Iată-l, in integrum:

  1. sine qua non

  2. Templul lui Knecht

  3. EPTP

  4. 1 ≠ 0

  5. SIMPLU. Nu simplist

  6. EXPLICIT. Nu implicit – contractul psihologic corect

  7. Dacă VALORI nu sunt, nimic nu e

  8. Agendă versus AŞTEPTĂRI

  9. CONVERSAŢIE. Nu slide-uri

  10. 99 + 1 = 100

  11. 1, 1, 2, 3, 5, 8… Fibonacci!...

  12. Soft + Hard = SMART

  13. Spuneţi-mi Marian!...

Continuăm aici cu 4, 5, 6, 7. Spor!

 

4. 1 ≠ 0

Mai în glumă, mai în serios, nici nu vă puteţi închipui cât de diferit este 1 de 0! Dacă vă gândiţi că 0 înseamnă nimicul, inexistentul, foaia albă de hîrtie, veţi realiza forţa colosală a lui 1 în raport cu 0. 1 înseamnă ceva. 1 traduce efortul, curajul, îndrăzneala de a da viaţă unui proiect-pilot. 1 este primul gând devenit fapt. 2, 3, ... sunt infinit mai slabe, mai puţin relevante în raport cu 1. De departe, cel mai greu lucru pe care îl avem de făcut este să dăm viaţă increatului (Dan Barbilian / aka Ion Barbu)

Eu folosesc principiul 1 ≠ 0 în două circumstanţe T&T distincte:

  • când invit cursanţii să-şi creeze propriile planuri de acţiune / proiecte de dezvoltare etc., după încheierea programelor T&T specifice; tendinţa majorităţii este de a umple tabele cu multe acţiuni, din care la urmă nu pun în fapt (mai) nimic; în acest context, accentuez faptul că, de departe, lucrul cel mai greu este să pornească întreaga maşinărie a proiectului, de aceea esenţial este să dea viaţă mai întâi acelui 1 care face diferenţa, fundaţie pe care să clădeaqscă mai departe, să adauge alte şi alte componente de proiect, în funcţie de resursele la dispoziţie
  • când invit cursanţii să-şi sintetizeze argumentele, în cadrul programelor de comunicare / vorbire în public etc.; amintiţi-vă mantra TEDideas worth spreading. Prin urmare, dacă nu am ce spune, tac (0). Dar dacă am ce spune, atunci presiunea pe care o pun este următoarea: dacă ar fi să sintetizezi totul într-un singur cuvânt, care ar fi acela? Într-o singură propoziţie, care ar fi aceea? Într-o singură sintagmă memorabilă, care ar fi acea sintagmă? Am constatat că strategia enunţată oferă si o bună soluţie de management al eului, respectiv în materia controlului emoţiilor vorbirii în public: autocontrolul (inclusiv ţinerea de minte) devine mult mai uşor de gestionat când vorbesc sintetic şi la obiect, în comparaţie cu livrarea unui discurs prolix, fără cap şi coadă, care în cele din urmă ameţeşte de cap atât protagonistul, cât şi audienţa.

 

5. SIMPLU. Nu simplist!

Diferenţa este enormă. Mi-a fost dat, într-un an, să aud cu urechile mele feedback-ul furios al unor studenţi de-ai mei, care, venind de la cursul unei alte persoane, au explodat fierbând de nervi: [such and such] thinks we are idiots – he explained [such and such concept] as if we’re stupid kids!... Ouch!...

De-a lungul anilor, am constatat cât de puternică este arta şi măiestria explicării lucrurilor complexe în cuvinte simple, folosind analogii uşor de de înţeles, dar cu un nivel de profunzime asemenea celui din metafora aisbergului. Ca parte din contractul psihologic pe care îl tranzacţionez la începutul fiecărui program T&T, spun: m-aş bucura mult să luaţi conversaţia drept simplă, în schimb deloc simplistă – ar însemna să va jignesc direct dacă aş veni în faţa voastră cu lucruri triviale (în sens matematic). De fiecare dată când aţi avea tendinţa să exclamaţi “ăăăă, banal!...”, vă rog să vă uitaţi atent sub apă – s-ar putea să constataţi că proporţia de aisberg de aisberg deasupra-dedesubt să fie chiar mai dezechilibrată de 20%-80%, poate chiar 1%-99%. Mă bucur să ştiu că vorbim simplu, pe înţeles, dar asta nu înseamnă ca facem rabat la complexitate şi profunzime. Mulţumesc anticipat pentru înţelegere!

Ilustrez principiul simplu, nu simplist printr-un exemplu.

De multe ori folosesc metafora meciurilor de fotbal desfăşurate în nocturnă, pentru a introduce axiomatica EPTP. Spun: e nevoie de toate cele patru seturi de proiectoare, câte unul în fiecare colt al stadionului, pentru ca jucătorii să vadă mingea foarte bine. Dacă un set lipseşte, atunci acoperirea luminoasă a stadionului este incompletă, putând afecta calitatea jocului. Aşa şi cu EPTP: joc cu mărgele de sticlă înseamnă gestionarea măiastră a tuturor celor patru categorii de resurse, nelăsând niciuna de izbelişte.

 

6. EXPLICIT. Nu implicit

"Ştiţi ce înseamnă sine qua non?"

Orice întrebare de acest gen poartă cu sine două conotaţii distincte ale răspunsului: una normală la cap (DA, ştiu – nu e nevoie să explici / NU, nu ştiu – explică, te rog); şi una din noaptea minţii (Ce, bă, faci mişto de mine? Şi dacă nu ştiu, ce? Înseamnă că-s prost? etc.) În timp, am învăţat că interacţiunea bazată pe comunicare onestă, incorectă politic, cu toate vorbele pe masă e infinit mai benefică pentru calitatea învăţării generate în proces, în comparaţie cu dulcegăriile ipocrite şi cuvintele alese călduţ, nu cumva, vezi-doamne, să ofenseze interlocutorul. Atenţie: tot feedback este atât cel pozitiv, cât şi cel negativ – ambele, prin natura lor, sunt constructive, ele transmiţând impresii feţele diferite (aşa da / aşa nu) ale aceleiaşi monede – comportamentul interlocutorului.

Ilustrez şi acest principiu cu trei exemple.

Primul, chiar povestea cu sine qua non. În traingurile mele de leadership, folosesc adeseori metafora 1 ≠ 0  (analizată anterior), pentru a determina cursanţii să realizeze că orice mărgică pe care o produc e infinit mai valoroasă decât nimic (exerciţiu de viziune / prioritizare), context în care evoc sintagma “1 este acel ceva sine qua non!...” À propos, întreb, vă mai aduceţi aminte ce înseamnă sine qua non? Latină, mate, alea-alea?... 90% din ei n-au nici o treabă cu sintagma, de parcă ea n-ar exista. Nuuu!... Bun, zic, hai să vedem altfel: dar dacă spun Nihil sine Deo, ştiţi ce înseamă? Tot 90% sar brusc, all excited: DAAA, nimic fără Dumnezeu!... Ok, atunci sine înseamnă, ce?... Fărăăă!... Non ce-o putea să însemne? Nu!... etc. – şi, de aici, învăţăm imediat ce înseamnă sine qua non. Lecţia mea: de fiecare dată, mai bine întreb cu toate vorbele, ca să ştim pe ce picior dansăm.

Al doilea exemplu. De această dată, reproduc un fragment din prefaţa semnată de Ion M. Ioniţă, Senior Editor, Adevărul, la volumul “Timpul rinocerilor. Educaţie batjocorită politic. Jurnal de blog (2016-2017)”pe care l-am publicat în 2017, la Editura BMI. Scrie Ion M.:

“Marian Staş se simte invadat de "Rinocerii" lui lonesco. Îi vede cum se transformă şi cum ocupă tot locul, fără să scandalizeze pe nimeni. Lumea rinocerilor a devenit un fapt curent. [...]

Rinoceri aici, rinoceri acolo, rinoceri peste tot.

Contemporani cu cea mai slabă şi mai incultă clasă politică din istoria noastră recentă, dar hrănită din belşug cu voturi, avem toate motivele să cădem în disperare. Să ne unim vocea în a deplânge starea mizeră a unei Şcoli căreia, în loc de valori, nu i s-a dat altceva decat dispreţ şi minciună.

Ce se poate face? Avem oameni care sunt în stare să vina cu proiecte adevărate, sunt şi câţiva care i-ar urma. Vremurile şi clasa politică nu ne lasă.

După aproape 30 de ani de la căderea comunismului, speranţele se scufundă în deznădejde. Ce putem face? Să citim. Cronica unor vremi proaste a cronicarului-blogger, Marian Staş. Şi să ne revoltăm, acceptând, asemeni lui Miron Costin, că adevărul nu are nevoie de vorbire aleasă.

"Nici nu ştiu cum să închei. Mi-e silă fără margini de voi, cei care guvernaţi şi care parlamentaţi acum despre cum aţi arătat pe faţă, cu neobrăzare, cum nu vă pasă nici cât negru sub unghie ca România să intre în rândul lumii cu o Educaţie demna de veacul în care suntem. De fapt, nu că nu vă pasă: nici în cur nu vă doare de Educaţie, pe niciunul dintre voi."

Nu e ca la Harvard, dar se potriveste.”

Între nu vă pasă şi nici în cur nu vă doare, eu aleg al doilea enunţ, ce diagnostichează cu acurateţe infinit mai puternică starea de fapt. Explicit, nu implicit.

Despre cur, gramatical vorbind, detalii aici.

Al treilea exemplu. Genial!

(Re)vedeţi „Discursul regelui“.E acolo un dialog antologic între Lionel şi ducele de York, în momentul când cel de-al doilea dă să-şi aprindă o ţigară. Zice Lionel:

- Please, don’t do that!... (Te rog, nu [aprinde ţigara]!...)

- I’m sorry?!... (Poftim?!...) răspunde ducele, contrariat

- I believe sucking smoke into you lungs will kill you (Eu cred că trasul fumului în plămâni te ucide) – explică Lionel

- My physicians say it relaxes the throat (Medicii mei spun că relaxează laringele) – argumentează ducele, cu trimitere la competenţa de care făcuse uz până atunci

- They’re idiots!... (Sunt idioţi!...) – pune Lionel diagnosticul, fără să clipească

- They’ve all been knighted!... (Toţi au fost înnobilaţi!...) – decartează ducele, în speranţa argumentului suprem, al patalamalei consacrării „regale“

- Makes it official, then!... (Atunci idioţenia lor e consfinţită oficial) – tranşează, sec, Lionel.

- ?!...

EXPLICIT. Nu implicit.

 

7. Dacă VALORI nu sunt, NIMIC nu e

…Şi totul e formă fără fond.

De ani buni, deschid traingurile de leadership cu profesorii, părinţii şi elevii cu care lucrez astfel: haideţi să facem o hartă mentală despre educatie; pe grupe de câte 3-4-5, gândiţi-vă şi enunţaţi cel mai semnificativ lucru pe care şcoala are a-l face – dacă nu-l face, nu e şcoală; fiecare grupă faceţi o listă scurtă de 3-4 ingrediente critice, apoi enunţaţi-l pe primul, ca importanţă. Spor!...

Şi lumea trece la treabă. În câteva minute, harta mentală prinde contur. În 90+% din cazuri, educaţia este despre… copii / profesori / resurse / abilităţi de viaţă / lucruri practice, folositoare / performanţă / orientare în carieră – şi câte şi mai câte. Există şi răspunsuri din clasa respect / integritate / curaj – mult mai puţine, e drept. Rarissim-rarissim (1%), apare, din proprie gândire / decizie a cursanţilor, argumentul ce dă titlul acestei secţiuni: VALORI. Educaţia, Şcoala sunt făcute, înainte de toate şi de orice, să cultive valori. Iar dacă nu cultivă valori, pe bune, atunci nu sunt nici Educaţie pe bune, nici Şcoală pe bune.

Chestiunea centrării proceselor T&T pe cultivarea valorilor continuă să fie una deschisă. Adeseori, este de natura epifaniei realizarea wow de către cursanţii mei că, dacă valori nu sunt, chiar nimic nu e. Ca exemplu, ilustrez aserţiunea cu un exemplu aplicat la nivel personal. De multe ori, discutăm despre încredere şi integritate. Întreb: ce deosebire există între cele două valori? Voi ce părere aveţi?

Motivul de fond al acestei conversaţii este că, în termeni matematici, integritatea este o valoare “unară”, iar încrederea este o valoare “binară” – în următorul sens: eu nu pot fi integru în locul celui din faţa mea, şi reciproc: suntem integri sau impostori pe mâna noastră; pe de altă parte, încredrea este eminamente o chestiune de percepţie: eu pot să accord sau să retrag încrederea mea celuilalt, şi reciproc. Vestea proastă cu încrederea este că ea reprezintă un exerciţiu de percepţie – prin urmare, pot acorda încrederea mea unui impostor care ştie să-şi disimuleze impecabil imposture (am trăit aşa ceva – a fost halucinant!...), sau pot să nu acord încrederea mea unui om integru care îmi spune onest lucrurile în faţă, pentru că mie îmi este frică să accept adevărul despre mine, aşa crud cum este el, spus de un om curajos şi care, din acest motiv, îmi poate fi antipatic.

Şi încă o veste proastă: când vine vorba de valori, nu avem cale de mijloc. Zona de gri nu există. Aşa încât, în acest caz, tema compormisului rezonabil este cât se poate de sensibilă. Cât pot lăsa de la mine (sau cât pot cere ceilulalt să lase de la sine?) astfel încât, la urmă, încă să mă pot privi eu în ochi în oglindă, celălalt să se poate şi el privy în pglindă şi, încă, amândoi să ne putem uita deschis, onest, unul în ochii celuilalt?

Greu cu valorile, maică – greu tare!...

 

Atât, acum. Continuăm periplul nostru prin treişpelogul T&T în textul următor.

Gând bun tuturor. Ţinem aproape.