acolo munca e la fel de multă.
 
E foarte bine că există proteste, e un exerciţiu democratic
 
Ce şanse ar avea un copil talentat la sport să facă performanţă, dacă provine dintr-o familie fără posibilităţi financiare?
Aici ne întoarcem la sistem. Problema e numărul. Trebuie sa reuşim să-i găsim pe aceia care sunt talentaţi, apoi să-i susţinem şi după să ne mândrim cu ei... Că aşa e foarte simplu: „bravo, cântă imnul!“.
 
Cum ar trebui să se schimbe acest sistem?
Trebuie să plece în primul rând de la baza de selecţie. Pe vremuri, oamenii se duceau, căutau prin sate, mai ştiu eu pe unde. Dar asta înseamnă finanţare. Avem nevoie de mult mai multe centre olimpice, naţionale, pe fiecare specialitate în parte. Experţi care să se ducă să caute copiii talentaţi şi să-i atragă într-un fel către sport.
 
Despre starea politică actuală ce părere ai? Oamenii ies la proteste, la mitinguri.
În primul rând, stând în Canada am învăţat un lucru: să-mi iubesc ţara aşa cum e. Din punctul meu de vedere, România nu e atât de rea pe cât spunem noi. Eu n-am întâlnit nicio naţie pe această lume care să se vorbească atât de mult de rău pe ea cum se întâmplă în România. Sunt probleme, dar sunt şi multe lucruri OK. La noi există această nebunie, după părerea mea, de foarte multe ori nejustificată. Şi spun asta după doi ani de locuit în străinătate. E foarte bine că există proteste, este un exerciţiu democratic, dar din punctul meu de vedere fiecare ar trebui să se gândească la ce poate face pentru a aduce valoare acestei ţări. Problema e ura aceasta pe care nu ai cum să nu o percepi. Când o să dispară ura asta dintre noi, atunci o să ne fie mai bine.
 
Plănuieşti să te muţi din nou în Canada după ce termini cu „Exatlon“?
Da, aşa e planul. Aşa vrem. Acum, tot ce am învăţat în Canada este că oamenii au o mobilitate extraordinară pe care noi, românii, nu o avem. Ei se duc unde le e bine şi unde câştigă şi sunt fericiţi cu familia lor.
 
citeste totul despre: