INTERVIU: Cabiria Andreian Cazacu: „Eram supărată dacă altul rezolva problema. Îmi lua bucuria“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cabiria Andreian Cazacu (86 de ani) a avut o singură mare pasiune, întreaga viaţă. Din momentul în care tatăl i-a arătat cum se rezolvă primele exerciţii, a ştiut că matematica este destinul ei. Astăzi, are un singur regret: că nu a stăruit mai mult pe zona de cercetare

Cabiria Andreian Cazacu priveşte prin cameră, nu fără o notă de deznădejde. „De când s-a făcut curat, nu mai găsesc nimic.“ S-a întâmplat că a fost vizitată de o nepoată, una dintre puţinele dăţi în care cineva din exterior îi calcă pragul, iar ruda aceasta s-a gândit să o ajute. I-a strâns toate hârtiile, fotografiile vechi, cărţile în stive ordonate şi le-a plasat în locuri strategice, să nu te împiedici de ele. Procesul, deşi lăudabil în teorie, a produs efecte negative greu de cuantificat pentru familia Cazacu. Imaginaţi-vă un sistem construit din elemente distincte, toate interconectate după reguli foarte precise. Iar acum, gândiţi-vă cum se modifică acest sistem în momentul în care una dintre aceste componente este deplasată sau eliminată. Cam aşa se simte Cabiria Andreian Cazacu. Ca un computer virusat. Toate automatismele construite în ani au dispărut peste noapte. „Eroarea de sistem“, combinată şi cu vârsta doamnei, se simte şi în timpul interviului. Cabiria Andreian Cazacu rememorează momente, însă nu mai găseşte uşor legăturile dintre ele. Par capitole din cărţi separate, cu personaje şi acţiuni diferite. Iar apoi, după ce bâjbâim minute în şir, exact ca într-un sistem matematic, toate acele elemente, aparent străine unul de celălalt, se unesc miraculos. Iată, aşadar, povestea vieţii Cabiriei Andreian Cazacu, sub semnătura „autoarei“. Şi, dincolo de întâmplările descrise în ceea ce urmează, iată o discuţie care îşi preia obscen contextul, transformând-o în tema fundamentală a întâlnirii: o poveste despre bătrâneţe.

Cabiria Andreian Cazacu: Casa asta, în care ne aflăm, am construit-o noi. Aproape 18 ani am plătit către stat datoria pentru construcţie.

„Weekend Adevărul“: Dumneavoastră împreună cu soţul?

Da, da. Noi ne-am născut în acelaşi an, 1928, eu, în februarie, şi el, în noiembrie. El s-a ocupat cu cercetarea pe partea de inginerie, eu – pe matematică. Soţul meu, după ce a terminat Politehnica, a venit la Facultatea de Matematică, pentru nişte completări de cunoştinţe, şi cu ocazia asta m-a cunoscut. Aşa ne-am întâlnit şi uite că ne-am înţeles foarte bine! Îmi amintesc că era o zi, o sărbătoare d’asta, pentru popor, nu vreuna religioasă, şi eu am primit o scrisoare. Era scrisă de soţul meu şi o trimisese printr-un alt doctorand, sau poate era chiar doctor atunci, nu mai ştiu. Scrisoarea a ajuns la tata. Când am ajuns acasă, am deschis-o şi ce să vezi? Era o declaraţie de dragoste, însoţită de o cerere în casătorie!

Ce vremuri… Aţi fost emoţionată?

Ei, sigur că da! Mai ales că-l apreciam ca student al meu, dar nu mă gândisem niciodată la aşa ceva. Soţul meu cântă şi la vioară, face parte din Orchestra Inginerilor, de care, cu siguranţă, aţi avut ocazia să auziţi.

Cum se numeşte soţul dumneavoastră?

Mircea Dimitrie, fără liniuţă între ele. Eu îl alint „Leul“, pentru că are o putere deosebită.

Numită după un film

Doamnă, că tot am ajuns la nume, de unde vine numele de Cabiria? Sună neobişnuit.

A, da. Este un nume legat de D’Annunzio (n.r. – Gabriele d’Annunzio, scriitor italian). El a scris despre problemele populaţiei din nordul Africii. Iar una dintre contribuţiile sale a fost un scenariu al unui film numit chiar „Cabiria“, inspirat şi de romanul lui Gustave Flaubert, „Salammbô“. 

Cărui părinte i-a plăcut filmul aşa de tare?

Amândurora. Dar mai ales tatei. Tata a luptat la Mărăşeşti, şi eu tot timpul mă emoţionam când îmi povestea despre faptele sale de vitejie pentru întregirea ţării. Să ştiţi că aşa a fost generaţia mea.

V-a fost tatăl model în viaţă?

Da, sigur că da. Bunicul meu dinspre tată era notar. Pentru perioada respectivă, era o persoană care se ocupa cu alte lucruri decât marea majoritate a oamenilor din afara Bucureştiului, adică munca pământului. Tata l-a moştenit, cumva: a făcut Şcoala Normală, un loc deosebit în care se cultiva dragostea de ţară. Tatăl meu a fost un foarte mare patriot şi un foarte mare iubitor de matematică. După ce a terminat liceul, s-a gândit să urmeze cursurile facultăţii la Iaşi, specializarea chiar pe matematică.

Deci matematica a fost în familie.

Trebuie să ştiţi ceva. Eu m-am născut destul de târziu pentru ei, aveau amândoi 38 de ani. Erau destul de în vârstă. Ai mei se căsătoriseră în 1918. Mama îmi povestea cum bunica mea încerca să o convingă să se gândească mai bine la măritiş: „Cum să te iei acuma? Nu vezi câte văduve şi câţi oameni necăjiţi sunt în jur?“. Şi mama îi spunea: „Lasă-mă, că dacă nu mă iau acuş, nu mă mai iau niciodată!“. Aşa, vorbe de copil... Oricum, părinţii mei mai încercaseră o dată să aibă un copil, dar, din nefericire, a murit de mic. Când am apărut eu, tata şi-a rupt mult din timpul propriu pentru a mă educa. Şi mama m-a sprijinit foarte mult, dar în alt fel. Îmi spunea tot timpul: „Hai, învaţă tu, că eu nu am avut ocazia asta. De treburile gospodăriei mă ocup eu“. Şi aşa a făcut. A muncit toată viaţa, până la 96 de ani.

Şi de lecţii să înţeleg că se ocupa tatăl.

Tata a simţit totdeauna plăcerea de a rezolva probleme. Iar plăcerea aceasta mi-a transmis-o şi mie, încă din copilărie. Era atât de ataşat de mine şi de ideea de a fi lângă mine, de a mă susţine, încât, atunci când am intrat la universitate, a venit cu mine, chiar şi la primele cursuri. Iar dacă mă îmbolnăveam, tata venea la facultate şi lua notiţe în locul meu.

Premianta permanentă

Facultatea aţi făcut-o tot la Iaşi?

Nu, la Bucureşti. Tatei i s-a acordat şansa de a prelua o catedră la Facultatea de Matematică din Iaşi, dar a refuzat. Prioritatea lui era ca eu să primesc o educaţie adevărată, să aibă timp să se ocupe de studiile mele. Şi dată fiind situaţia României, în război cu URSS-ul, s-a decis că voi urma facultatea la Bucureşti.

Copil fiind, eraţi o fire mai retrasă, aplecată mai mult spre studiu, sau „un copil ca toţi copiii“, cum se spune?

Nu eram chiar expansivă faţă de copii, pentru că n-am mai avut rude de vârsta mea. Preferam să stau acasă, să citesc, să rezolv probleme. Mai ales să rezolv probleme, era fantastic. Plus că statul cu tata era ceva... Îmi punea întrebări despre viaţa păpuşilor mele, apoi îmi povestea ceva despre Dobrogea, de exemplu, după care rezolvam probleme de matematică împreună.

A fost nevoie să vă spună un profesor că sunteţi făcută pentru matematică sau v-aţi dat seama singură, raportându-vă la cei din jur?

Ştiam, pur şi simplu. Păi tata publica lucrări de specialitate despre ecuaţiile de gradul III. Îl vedeam scriind, îl întrebam, el îmi răspundea. Adică aveam un fel de curio-zitate mai puţin întâlnită, era normal să-mi dau seama că aveam o chemare spre matematică. În plus, am fost tot timpul foarte bună la învăţătură, asta era tot ceea ce conta pentru mine. Am luat premiul I din clasa I, până am ajuns la facultate. M-au apreciat profesorii, poate chiar mai mult decât meritam.

Spre „zona abstractă“

Cu ce v-a cucerit matematica?

Spre deosebire de alte materii, unde învăţai ceva şi reproduceai ceea ce ai învăţat, matematica rezolva probleme. Eram supărată dacă nu puteam rezolva o problemă şi o făcea altul. Nu mă supăram pe celălalt, ci pe mine însămi. Îmi lua bucuria de a rezolva problema (râde). Mă rog... Ce egoism din partea mea...

Nu e ambiţie?

Aşa, da, da. Ambiţie. Dar uneori egoismul şi ambiţia sunt acelaşi lucru.

Când aţi terminat liceul ştiaţi clar că veţi merge spre matematică?

Da, nici gând să-mi planific altceva. Mi-a mai plăcut gimnastica, dar ştiam că eu fac matematici. Deşi mama mă îndemna, dacă tot sunt bună la cifre, să mă duc spre inginerie, unde erau salariile mai mari.

Şi de ce nu v-aţi dus spre inginerie?

Pentru că nu mă trăgea. Eram mai atrasă de zona aceasta mai abstractă. Îmi plăcea geometria mult.

Vă mai aduceţi aminte de vreo problemă care v-a chinuit mai mult, poate, în copilărie?

Nu, nu. Le descifram rapid.

„N-am simţit constrângerile comuniştilor. În matematică era simplu“

Domnişoara Cabiria Andreian Cazacu, alături de 

cei doi părinţi FOTO: ARHIVĂ PERSONALĂ

image

În ce an aţi intrat la facultate?

În 1945, şi în 1949 am absolvit-o.

Ştiu că l-aţi avut profesor pe Grigore Moisil.

O, da, domnul profesor Moisil! Îmi zicea „Cucuţa“, pentru că-l vedea pe tata cum mă aducea de mână la facultate, în fiecare dimineaţă.

Cum era domnul Moisil?

Sclipitor! Şi câştiga copiii, tineretul. Avea nişte jocuri de cuvinte, nişte potriviri care stârneau hohote de râs la
cursuri. Am avut nişte profesori extraordinari. Începând cu Simion Stoilov, la care am şi dat doctoratul, Moisil...

Aceşti profesori, despre care îmi vorbiţi, îşi dăduseră seama că excelaţi la matematică?

Sigur că da. Asta era! Nu era vorba despre cine ştie ce idei geniale, ci despre un copil care iubeşte matematica, îi place să lucreze şi este prezent la toate orele. Nu exista să lipsesc de la vreun curs, doar dacă eram foarte bolnavă. M-au apreciat toţi.

Vă încurajau să rămâneţi strict pe matematică, să nu mergeţi spre alte zone?

Nu era nevoie. Eram hotărâtă să fac numai matematică pură. Altceva nu m-a interesat niciodată.

Aveaţi, la momentul respectiv, un vis, un obiectiv? Vă doreaţi să demonstraţi ceva anume, să rezolvaţi vreo problemă?

Nu, nu. Doar să rezolv probleme. Tata avea aplecări către literatura matematică, dar, uite, eu nu m-am angajat pe linia aceasta foarte adânc. Era obsedat de cercetarea lui, a ecuaţiilor de gradul III. Eu eram doar silitoare, foarte dedicată matematicii. Ca dovadă că am rămas în facultate, fără nicio dificultate. Dimpotrivă, a fost trimis cineva de la Facultatea de Matematică să mă anunţe să mă prezint pentru întocmirea formelor legale de angajare. Deci, în loc să insist eu, ei trăgeau de mine. Însă erau şi nişte timpuri în care şcoala era deschisă pentru tineret. Deşi, perioada respectivă era una foarte grea, pentru o mulţime de oameni a fost o nenorocire. Dar erau şi posibilităţi de dezvoltare.

Povestiţi despre o epocă din istoria României care a rămas ca o perioadă foarte neagră. Vedeaţi lucrurile acestea, în jur?

Cine făcea treaba care trebuia, de matematică, nu avea nicio treabă cu lucrurile rele din jur.

Dar mai ieşeaţi din facultate, mai vedeaţi ce se întâmplă în jur, nu?

Bine, da... Frică nu mi-a fost. Nici colegilor de la Matematică nu le-a fost frică.

Dar când auzeaţi despre unul dintre cazurile acestea de „nenorocire“, cum le spuneţi, nu vă gândeaţi în ce fel de lume sunteţi obligată să trăiţi?

Da... (devine gânditoare)

Cu ce funcţie aţi fost încadrată, la finalul facultăţii?

Am fost, dintr-o dată, asistent. Aşa a fost momentul, fără niciun fel de intervenţie. A fost cazul meu, dar şi al altor colegi de promoţie, care au ajuns, între timp, profesori pe la Paris sau mai ştiu eu unde.

„Lucrurile mergeau foarte normal“

Dumneavoastră nu aţi avut niciodată tentaţia de a pleca din ţară?

Nu, să plec, nu. Deşi, când am fost tânără, călătoream destul de des, mai ales în Germania, eram trimisă la perfecţionarea studiilor.

De ce credeţi că n-aţi avut niciodată imboldul de a rămâne în străinătate?

De ce să rămân? Eram foarte ataşată de România.

Dar nu tânjeaţi după libertatea de acolo, din Franţa, bunăoară?

Eu n-am simţit constrângerile comuniştilor. În matematică era simplu: nu prea erau oameni care să-ţi zică să ai grijă să nu faci aia sau să nu-l vorbeşti de rău pe nu ştiu cine. În zona literară, să spunem, bănuiesc că astfel de lucruri erau mult mai dese. Din punctul nostru de vedere, al copiilor absolvenţi de matematică, lucrurile mergeau foarte normal şi am fost angajaţi imediat.

Nu v-aţi gândit că, plecând afară, vi s-ar putea oferi şi alte posibilităţi în carieră, deschideri, orizonturi noi?

Se poate, se poate. Dar aveam profesorii mei aici, profesori pe care-i stimam. În plus, veneau în România, destul de des, o grămadă de matematicieni de renume, pentru conferinţe şi dezbateri. Erau nume deosebite.

„Nu eram un eveniment printre studenţi. Dar eram foarte corectă“

image
image

A primit Premiul Academiei

Numele: Cabiria Andreian Cazacu

Data şi locul naşterii: 18 februarie 1928, Iaşi

Starea civilă: măritată, nu are copii.

Studiile:

A absolvit şcoala primară în Iaşi şi liceul în Bucureşti, în 1945, aflată, cu familia, în refugiu.

În 1949, primeşte licenţa la Facultatea de Matematică din Bucureşti.

În 1955, susţine doctoratul la Institutul de Matematici din Bucureşti, sub coordonarea profesorului Simion Stoilov.

Activitate profesională:

În perioada 1949 - 1950 este asistent la Catedra de Algebră a Facultăţii de Matematică din Bucureşti, iar între 1951 şi 1955 devine lector la catedra profesorului Grigore Moisil.

În 1955 devine conferenţiar de teoria funcţiilor de variabilă complexă şi în acelaşi timp cercetătoare la Institutul de Matematică al Academiei.

În perioada 1973 - 1974 este şefă la Catedra de Analiză Complexă, iar până în 1984 este decan al Facultăţii de Matematică a Universităţii din Bucureşti.

A fost director general al Institutului Central de Matematică.

Distincţii:

Este prima femeie conferenţiar de la Universitatea din Bucureşti.

A primit Premiul Academiei, „Ordinul Muncii şi Meritul Ştiinţific“.

Locuieşte în: Bucureşti

Cabiria Andreian Cazacu, pozând pe capota primei maşini de familie: „Era una nemţească“ FOTO: ARHIVĂ PERSONALĂ

„Weekend Adevărul“: Spuneaţi că aţi fost numită direct asistent universitar. Cum a progresat, de aici, traseul dumneavoastră profesional?

Cabiria Andreian Cazacu: Am devenit lector, destul de rapid. Nu mai ştiu exact cât a durat transferul acesta, dar am impresia că nu mai mult de doi ani. Norocul meu a fost că, la vremea respectivă, s-au creat doctorate în România. Posibilitatea de a-ţi susţine lucrarea în ţară, şi de a deveni doctor aici. Exista într-o vreme, dar a fost întreruptă nedefinit la sfârşitul războiului. Dar acum revenise, cu posibilitatea de a-ţi susţine activitatea doctorală şi examenele în România.

Până atunci se dădeau în afara ţării?

Da, şi mulţi dintre colegii mei au şi făcut asta, au plecat în străinătate ca să-l susţină. Mă rog, eu n-am avut inspiraţia asta. Eu am avut noroc că am plecat din Moldova, ca să vă spun sincer. Dar în inima mea tot moldoveancă am rămas, să ştiţi. Şi, câteodată, mă mai trădează şi accentul.

„Tata? S-o fi bucurat...“

Cum eraţi ca profesoară, în relaţia cu studenţii? Mai aspră sau permisivă, prietenoasă cu ei?

Aspră, în niciun caz. Eu sper că eram amabilă. Deşi profesorii de matematică sunt, în general, mai severi, pentru că şi materia este mai greoaie. Dar la mine nu a fost cazul. La Facultatea de Matematică erau studenţi foarte silitori, toată lumea voia să înveţe. Tineretul era îndrăgostit de matematică.

Dar vă admirau studenţii?

Ei, nu pot să zic că mă admirau... Dar toată lumea mă aprecia. Nu eram un eveniment printre studenţi, ca să spun aşa. Dar eram foarte corectă la examinare şi ei cred că apreciau asta. Din păcate, eu n-am ştiut să mă fac mai cunoscută acolo. Am publicat extrem de puţin, după standardele academice din domeniu, şi majoritatea lucrărilor au apărut înainte de a-mi susţine lucrarea de doctorat, la începutul anilor 1950.

Când aţi susţinut doctoratul?

Păi, l-am susţinut aici, în România, cu profesorul Stoilov, la Institutul de Matematici din Bucureşti. Ia, staţi puţin (caută printre nişte hârtii aflate în apropiere). Nu mai găsesc nimic aici, mi-au zăpăcit toate lucrurile... Uitaţi, am găsit! Deci, am publicat ceva în 1951, algebră, pentru că atunci eram pe linia lui Moisil. Iar pe linia lui Stoilov am fost în 1952, când m-am înscris la doctorat. Teza de doctorat, pentru că asta parcă m-aţi întrebat, am susţinut-o în 1955.

Care a fost tema doctoratului dumneavoastră?

A fost legat de o noţiune din opera lui Stoilov. Eu am elaborat noţiunea respectivă şi am venit cu noi rezultate în cercetare. Apoi, am lucrat pe opera unui mare învăţat finlandez. Acesta crease o teorie, pe marginea căreia mai puteau fi aduse nişte mici adăugiri şi completări. Am avut ocazia să lucrez şi în direcţia aceasta. Mă rog...

Erau multe femei care-şi dădeau doctoratul în acea vreme?

A, nu, femei, nu. Mai ales în matematică. Cum să mă simt? Normal.

Tatăl dumneavoastră mai trăia? N-a fost mândru de ce reuşise fata lui?

Mândru... Nu ştiu. S-o fi bucurat.

Dar nu v-a spus nimic?

(Râde) Nu-mi amintesc. O fi fost vreun alt cuvânt, dar „mândru“ sigur nu.

„Fără engleză nu se poate trăi“

Câte lucrări aveţi publicate?

Cred că 100 şi ceva. Unele dintre acestea sunt cercetări sau extinderi ale cercetărilor altor matematicieni, altele sunt legate şi de istoria matematicii. Am mai lucrat la editarea operei lui Stoilov, am mai avut colaborări cu alţi matematicieni. Cam la asta se rezumă viaţa mea. Mi-au folosit toate. Şi franceza şi germana...

Vorbiţi franceză şi germană?

Da, şi engleza. Fără engleză, nu vedeţi, nici nu se poate trăi. Ăsta a fost un vis al tatei. Voia să pună bani deoparte, chiar şi după ce se pensionase, ca să pot eu să studiez în Anglia. Da, mi-au găsit o profesoară de engleză încă de când eram la Iaşi. Femeia aceasta preda la Şcoala de Fete din oraş, fondată de regină. Profesoara învăţase chiar în Anglia şi tata a plătit ore, ca să pot învăţa limba. Vreo trei ani a durat asta. Venea la noi o dată pe săptămână. Ei, nu pot să spun că a fost extraordinar de eficientă. Poate că eram şi eu mai mică, poate mă preocupau alte lucruri... Dar să ştiţi că lectură în limba engleză pot să fac.

Dar dintre limbile străine pe care mi le-aţi enumerat anterior, pe care o ştiţi cel mai bine?

Eu zic că franceza. Pentru că am învăţat-o prima şi pentru că şi mama era pasionată de ea. Uitaţi, o femeie care a făcut doar Şcoala Profesională, şi tot învăţa o limbă străină! Mama era foarte mândră că putea să spună câteva cuvinte în franceză, când era nevoie.

„Generaţia mea era deschisă femeilor“

Rămăsesem la momentul în care v-aţi susţinut doctoratul. Ce a urmat, profesional vorbind?

Am devenit conferenţiar şi apoi profesor, începând cu 1968, parcă.

Ştiu că aţi rămas în istoria Universităţii din Bucureşti ca prima femeie conferenţiar.

Credeţi?

Sunt sigur, aşa figuraţi. N-aţi ştiut, la momentul respectiv?

Nu, n-am ştiut. Nu mi-a spus nimeni. Nu ştiu dacă a contat asta, pentru mine. Adică, faptul că am ajuns conferenţiar sigur a contat, şi ca salariu şi ca orice doriţi. Dar restul, cu istoria... Generaţia mea era deschisă femeilor. Şi era şi un lucru bun să ai în colectivul profesoral o femeie.

Până în ce an aţi fost activă în învăţământ?

Am predat şi după Revoluţie ceva. Dar nu mult. Nu mai ştiu exact, în clipa asta. Am lucrat în facultate până în ultimii mei ani de dinainte de pensionare. Chiar dacă nu am făcut eu lucruri deosebite, n-am mai avut cine ştie ce cursuri extraordinare. Se schimbaseră generaţiile, elevii mei deja ajunseseră profesori, alături de mine, la Facultatea de Matematică.

Dar aţi simţit şi o schimbare printre studenţi? Să fi fost mai puţin interesaţi de matematică, faţă de cei din tinereţea dumneavoastră?

A, nu, nici gând! N-am apucat un astfel de moment. Eu am prins numai oameni care erau interesaţi de matematică.

La ce vârstă v-aţi pensionat?

Pe la 70 de ani, nu mai ştiu foarte exact acum. Dar pe atunci trebuie să se fi întâmplat.

„Uite, trec lunile, trec anii şi eu nu fac nimic“

image

În centru, cu ochelari, într-una din comisiile de evaluare de la examenul de Bacalaureat FOTO: ARHIVĂ PERSONALĂ

Cum decurgea o zi normală din viaţa unei cercetătoare în matematică? Ce exista în afara rutinei clasice, acasă-facultate?

Păi acasă continuam munca de la serviciu. În plus, multe lucruri trebuiau pregătite. Făceam expuneri, aveam activitate didactică, iar pregătirile acestea nu le puteam face la şcoală, alegeam să lucrez în linişte, acasă.

Dar să înţeleg că aproape toată ziua era dedicată activităţii legate de matematică?

Da, toată ziua.

Altceva ce mai făceaţi? Nu ştiu, mergeaţi la un film, citeaţi?

Literatură, da, mai mergeam şi la un film, într-adevăr. După ce m-am căsătorit, am început să merg des la concerte, dat fiind că soţul făcea parte dintr-un ansamblu simfonic. Mergeam cu Mircea.

Ce filme vă plăceau?

Istorice.

În stilul lui Sergiu Nicolaescu sau filme istorice străine?

Mai ales româneşti, pentru că erau legate de anumite lucruri din vieţile noastre. Noi eram foarte ataşaţi de România, vorbesc despre generaţia din care fac parte. Nu ne gândeam la universul din jur, conta doar ţara noastră.

„Îmi lipseşte timpul“

Bănuiesc că astăzi petreceţi majoritatea timpului acasă.

Da, n-am mai fost la facultate de multă vreme. Mergeam aproape zilnic, mai ales pentru biblioteca de acolo. Dar am avut şi nişte probleme de sănătate, am făcut şase operaţii la o ureche. Iar soţul are nişte probleme mai mari ca ale mele şi stăm mai mult pe acasă.

Dar vă mai ocupaţi, zilele acestea, de matematică?

Nu, n-am mai putut. Zilele astea vreau să fac puţină ordine, uitaţi-vă puţin în jur, prin casă, e plin de hârtii amestecate.

Ce vă lipseşte ca să vă ocupaţi temeinic de matematică? Capacitatea de concentrare?

Nu, nu. Îmi lipseşte timpul. E şi vârsta, normal. Nu înseamnă că, dacă m-aş reapuca de lucru, aş face mare lucru sau că nu aş uita lucruri importante. De exemplu, legăturile din minte dintre o afirmaţie şi alta, nu ştiu cum mai funcţionează acum. Nu am încercat să văd cum aş rezolva probleme mai deosebite, în perioada asta.

Cât de important e să-ţi ţii mintea antrenată?

Păi, uite, asta e problema, că nu prea mai e antrenată. Uite, trec lunile, trec anii şi eu nu fac nimic.

Dar ce v-aţi mai dori să faceţi?

Cercetare. Sigur, aş face! Dar nu ştiu cum e, sau poate că n-am mai încercat. E posibil ca şi organismul să fi simţit că e puţin cam târziu. N-am mai publicat nimic în ultimii doi-trei ani. Dar asta e. Ce să fac?

„Ar fi fost frumos să avem copii“

De citit mai citiţi?

Da, foarte multă literatură. Biografii, în special. Uite, tocmai am terminat biografia unui profesor care a fost rectorul Universităţii Politehnice din Bucureşti, facultatea lui Mircea. Îl cheamă Radu Voinea. S-a scris o carte frumoasă despre el. Deşi cartea e din 1969, am avut-o tot timpul, dar nu ştiu de ce nu am citit-o. N-a fost vreme. Oricum, am o memorie foarte proastă, în ultima vreme. Îmi amintesc de cărţi pe care le am, ştiu sigur asta, am vrut să le citesc, dar nu mai ştiu unde le-am pus.

Dar vreun romancier sau poet care v-a impresionat, la un moment dat, în viaţă, aveţi?

A, nu ştiu. Acum sunt atât de departe de mine, încât nu ştiu ce să vă răspund. A fost întotdeauna câte ceva.

Aţi avut copii?

Nu, n-am avut.

Regretaţi?

Nu, nu ştiu. Sigur că ar fi fost frumos. N-a prea fost timp ca să mă gândesc la o familie. Să ştiţi că ultima dată, în 1954, când am intrat aici, în casă, am vrut. I-am şi zis lui Mircea: „Uite, acum avem posibilitatea să avem şi noi un copil. Hai, să încercăm!“. N-am reuşit şi un doctor mi-a spus că trebuie să fac operaţie ca
să-mi deschidă posibilităţile de a crea copii. Dar eu n-am mai vrut. Şi soţul meu nu a insistat deloc. A avut şi el preocupările lui ştiinţifice şi am trăit în lumea asta. Acuma, sigur că era minunat, dar...

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

Educație



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite