Firesc ar fi fost, după părerea multora dintre români, ca, ţinând cont de realităţile din România, autorităţile să iniţieze şi permită o dezbatere publică privind predarea sau nu a religiei în şcoli.

Dacă această materie constituie o necesitate şi dacă se ajunge la concluzia că este necesară pentru educaţia şcolară, să se stabilească şi condiţiile unui învăţământ de calitate, nu ca cel de până în prezent, când modul în care se predă şi învaţă este destul de precar, needucând şi nerăspunzând corespunzător elevilor. Mai mult, stârnind numeroase controverse în rândul părinţilor, care consider inutilă şi nenecesară prezenţa acestei discipline în procesul de învăţământ obligatoriu.

Cu atât mai mult, o dezbaterea publică pe această temă important ar fi trebuit să clarifice toate aspectele controversate, luând în considerare multitudinea cultelor religioase din ţara noastră, nu doar cele recunoscute oficial de către stat, dar să ţină cont şi de punctele de vedere obiective, pertinente ale societăţii civile, părinţilor faţă de oportunitatea predării acestei discipline în şcoli şi a celorlalte lucruri care decurg din această realitate.

Dezbaterea publică ar fi fost şi este necesară şi pentru faptul că realităţile româneşti nu mai sunt nici cele de acum 70 de ani, când învăţătura creştină era impusă de preoţii ortodocşi în şcoli, cu biblia într-o mână şi cu băţul în cealaltă mână. Realităţile româneşti nu mai sunt nici măcar cele din anii comunismului, când religia era complet interzisă în şcoli, aceasta fiind învăţată acasă, în familie, de către copii şi rareori la biserică de la preoţi. Atunci erau alte realităţi decât acum, iar în societatea românească nu existau atât de mulţi imigranţi proveniţi din ţări asiatice, africane, arabe. Iar înaintea comunismului şi după, dar cu mari constrângeri, în ţara noastră au existat doar două culte religioase principale: cultul ortodox şi cultul greco-catolic.

Dezbaterea publică este cu atât mai necesară astăzi pentru că realitatea ne arată o multitudine de culte religioase în România, unele mai nou apărute, culte recunoscute sau nerecunoscute ai căror adepţi nu sunt doar români, maghiari, saşi, ucraineni sau alte etnii conlocuitoare de secole în ţara noastră, ci şi adepţi mai nou stabiliţi pe meleagurile noaste, cum ar fi: arabi, chinezi, africani ori alţi oameni proveniţi din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. După părerea mea, dar şi a altor concetăţeni nu trebuie neglijate recent apărutele comunităţi musulmane sau chineze, chiar dacă nu ni se par chiar numeroase, dar ale căror drepturi religioase trebuie să le respectăm, ca oricărui cetăţean roman, cum şi ei trebuie să ni le respecte pe ale noastre.

În Europa de după căderea comunismului, au existat şi continuă migraţii de populaţii din Asia, din ţările africane şi cele musulmane. Aproape că nu mai există ţară europeană în care să nu se fi încropit mai mult sau mai puţin, comunităţi de musulmani, de chinezi, al căror exod a cuprins şi fostele state comuniste de pe bătrânul continent. Aceste comunităţi, inevitabil, au adus cu ele şi propagat tot mai mult religii şi confesiuni a căror prezenţă era mai mică în aceste ţări până în momentul migraţiei.

Nici România n-a făcut excepţie de la acest fenomen, valul de migranţi asiatici, africani, din ţările arabe ajungând şi în ţara noastră. Unii s-au stabilit aici, au devenit cetăţeni români, o parte au întemeiat chiar familii mixte cu românii. Astfel, s-au propagat şi s-a ajuns să avem comunităţi cu puternice culte, cum ar fi cultul musulman sau budist, dar şi numeroase alte confesiuni, religii de tip nou la care au aderat şi mulţi români, care înainte erau ortodocşi sau atei.

Au apărut şi propovăduitorii de prin America sau alte ţări, care, spre deosebire de preoţii ortodocşi, colindă satele şi oraşele româneşti, bat din uşă în uşă adăugând noi şi numeroşi prozeliţi cultelor din care fac parte. Toate aceste noi culte, dintre care unele au reşit să fie recunoscute oficial de statul roman, altele aşteptând momentul potrivit pentru a dobândi acest statut, constituie, fac parte din realitatea postcomunistă a României, lucru de care autorităţile ar trebui să ţină cont.

Tocmai de aceea introducerea religiei în şcoli, cultele alese şi cele nealese a fi învăţate în unităţile de învăţământ obligatoriu, trebuie să constituie o dezbatere public serioasă, care să ia în calcul toate aspectele şi să ducă la hotărâri şi judecăţi de valoare, astfel încât să nu se creeze tensiuni, nemulţumiri şi discriminare de natură religioasă, într-o societate tot mai pestriţă şi divizată.

În ciuda acestor realităţi evidente, Ministerul Educaţiei continuă să perpetueze confuzia şi nemulţumirea multor cetăţeni în privinţa predării acestei discipline în şcoli. Astfel, recent, a dat curs pozitiv avizului privind realizarea de manuale şcolare noi, pentru anul de învăţământ ce va începe la toamnă, stabilind şi criteriile după care vor fi făcute. Cu precizarea că acestea au fost convenite în urma consultărilor cu reprezentanţii a 11 culte religioase recunoscute oficial în România. De menţionat că manualele se adresează doar elevilor din clasele a I-a şi a II-a şi sunt prevăzute a fi realizate atât în forma clasică, cât şi în format digital.

Recomandările principale pentru realizatorii şi autorii de manual prevăd câteva criterii, cum ar fi: să se ţină cont de corectitudinea conţinutului ştiinţific, să aibă grijă ca informaţia să corespundă învăţăturii Bibliei, conţinuturile să fie relevante experienţei de viaţă a copiilor, să aibă o abordare didactică a conţinutului, activităţile practice trebuie să-i înveţe pe elevi să lucreze în echipă, etc.

Unul dintre criteriile importante privind realizarea manualelor prevede ca acestea să nu aibă un conţinut denigrator în relaţia cu alte biserici şi nu vor promova ostilitatea pe criterii religioase. În principiu, sună bine această recomndare, dar Ministerul Educaţiei nu a luat în considerare faptul că s-ar putea stârni ostilitate din partea cultelor rămase pe dinafară la predarea religiei în şcoli. Dacă ne uităm pe lista celor 11 culte agreate pentru predare a religiilor proprii în unităţile de învăţământ, constatăm că nu se regăsesc religii ale unor comunităţi importante în ţara noastră, cum ar fi: arabii, evreii, chinezii.

Au fost lăsate pe dinafară religii importante ca religia iudaică, musulmană, budistă, cu toate că în România trăiesc destul de mulţi adepţi ai acestor culte, dar care s-ar putea simţi lezaţi şi discriminaţi de statul român pentru că spre deosebire de celelalte 11 culte agreate, ele nu au posibilitatea să-şi educe copiii conform perceptelor proprii. Este un precedent periculos această discriminare, mai ales că avem exemplele negative de-a lungul timpului, când s-au iscat conflicte sângeroase în diverse ţări ale lumii, având la bază criterii religioase.

Nemaivorbind de faptul că alături de cultele mari lăsate pe dinafara procesului educaţional, în ţara noastră trăiesc şi oameni cu alte orientări religioase, cum ar fi zamolxienii de exemplu ori alţi minoritari din acest punct de vedere, care ar putea fi nemulţumiţi. Mai sunt şi cei care s-au declarat atei şi nu privesc cu ochi buni predarea religiei în şcoli.

Lăsând la o parte faptul că multe culte au fost discriminate, dacă tot ni se bagă pe gât religia în şcoli, considerată a fi un lucru bun de unii, inutilă sau opţională de alţii, pierdere de vreme şi o îndoctrinare religioasă de o calitate îndoielnică, obligatorie pentru elevi, să vedem, totuşi, ce ar presupune implementarea predării acestei discipline conform Ministerului Educaţiei.

Până acum, în majoritatea şcolilor din România s-a predat şi se predă religia ortodoxă, este şi firesc pentru că populaţia este în proporţie de peste 80% potrivit estimărilor, ortodoxă. Cu începere din această toamnă, alături de cultul ortodox vor fi predate încă alte zece culte, dintre care două în limbile ucraineană şi maghiară. Pentru acestea două sigur este nevoie de dascăli calificaţi, vorbitori de maghiară şi ucraineană.

În primul rând, pentru toate religiile ce vor fi predate în şcoli sunt necesare manuale şcolare fiecăreia dintre ele. Conform Ministerului Educaţiei, potrivit legii, disciplina Religie trebuie să fie predată în şcoli numai de către personal calificat, abilitat, care să respecte protocoalele încheiate de această instituţie cu cele 11 culte recunoscute oficial.

Dacă până în prezent, în cazul religiei ortodoxe a fost şi este penurie de cadre didactice, şcolile angajând cum au putut şi de unde au găsit diverse persoane, unele chiar necalificate şi neabilitate pentru predarea religiei în şcoli, se pune întrebarea de unde o să apară până la toamnă, sute de profesori calificaţi să predea această disciplină elevilor? Pe ce bază şi cum se vor selecţiona şi pregăti într-un timp atât de scurt, noii profesori de religie de către cele 11 culte recunoscute oficial?

În ce săli de curs şi cum se va preda religia în clase unde există mai mulţi elevi, aparţinând diferitelor confesiuni, ţinând cont şi de faptul că în numeroase şcoli procesul de învăţământ suferă din cauza spaţiului insuficient? Suferă din cauza numărului insuficient de clase. Ce vor face elevii care aparţin altor confesiuni religioase în afara celor recunoscute şi predate în şcoli, atunci când colegii lor au parte de învăţătura religioasă şi ei nu? Nu se vor simţi discriminaţi în raport cu ceilalţi?

Reprezentanţii Ministerului au explicat pentru adevărul.ro că „aceste criterii sunt auxiliare şi menite să clarifice aspecte potenţial controversate din programa şcolară a materiei Religie”. Criteriile au fost stabilite în urma discuţiilor purtate de Ministerul Educaţiei cu reprezentanţii cultelor care vor avea manuale.

După cum putem lesne constata, tratarea problemei predării Religiei în şcoli, cu mare uşurinţă din partea autorităţilor, prin norme făcute pe genunchi, cu heirupism, cu discriminare între culte, fără dezbatere publică, fără a se lua în calcul şi ţine cont de noile realităţi religioase din România, poate deveni un lucru periculos pentru viitor. Poate crea tensiuni în rândul cultelor, poate stârni nemulţumiri şi reacţii negative din partea populaţiei. Mulţi cetăţenii îşi pun întrebarea dacă nu cumva ar trebui ca religia să fie învăţată de copii în sânul cultului şi confesiunii din care fac parte, ca fiecare biserică să se ocupe de adepţii ei.

Nu ar trebui ca şcoala instituţionalizată să se ocupe preponderant de învăţământul ştiinţelor, artelor, materiei, iar religia, spiritualitatea să-şi desfăşoare propriul sistem educaţional pentru fiecare cult în parte, fără nicio legătură cu şcoala? Poate ar fi mai firesc, mai normal ca religia să-şi urmeze cursul ei, iar şcoala menirea ei. Ar exista mai multă normalitate într-o societate multireligioasă şi multiculturală şi, foarte important, ar elimina riscul tensiunilor interreligioase.