INTERVIU Actorul Eugen Cristea, la 65 de ani: „Mă gândesc în fiecare zi la moarte, dar cred în reîncarnare“ VIDEO

Eugen Cristea împlineşte astăzi 65 de ani, recunoaşte că se gândeşte des la sfârşit şi se declară mâhnit de faptul că românii au uitat să se bucure de viaţă. Într-un interviu acordat la Adevărul Live, actorul povesteşte cum i-au fost anii studenţiei, cum a trecut de la Politehnică la Actorie.

„Adevărul“: Împliniţi şi 56 de ani de carieră. Cum aţi debutat?

Eugen Cristea: Debutul meu a avut loc în 1961, practic în secolul trecut, în studiourile Radioudifuziunii Române, la emisiunea „Clubul Voioşiei“. Genericul era făcut de o mare actriţă, Silvia Chicoş, care a lansat foarte multe cântece pentru copii, o voce inconfundabilă, iar regizor era Mihai Pascal. Am colaborat cu toţi marii regizori ai radioului din acea vreme, cred că am vreo 600-700 de piese în fonoteca de aur a radioului. Tot în ‘61 am debutat şi la televiziune, am făcut un duplex în direct, Bucureşti-Chişinău, şi eram în replică cu un alt mare actor, celebrul Cosma Braşoveanu. Eu eram un copil atunci, aveam 9 ani, la vremea respectivă eram numiţi copiii-minune ai radioului, Gelu Colceag, Marina Romanov, nişte nume care au făcut epocă în radio.

Cine a fost "de vină" pentru apropierea de lumea artistică?

În principiu eu am fost de vină, pentru că părinţii şi-ar fi dorit să îmbrăţişez o carieră tehnică. Mi-a plăcut foarte mult matematica, mi-a plăcut enorm fizica, tatăl meu era profesor de fizică şi chimie, iar eu eram pasionat şi aveam acasă un mic laborator de chimie, unde, din când în când, se mai produceau diverse explozii mici. Imediat ce am terminat liceul am dat admitere la Politehnică, un an am fost la Automatică şi Calculatoare, lucru care avea să-mi folosească în zilele noastre, când, iată, nu te mai poţi desprinde de această blestemăţie de instrument. Apropo de Facebook, mi s-a întâmplat la un spectacol la Teatru Masca să intrăm în scenă şi la un moment dat să trag cu coada ochiului şi să văd nişte lumini albastre. Mi-am zis: „Vai, ce deştept Mălaimare, ce efecte a pus, nu le-am mai văzut până acum.“ Dar când m-am uitat mai atent am realizat că toţi erau cu telefoanele în mână, după doar 10 minute de spectacol ei erau toţi albaştri…

Eu am observat un lucru şi-l spun cu toată responsabilitatea: românii nu mai ştiu să se bucure. Vezi diverse nunţi la televizor, uită-te cu atenţie şi ai să vezi prefăcătoria. Dacă te uiţi la mireasă, pe lângă faptul că are o rochie care valorează cât salariul meu şi viitoarea pensie pe zece ani, e mată ca expresie.

Cum s-a întâmplat să treceţi de la Politehnică la Actorie?

M-am hotărât pur şi simplu. Îmi pare foarte rău că spun lucrul ăsta, pentru că am avut colegi minunaţi la Politehnică, dar n-am suportat atmosfera şi, să fiu iertat că gândesc aşa, dar când au început să ne ducă prin fabrici şi uzine să turnăm în oţel tot felul de forme n-am mai rezistat.

Am luat hotărârea de a da admitere la Actorie peste noapte, m-am pregătit exact zece zile, mi-a recomandat cineva un actor de la Naţional, Victor Moldovan. Am fost la el, m-a pus să citesc o poezie şi mi-a zis: „Măi, avem probleme, nu ştiu cum o să intri tu cu vocea asta de cocoşel.“ Dar eu am o anume expresivitate în mişcare şi atunci mi-a zis: „Trebuie să profităm de faptul că eşti un viitor actor «mişcăcios».“ Şi am făcut o variantă a poeziei „Măturatorul“, a lui Jacques Prévert, pe pantomimă. Pe vremea aia, în 1972 când am dat eu examen, era bine, nu intrai cu pile. Pentru ultima probă pregătisem monologul lui Iordache din „D-ale Carnavalului“.  Acest personaj m-a urmărit de-a lungul vieţii, îl mai joc şi acum.

Apropo de expresivitate corporală şi de mişcare, aţi fost pasionat de pantomimă o bună perioadă de timp...

Mi-am cultivat acest talent, am lucrat foarte mult cu Ştefan Tapalagă şi pe urmă am avut un mare model în Florian Pittiş, pentru că am petrecut cinci ani la Cenaclul Flacăra, acolo am debutat ca folkist şi pe urmă am trecut pe pantomimă. Pot spune fără să bat apropouri că am fost printre promotorii acestui gen.

Cum eraţi ca elev?

Nu eram tocilar, dar memoria şi corectitudinea m-au făcut, alături de Tora Vasilescu, şef de promoţie, aveam ca profesori oameni minunaţi nu puteai să nu înveţi. Era o atmsoferă…ne iubeam, ne respectam.

Şi acum mă mai trezesc cu câte un telefon de la UNATC: „Ştiţi trebuie să fac un scurtmetraj, dar nu putem să vă plătim…“ Te duci, îi ajuţi, e interesant. Eu nu cred în conflictul dintre generaţii. Şi generaţia mea are uscăturile ei, şi asta, dar mai bine le eviţi. Am văzut multe dintre spectacolele Teatrului Naţional şi e bine ce se întâmplă acolo, cel mai recent a fost „Angajare de clown“. Eu am şi lucrat în circ, mi-a plăcut enorm şi am un mare respect pentru oamenii din circ, sunt nişte oameni care au câteva sute de lei, muncesc toată ziua. Pe unii i-am şi întrebat de ce fac asta, „Pentru aplauze.“ Superb! Pentru ce trăim? La urma urmei nu asta e satisfacţia?

Modelul meu este maestrul Radu Beligan, aşa m-au şi poreclit ăştia mai tineri de la teatru, mă ajută să cobor din maşină şi-mi zic: „Poftiţi, maestre Beligan!“ Mă onorează!

Totul e să nu stai pe loc. M-am întâlnit zilele trecute cu un prieten care îmi spunea că a ieşit la pensie, are o casă, dar nu ştie ce să fac. Eu dacă nu aş mai avea ce să fac…

Vă gândiţi la acel moment, la dispariţia inevitabilă?

Să fiu complet sincer, mă gândesc în fiecare zi la moarte, dar fac parte din categoria celor care cred în reîncarnare.