Declinul natural al producţiei interne de gaze naturale, ieşirea din uz a reactorului 1 de la Cernavodă pentru retubare, a capacităţilor vechi de gaze naturale şi scăderea ponderei cărbunelui în mixul de energieii electrice, orizontul neclar cu privire la o posibilă investiţie străină în construcţia reactoarelor 3 şi 4 şi politicile fiscale îndoielnice vor pune o presiune uriaşă pe alimentarea cu energie a consumatorilor români din surse interne. Aşadar, următorii zece ani vor fi critici pentru securitatea energetică a ţării noastre, iar deficitul de producţie de energie îşi va pune amprenta pe factura consumatorilor.

După ce-am fost martori la efectele grevei minerilor de la Complexul Energetic Oltenia, oare va putea România să se adapteze la un scenariu pe termen lung în care va ajunge să importe energie pentru a-şi asigura nevoile de consum, fără a-şi lăsa securitatea energetică pe mâna ruşilor sau a speculanţilor?

Răspunsul la această întrebare este necesar dintr-un motiv foarte simplu. România, în ultimii doi ani, a demonstrat că nu mai este capabilă să fie implicată, după BRUA, în niciun alt proiect energetic de impact regional. În plus, Guvernul PSD-ALDE lasă de înţeles că nu mai are niciun interes să mai stimuleze producţia internă de gaze naturale şi energie, odată ce plafonează preţul la producţie.  

Ce putem învăţa din tranziţia energetică a Danemarcei

Asigurarea aprovizionării cu energie este o condiţie prealabilă pentru bunăstarea unei societăţi moderne. Nu poţi avea confort în locuinţe şi o industrie sigură, reprezentativă, fără a avea un sector energetic adaptat noilor tehnologii şi tendinţe de consum.

Întrucât rezervele de gaze naturale sunt într-un declin accelerat iar necesarul de cărbune şi petrol este luat din import, Danemarca a pus accent pe energia regenerabilă, pentru a maximiza potenţialul uriaş al regiunii Mării Nordului dar şi declinul producţiei de gaze naturale. Danemarca mai are, astăzi, rezerve de aproximativ 29 de miliarde de metri cubi. 

Pentru că importanţa gazului natural, pentru Danemarca, a scăzut în ultimii ani pe plan intern, această ţară a devenit un exportator net de petrol şi, paradoxal, chiar şi de gaze naturale, din producţia offshore, din Marea Nordului. Şi aceasta fără ca politicienii danezi să vitupereze minciuni de la tribuna Parlamentului despre cum le fură străinii resursele. Mai mult, în urmă cu două zile, Comisia Europeană tocmai ce a aprobat finanţarea construcţiei unui gazoduct care să lege Polonia de Danemarca şi care va avea o capacitate anuală de 17 miliarde de metri cubi.

Se estimează că, în următorii cinci ani, danezii îşi vor acoperi între 12-15% din totalul mixului energetic cu gaz natural şi biogaz injectat în reţea. Piaţa de gaze naturale a danezilor nu este plafonată, ci este construită pe un model de intrare-ieşire, prin care comercianţii îşi pot vinde gazul fie în Danemarca, fie în exterior, tranzitând această ţară, la un preţ fixat în funcţie de cerere şi ofertă.

Având un grad mare de operabilitate, tarifele de conectare la reţea sunt scăzute. Acest lucru a contribuit ca preţul pentru consumatorii industriali să fie, în 2017, cu 13 euro/Mwh mai mic decât la consumatorii casnici, conform Eurostat. În Danemarca nu a trebuit să vină un politician populist să dea din gură că anumiţi consumatori industriali trebuie să beneficieze de gaze ieftine, ci configuraţia pieţei libere a făcut ca acest lucru să fie posibil.

În ceea ce priveşte energia electrică, danezii au dezvoltat interconexiuni, în special cu Norvegia şi Germania. Ele au o pondere importantă în echilibrarea sistemului de electricitate, operaţiune care este mijlocită şi de soluţiile digitale implementate care furnizează date în timp real cât şi de tipurile de pieţe şi de mecanismele de control disponibile.

Vestea proastă este că securitatea energetică, bazată pe electricitate din surse de import din multiple conexiuni, a dus la o convergenţă de preţ mult mai mare iar nordicii se aşteaptă la creşteri de preţ semnificative în următorii ani.

În schimb, în ultimii 30 de ani, Danemarca a devenit lider european în tranziţia către un mix energetic curat, acolo unde regenerabilele ocupă o pondere importantă în producţia de electricitate. Securitatea aprovizionării a beneficiat de impactul eficienţei energetice, al cercetării şi inovării. Interesant este că sectorul tehnologiilor cu emisii reduse de carbon a generat aproape 70.000 de locuri de muncă. Danezii au dezvoltat patente şi au ajuns parteneri comerciali cu SUA şi cu China în industria viitorului: producţia de baterii!

De ce gazul natural şi energia regenerabilă sunt cărţile câştigătoare pentru România

Spre deosebire de Danemarca, România chiar are un mix energetic diversificat, dar care nu este valorificat, însă, la adevăratul potenţial. Dacă pentru Danemarca atuul a fost energia regenerabilă, pentru România, asul din mânecă este gazul natural.

La fel ca Danemarca, şi ţara noastră ar putea interpreta un rol important pe piaţa producţiei de baterii şi de componente necesare Economiei 4.0 care stau la baza consumului crescând de energie curată.

Întrebuinţarea plasticului din rafinarea petrolului şi a gazelor naturale este din ce în ce mai variată şi mai comună produselor cu care interacţionăm aproape zi de zi, fie că vorbim despre panouri solare, turbine eoliene, baterii, izolaţii termice pentru clădiri, componente electrice, dispozitive digitale sau echipamente medicale.

A nu interconecta România cu celelalte state din regiune înseamnă, de fapt, un brânci dat securităţii energetice. În plus, se vor rata o serie de oportunităţi economice şi sociale imense pe plan naţional. Spre exemplu, traseul gazoductului BRUA este prevăzut a fi situat în apropierea grupurilor de producţie de energie electrică din cadrul Complexului Energetic Oltenia (Craiova, Işalniţa, Turceni, Rovinari) şi a Complexului Energetic Hunedoara (Paroşeni, Deva).

În condiţiile în care producţia de cărbune devine nesustenabilă, BRUA oferă atractivitate pentru posibile investiţii în centrale moderne, pe bază de gaze naturale, care să compenseze un posibil deficit. Gazoductul ar putea prelua şi o cantitate de gaz metan din gazeificarea lignitului însă, pentru tot acest scenariu, este nevoie de investiţii şi de o piaţă liberă unde statul să-şi interpreteze serios rolul de arbitru, nu de o piaţă unde reglementatorul se poartă ca un agent al politicienilor care stabilesc preţul ca la piaţă!

Perspectiva unui infringement, însă, este reală. Comisia Europeană ar putea considera că OUG114/2018 obstrucţionează piaţa internă a gazelor naturale iar acest lucru ar ridica un mare semn de întrebare cu privire la finanţarea gazoductului BRUA, la care se munceşte la foc continuu.

Dar, în condiţiile în care Guvernul PSD-ALDE a plafonat preţul gazelor naturale şi stimulează cu predilecţie consumul casnic şi nu pe cel industrial, în loc să producem bunuri cu valoare adăugată, vom folosi gazul natural, cât a mai rămas, doar pentru a ne încălzi ciorbica şi cam atât!

Din nefericire, între decidenţii politici, Comisia Europeană, autorităţile interne de reglementare şi consumatori nu mai există un factor de echilibru, rol îndeplinit, în mod normal, de asociaţiile patronale. Este greu de crezut că le mai poate apăra interesele producătorilor români din onshore, cei mai afectaţi de plafonarea preţului la producţie, o asociaţie patronală care a ajuns să fie condusă de Gazprom, adică de cea mai mare companie importatoare de gaze naturale în UE, care are de câştigat de pe urma plafonării preţului la producţia de gaze naturale de pe piaţa internă a României! Ce credibilitate şi relevanţă mai poate avea chiar şi pentru membrii care o compun?!

Din lecţia Danemarcei, însă, se poate învăţa numai dacă vom înţelege că energia este, de fapt, un serviciu încapsulat în sisteme de măsurare eficiente, şi nu un mod de a te izola economic şi de a-ţi omorî industria de dragul voturilor!