Mulţi dintre aceştia îl opriră, cu fizionomii descompuse de spaimă, şi îi puseră întrebări complicate: „Nu vă supăraţi, unde îl găsesc pe domnul professor Garabet Ibrăileanu?“ sau: „Mă iertaţi, unde l-aş putea localiza pe domnul Alexandru Philippide? Dar pe domnul Gheorghe Ivănescu?“. Îşi reprimă răspunsul cinic-morbid – „Aţi putea încerca la domnul Cimitir!“ – şi le explică tuturor, răbdător, că „domnii“ în cauză reprezentau acum, pe lîngă numele unor mari personalităţi ale culturii române, şi numele unor amfiteatre ale instituţiei unde se desfăşura palpitanta acţiune. Mai dificil fu momentul în care un tînăr cu ochelari îl abordă intempestiv: „Caut sălile Ilie Popescu şi Mioara Stroescu. Mă puteţi ghida? Am Semiotica şi Lingvistica generală şi habar n-am cum să ajung în aceste amfiteatre...“ Bineînţeles, respectivele cursuri erau ţinute de colegii Popescu şi Stroescu. Buimăcit, decanul nu excluse totuşi ca Popescu şi Stroescu să se fi clasicizat între timp şi să fi ajuns amfiteatre... Îi spuse studentului să încerce peste drum, în clădirea mare şi frumoasă care se vedea prin ferestrele Universităţii. (Acolo era Policlinica pentru Elevi şi Studenţi, iar decanul spera ca aşezămîntul sanitar să aibă şi o secţie de Psihiatrie, unde ochelaristul să nimerească direct, fără ocolişuri inutile). Tînărul mulţumi şi adăugă: „Dar amfiteatrul Ion Mirescu vă spune ceva?“ Profesorul tresări violent (Ion Mirescu era chiar numele lui!). „Tot acolo îl găsiţi!“ răspunse el precipitat. Apoi se duse, îngrozit, în birou.

Nu apucă să răsufle că unul dintre prodecani intră, cu mină disperată, şi îi zise: „Omule, vezi că te caută feroce nebunul ăla de Moroiu. Vrea iarăşi să conteste nu ştiu ce...“ Decanul se înnegură şi mai mult. Moroiu era scandalagiul defazat al facultăţii, care depunea, non-stop, memorii şi petiţii împotriva cailor verzi de pe pereţi. Nu reuşi să se consulte cu prodecanul în privinţa unei posibile atitudini oficiale faţă de dezaxat, pentru că telefonul mobil începu să-i cînte în buzunar. La capătul liniei, o altă colegă atinsă de morbul reclamaţiei îi reproşa că nu găsise hîrtie igienică la toaleta profesorilor... Deodată, zbîrnîi scurt şi telefonul fix. Decanul, prins în torentul verbal al interlocutoarei ultragiate, îi făcu semn prodecanului să răspundă în locul lui. Acesta ridică receptorul şi, după cîteva secunde, gesticulă deznădăjduit înspre decan, şoptindu-i: „E Barizzi...!“ Decanul se schimonosi sălbatic, mîrîind că nu se afla în birou. Doamna de la celular continua să vorbească, dar el nu o mai asculta. Toată atenţia i se fixă pe prodecan şi pe ceea ce el îi spunea terifiantului personaj de la celălalt capăt al liniei telefonice. Barizzi se pensionase de mulţi ani. Avea însă plăcerea sadică de a suna, periodic, decanii şi prorectorii, pentru a le imputa, vreme de zeci de minute, anumite „defecţiuni“ ale învăţămîntului superior românesc. Prodecanul se descurcă exemplar. Zise: „Nu, domnul decan nu este! Participă la deschiderea anului academic. Eu sînt secretarul lui personal.“

  

Codrin Liviu Cuţitaru, autorul acestui articol, este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.

Citiţi articolul integral pe dilemaveche.ro.