Ştefan Bănică, artist: „Actoria e, pentru mine, pasiune, disciplină, dăruire, fixare şi măsură“ INTERVIU

Ştefan Bănică, artist: „Actoria e, pentru mine, pasiune, disciplină, dăruire, fixare şi măsură“ INTERVIU

Sursă foto: arhiva personală

Talentul se moşteneşte în familie, dar fără muncă nu reprezintă nimic, iar Ştefan Bănică a demonstrat de-a lungul timpului că prin pasiune şi disciplină cerul este limita. Chiar dacă în plan actoricesc succesul a venit repede şi neaşteptat, după lansarea filmului-fenomen „Liceenii“, drumul nu avea să fie unul uşor, mai ales că a dorit să urmeze o carieră în acelaşi domeniu cu al celebrului său tată.

 La început de carieră, muzica era doar un hobby, însă peste ani avea să devină un pilon important în viaţa celui care a ajuns în lumina reflectoarelor cu o grea, dar frumoasă moştenire.

„Weekend Adevărul“ a discutat cu Ştefan Bănică despre ce însemna pentru copilul din el să aibă un tată atât de cunoscut şi iubit de oameni, cu ce responsabilitate a venit succesul timpuriu, dar şi despre cum a ajuns să iubească rock 'n' roll-ul şi să fie la un pas de a cânta alături de o parte din trupa lui Elvis Presley, unul dintre idolii săi. 

„Weekend Adevărul“: Mărturiseaţi într-un interviu că într-o perioadă citeaţi cărţi care vă ajutau să vă descoperiţi cu adevărat ca om. Până la urmă, cine este Ştefan Bănică?

Ştefan Bănică: Cărţile nu te ajută să te descoperi, ci te îndrumă să-ţi găseşti calea. Până la urmă, fiecare dintre noi trebuie să aibă propria lui experienţă. Sunt un om obişnuit, care face o meserie în afara obişnuitului. Pe scena teatrului pot fi un personaj, o mască, iar în concerte sunt eu cu cântecele şi versurile mele. În afara scenei sunt un om ca toţi ceilalţi, cu bucuriile şi tristeţile lui.

Cum eraţi în copilărie?

Curios, extrem de curios şi pus pe şotii.

Simţeaţi, la vremea respectivă, presiunea succesului tatălui dumneavoastră în vreun mod?

Nu, nu aveam niciun fel de apăsare. Din contră, îmi plăcea că oriunde mă duceam cu tatăl meu, toată lumea îl cunoştea, iar lui îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii. Şi uneori poate mă deranja faptul că oamenii „furau“ într-un fel din timpul meu cu el.

„Fixare şi măsură“

Aţi simţit vreodată că trăiţi cumva în umbra lui? 

Nu, n-am avut acest sentiment, pentru că la 18 ani, când am intrat la Institutul de Teatru şi am făcut filmul „Liceenii“, popularitatea mea şi a colegilor mei a devenit dintr-odată atât de mare încât nu am avut timp să mă gândesc la asta. A fost un succes timpuriu cu două tăişuri. 

În adolescenţă îmi doream să devin un actor bun, din ce în ce mai bun, să fac teatru, să fac filme, să fac showuri de televiziune, aşa cum îl văzusem pe tata cu Stela Popescu. Nu mă gândeam foarte mult la muzică atunci.

Cât de mult semănaţi cu tatăl dumneavoastră? Dar cu mama?

Eu cred că semăn cu amândoi din multe puncte de vedere. Iar această combinaţie pentru mine cred că e una norocoasă. 

Care sunt cele mai mari lecţii pe care le-aţi învăţat de la tatăl dumneavoastră?

Poate una dintre cele mai importante lecţii a fost că „actoria înseamnă fixare şi măsură“ şi că e bine ca publicul să te dorească, nu să se plictisească de tine. 

Ori teatru, ori muzică

Cum era adolescentul Ştefan Bănică? Ce aşteptări avea de la viaţă? 

Eram un amestec de timiditate şi determinare. Aveam visuri, ca orice adolescent. Asta spun şi azi în concertele mele, că adolescenţa mi se pare cea mai frumoasă perioadă din viaţa unui om, tocmai pentru că vârsta îţi dă posibilitatea să visezi, să nu ai limite. Îmi doream să devin un actor bun, din ce în ce mai bun, să fac teatru, să fac filme, să fac showuri de televiziune, aşa cum îl văzusem pe tata cu Stela Popescu. Nu mă gândeam foarte mult la muzică atunci, deşi visam cu ochii deschişi să cânt în faţa unei săli pline de oameni, care veneau doar pentru mine. În perioada aceea nu prea exista ideea unui actor care să facă teatru „serios“, adică piese clasice de Shakespeare, Cehov, Ibsen, şi care să aibă şi propriile concerte, cu compoziţiile şi versurile proprii. Şi să mai cânte şi la un instrument. Ori, ori! Şi atunci, din această cauză, muzica nu intra în vizorul meu ca o parte din meseria mea, era doar un hobby.

La un moment dat v-aţi dorit să plecaţi din ţară, în timpul comunismului. Ce v-a determinat să nu faceţi acest pas? 

A fost doar un moment de furie faţă de nedreptăţile pe care comunismul ne obliga să le trăim atunci. Dar n-aş fi plecat, nu ştiu să vă explic de ce sunt legat de pământul ăsta. Plus că voiam să fac o meserie care se bazează pe cuvânt, pe limba vorbită, şi atunci ar fi fost mult mai greu să fac asta afară, într-o limba străină, mai ales în teatru. Aşa gândeam pe atunci.

Armata, sursă de inspiraţie

Unde şi cum v-a prins Revoluţia din 1989? 

Revoluţia m-a prins în Bucureşti. Am fost şi pe 21, şi pe 22 decembrie 1989 în Piaţa Universităţii strigând „Jos Ceauşescu!“. Nu voi uita niciodată când s-a tras prima oară şi nici când mă îmbrăţişam pe stradă cu oameni pe care nu-i cunoşteam, trăind bucuria unei libertăţi aşteptate de atâta timp.

Foto: Ştefan Bănică şi Oana Sârbu în filmul „Liceenii”, regizat de Nicolae Corjos

Aţi făcut armata la Craiova şi mărturiseaţi că este una dintre cele mai importante experienţe de viaţă pe care le-aţi avut. Cum v-a influenţat? 

În primul rând, a fost o experienţă importantă pentru meseria pe care mi-am ales-o. Am cunoscut tot felul de caractere, de oameni puşi în situaţii-limită. Iar unele persoane din armată chiar au fost ulterior o sursă de inspiraţie atât în teatru, cât şi în muzică, într-o abordare tratată cu umor.

Ce reprezintă pentru dumneavoastră actoria?

Actoria, pentru mine, este baza a tot ceea ce fac, e profesia care îmi dă posibilitatea să fiu altcineva, care îmi ascute simţurile, care mă face să-mi doresc să cunosc mai bine oamenii şi care îmi dă o satisfacţie greu de egalat. Actoria e, pentru mine, pasiune, disciplină, dăruire, fixare şi măsură.

Debutul în film – mâna sorţii

Cum a fost experienţa din perioada studenţiei, cu ce amintiri pregnante aţi rămas în urmă acesteia? 

Studenţia mea a fost foarte frumoasă. Am fost promoţia de actori 1990 la clasa profesorului universitar Ion Cojar, prima generaţie liberă, care n-a mai fost obligată să facă stagiu în provincie timp de trei ani şi a avut şansa să se înscrie la concursurile pe care le dădeau teatrele bucureştene, lucru nemaiîntâlnit până atunci, mai ales dacă terminai facultatea la zi, cum se spunea.

Care este unul dintre sfaturile din acea perioadă care v-au rămas în minte până astăzi?

Am învăţat enorm în timpul studenţiei, unul dintre sfaturile profesorului meu suna cam aşa: „Experimentează, greşeşte cât eşti student, ca să poţi evolua. Când o să ajungi pe scena unui teatru profesionist, nu te mai iartă nimeni când greşeşti“. Am fost doar opt studenţi în grupă, am jucat mult în Institut, inclusiv la colegii de la Regie Teatru şi Film, şi am avut două spectacole de absolvire în anul IV, la studioul Casandra, Teatrul Studenţilor, care, din păcate, nu mai există astăzi – „D’ale Carnavalului“, unde eu jucam Nae Girimea şi primul meu musical „Bună seara, domnule Wilde!“, scris de Oscar Wilde şi adaptat de Henry Mălineanu (compozitor) şi Eugen Mirea (textier), unde-l jucam pe Algernon Moncrieff.

Aţi debutat cu filmul-serial „Eroii nu au vârstă“, în care aţi jucat alături de Gheorghe Dinică. Ce amintiri aveţi din acea perioadă? 

Aveam 14 ani şi jumătate, iar când am ajuns pentru prima oară în platoul de filmare eram ca un burete care absorbea tot. Nu trebuia să joc eu rolul principal, dar soarta a făcut ca băiatul din rolul principal să se îmbolnăvească după două săptămâni de filmare, aşa că trebuia înlocuit. S-au dat din nou probe şi asta a fost şansa mea şi debutul meu în film, alături de nume mari ale cinematografiei româneşti.

Aţi jucat în filmul „Liceeni“, unul dintre filmele-fenomen din timpul regimului comunist. Cum a fost experienţa de la filmări în acea perioadă? 

Eu veneam direct din armată, de la Craiova. În ultimele două luni de armată am filmat „Liceenii“, după ce am fost detaşat la Bucureşti. Aveam o altă stare decât colegii mei din film, pentru că, ieşind din unitate, mă simţeam liber. Ne distram mult între noi, cei din distribuţie. S-au legat prietenii de-o viaţă. Cu unii dintre cei care lucrau atunci la film lucrez şi astăzi. De pildă, cu Mona Segall, care atunci era secretară de platou şi care astăzi este unul dintre cei mai mari producători de televiziune din România, am făcut „Dansez pentru tine“. 

Foto: Ştefan Bănică în timpul filmărilor „Triunghiului morţii”, regizat de Sergiu Nicolaescu 

Vedetele de ieri şi de azi

În urma acestui film aţi cunoscut succesul în rândul publicului larg. Ce însemna statutul de „vedetă“ la acea vreme comparativ cu acum?

Atunci cuvântul „vedetă“ avea mai multă greutate decât astăzi, când mi se pare că e un cuvânt bagatelizat şi folosit cu prea multă uşurinţă, precum şi cuvântul „artist“, de altfel. Cu mulţi ani înainte să încep meseria asta, exista un titlu numit „Artist al poporului“ – se acorda pentru merite excepţionale în teatru, muzică, cinematografie şi artele plastice –, care, chiar dacă sună acum puţin „comunist“ sau „proletar“, atunci reprezenta o recunoaştere şi o distincţie pe care foarte puţini îl primeau. Paleta vedetelor înainte de ’89 era mult mai restrânsă faţă de astăzi. Atunci vedete sau oameni cu popularitate erau actorii, cântăreţii şi sportivii. Astăzi sunt atâtea „vedete“ pe care le livrează tabloidele şi online-ul, de care n-am auzit în viaţa mea şi de care n-am habar cu ce se ocupă, încât e greu să le mai enumeri. E doar o observaţie, făcând paralelă între cele două perioade de timp, nu e o critică.

Aţi jucat în filmul „Triunghiul morţii“, regizat de Sergiu Nicolaescu. Cum a fost să lucraţi cu marele regizor? 

Am rămas impresionat de puterea lui de muncă şi de implicarea lui. Venea primul pe platoul de filmare şi pleca ultimul. Asta spune multe.

De-a lungul carierei aţi reuşit mereu să vă menţineţi actual şi în trend. Care este „reţeta“? 

Nu ştiu dacă există vreo reţetă, dar cred cu tărie că atât timp cât eşti cinstit cu ţine însuţi, cu munca ta şi cu cei care te apreciază, cât timp eşti implicat şi pasionat, lucrurile merg mai departe, chiar dacă în cazul meu au început acum aproape 40 de ani, de la 15 ani, când am făcut primul film.

 

 

 

„Tatălui meu îi era frică să nu clachez ca actor şi să nu fiu apăsat de renumele lui“

 

Mărturiseaţi într-un podcast faptul că tatăl dumneavoastră era reticent în privinţa drumului dumneavoastră către actorie. Totuşi, aţi urmat această cale... Ce v-a determinat să faceţi acest pas?  

Nu ştiam atunci ce însemna viaţa de actor, puteam doar să-mi închipui sau să intuiesc. Tatălui meu, probabil, îi era frică să nu clachez în această profesie, să nu fiu apăsat de renumele lui. Dar asta şi pentru că nici eu, la rândul meu, nu-i arătasem sau nu-i demonstrasem că-mi doresc cu adevărat să fiu actor. Şi atunci, cred că avea senzaţia că e vorba doar de un moft, aşa cum îi spun şi eu azi lui Radu Ştefan, să nu fie o formă fără conţinut. Această frică i-a dispărut tatălui meu în momentul în care m-a văzut pasionat şi implicat în tot ceea ce făceam după ce am intrat la Institutul de Teatru. Astăzi îi înţeleg perfect teama, având, la rândul meu, copii. Dar undeva, înlăuntrul meu, de mic copil am ştiut sau am intuit că asta am să fac şi nimic altceva. 

Tată şi fiu, doar dincolo de scenă

Aţi jucat la Sala Polivalentă, în „Inspecţia“, alături de tatăl dumneavoastră. Cum era să lucraţi cu el pe scenă? Faptul că eraţi tată-fiu v-a influenţat în vreun fel performanţa? 

A fost pentru prima oară când am apărut împreună în faţa unui public – erau 5.000 de oameni în sală. Atunci, pe scenă, nu a existat nicio relaţie tată-fiu, el era ditamai actorul Ştefan Bănică, iar eu studentul începător de la Institutul de Teatru – diferenţă de la cer la pământ. Dar a fost una dintre cele mai importante lecţii din care am avut de învăţat. Nu a fost ca la şcoală, de fapt nu avea nicio legătură. La variété şi la revistă e cu totul altceva decât în teatrul clasic – există o dedublare a actorului, există o atenţie la reacţiile publicului, care este integrat în spectacol, iar spectacolul devine interactiv. Toate lucrurile acestea nu aveam cum să le ştiu, indiferent cât mi-ar fi spus alţii, decât să le experimentez eu însumi. 

Ulterior, după anii 90, aţi jucat alături de el în SUA. Cum a fost această experienţă comparativ cu prima? 

A contat foarte mult experienţa de la Polivalentă cu taică-meu, dar şi spectacolele pe care le susţineam în întreaga ţară cu colegii mei din „Liceenii“, cu Ion Caramitru şi Tamara Buciuceanu, Dumnezeu să-i ierte!, tot la Săli Polivalente, în faţa a mii şi mii de oameni. Turneul din America, din 1993, a fost prima mea ieşire în faţa românilor din diaspora. Câştigasem experienţă în aceşti câţiva ani, iar spectacolul cu care am plecat în Statele Unite a fost pus cap la cap de mine, asumându-mi rolul de „regizor“. A fost construit exact ca un spectacol de revistă, care avea o idee, cu un început, un conţinut şi un final. Spectacolul se numea „Clanul Bănică“, iar textele umoristice erau scrise de Puiu Maximilian, unul dintre cei mai buni textieri ai revistei româneşti, soţul Stelei Popescu, şi scrise special pentru tata şi pentru mine. Lângă noi au fost atunci şi Dan Spătaru, Loredana Groza şi Mioara Lincan. Nu-mi plăceau deloc aşa-zisele şuşe, care, de fapt, erau spectacole în care se adunau nişte actori, nişte cântăreţi şi fiecare îşi vedea de treaba lui, fără să existe o idee a spectacolului, fără o temă.

Ciupanezu’ şi „scăpările“

Cum intraţi în personaj atunci când jucaţi teatru?

Întotdeauna mă duc la teatru cu cel puţin o oră înainte de spectacol şi îmi adun gândurile în cabina mea. Nu cred că intri în personaj sau ieşi din personaj, cred că personajul este, de fapt, un mod de a gândi, care determină felul în care vorbeşti, în care te mişti, în care interacţionezi cu ceilalţi.

Foto: Ştefan Bănică în piesa de teatru „A douăsprezecea noapte”, de William Shakespeare

Vi s-a întâmplat să vă fie greu să ieşiţi din personaj şi „să îl purtaţi“ în viaţa personală?  

Când există un personaj care se întinde pe o perioadă mai lungă de timp, cum ar fi atunci când joc într-un serial tv, mai există „scăpări“, mai ales dacă personajul are un fel anume de a vorbi. Dacă stau să mă gândesc, mi s-a întâmplat de câteva ori cu Ciupanezu’, mafiotul pe care îl jucam în serialul „Băieţi buni“.

Vi s-a întâmplat vreodată să vă blocaţi pe scenă, la teatru? Cum se depăşesc astfel de momente?

Da, s-a întâmplat. De pildă, jucam Bufonul în „A douăsprezecea noapte“, iar finalul piesei este unul dintre cele mai cunoscute finaluri din lume. Bufonul spune „Piesa-i gata, trag oblonul/Tiii, ce ploaie e afară/Dacă v-a plăcut Bufonul/Mai poftiţi şi mâine seară!“. Şi am zis „Piesa-i gata, trag...“ şi... pauză. Nu-mi aminteam sub nicio formă acest cuvânt, „oblonul“. E o problemă, mai ales când sunt versuri care rimează. Adică bufonul cu oblonul. Am făcut pauză o fracţiune de secundă, care mi s-a părut o veşnicie, şi în loc de „oblonul“ am zis „cortina“, m-am gândit la un sinonim.Apoi am mers mai departe ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Vă daţi seama că nu a mai rimat nimic cu nimic. Dar ideea asta era. Bineînţeles, colegii mei de scenă râdeau cu lacrimi. Cel mai rău e atunci când te panichezi când se întâmplă aşa ceva. Când te panichezi, nu găseşti soluţii.

 

 

„Mi-am cunoscut unul dintre idolii adolescenţei: pe Jerry Lee Lewis, la Cerbul de Aur“

 

„Weekend Adevărul“: Cum a izvorât pasiunea pentru muzică? 

Ştefan Bănică: Ea a existat din copilărie, numai că n-aveam curajul şi încrederea s-o împărtăşesc cu alţii. Când a apărut un pian la noi în casă, aveam vreo şase ani. Încercam să mă acompaniez pe piesele care îmi plăceau atunci, zdrăngănind ore în şir. Şi aşa am descoperit ceea ce se cheamă „acorduri“. 

Prima dată când aţi cântat pe o scenă vă aflaţi în Piteşti, la un spectacol cu „Liceenii“. Vă mai amintiţi cum aţi ajuns să cântaţi şi ce sentimente vă încercau atunci? 

Mi-aduc aminte de acel spectacol, a fost primul spectacol cu formula din „Liceenii“. Erau 3.000 de oameni înăuntru şi încă pe atât afară, care nu au mai putut intra, şi ţin minte că le-au scos nişte boxe, ca să audă măcar ce se întâmplă înăuntru. Nu trebuia să cânt, aveam nişte poezii, nişte texte umoristice. Singura care cânta dintre noi era Oana Sîrbu. Înaintea noastră a fost o formaţie rock din Buzău, Demos se numea, iar instrumentele rămăseseră pe scenă. Când mi-am terminat poeziile de spus, publicul nu m-a lăsat să plec şi nu mai aveam ce să spun. Şi atunci i-am rugat pe băieţii de la Demos să mă ajute şi am cântat, a fost ca un jam session (n.r. – improvizarea unei piese muzicale de către artişti care de obicei nu interpretează în formula respectivă). Ei m-au întrebat „Din ce cânţi? Şi eu am zis: din Sol“. Şi am cântat „Blue Suede Shoes“ (n.r. – melodie cântată de Elvis Presley). A fost o nebunie, ziceai că suntem la cine ştie ce mare concert, aşa m-am simţit. În orice caz, e o amintire dragă mie.

Nu cred că există vreun secret, în afara pasiunii, a urechii muzicale, evident, şi a perseverenţei. Nu mă consider vreun instrumentist, dar cu siguranţă pianul şi chitara m-au ajutat să compun până în prezent peste 150 de piese. 

Libertatea autodidactului

Sunteţi autodidact în ceea ce priveşte muzica şi sunteţi un artist desăvârşit. Cum reuşiţi?

Sunt autodidact şi neînvăţând după vreo metodă sau după note, am avut libertatea de a cânta exact aşa cum simţeam. Eram foarte pasionat şi ascultam melodii pe casete audio până când acestea se demagnetizau, ca să aud şi să reproduc acordurile sau solo-urile de pian sau chitară care îmi plăceau. Dacă aţi observat în piesele mele, aceste două instrumente nu lipsesc niciodată. Nu cred că există vreun secret, în afara pasiunii, a urechii muzicale, evident, şi a perseverenţei. Nu mă consider vreun instrumentist, dar cu siguranţă pianul şi chitara m-au ajutat să compun până în prezent peste 150 de piese. 

Cum aţi defini rock 'n' roll-ul şi ce reprezintă pentru dumneavoastră?  

Rock 'n' roll-ul, pentru mine, e o stare de spirit, e bucuria de a cânta, e un stil de viaţă.

Marea întâlnire cu Jerry Lee Lewis

Mărturiseaţi că unul dintre idolii dumneavoastră este Elvis Presley. Dacă aţi putea avea un concert împreună, cum ar arăta şi ce piese aţi alege să cântaţi?

Mi-ar fi plăcut să cânt cu o parte din trupa lui Elvis, cu secţia ritmică din TCB Band, lucru care a fost aproape să se întâmple prin 2015, cu formula James Burton – chitară solo, Ronnie Tutt – tobe (care, din păcate, a murit), Jerry Scheff – bass şi Glen Hardin – pian, ca să pot simţi o parte din acel sound şi acea energie care a făcut istorie. D-apoi să cânţi cu Elvis pe aceeaşi scenă! Aş fi cântat „Jailhouse Rock“, „Always on my mind“, „Suspicious minds“ şi „Can’t help falling in love“. Îmi vin o grămadă în cap acum. În 2010 chiar aş fi putut avea ocazia să cânt cu Chuck Berry (n.r. – unul dintre pionierii muzicii rock 'n' roll) la Bucureşti, acesta dându-şi acordul de principiu, după ce impresarii i-au trimis datele despre mine şi câteva filmuleţe, ca să vadă ce fac, cu ce mă ocup. Din păcate, Chuck s-a îmbolnăvit atunci şi nu a mai venit în Europa, unde, evident, că mai avea şi alte concerte. Dar l-am cunoscut pe unul dintre idolii adolescenţei mele, pe Jerry Lee Lewis, la Cerbul de Aur, în 1993, şi am avut ocazia şi plăcerea să stăm de vorbă minute în şir. Deci, într-un fel, unele dintre visurile copilăriei s-au împlinit.

Cu ce artişti v-ar fi plăcut să colaboraţi şi de ce cu aceştia?

Cu cei care transmit emoţie, cu cei care sunt personali, originali, cu cei care m-au influenţat în adolescenţă – Chuck Berry, Jerry Lee Lewis, Elvis, ca să enumăr doar câţiva dintre pionierii rock’n’roll-ului. Dar şi Paul McCartney, Rod Stewart. Iar dintre cei de azi, îmi plac John Mayer, Beth Hart şi mulţi alţii care nu sunt neapărat din filonul rock sau blues. Mi-ar fi plăcut să cânt muzică lăutărească cu Dona Dumitru Siminică!

Rolul de jurat

De câţiva ani buni sunteţi o prezenţă constantă pe micile ecrane, inclusiv în cadrul emisiunilor X Factor şi Next Star, unde concurenţii sunt copii. Ce înseamnă statutul de jurat sau mentor în cadrul acestora?

Sunt două experienţe diferite. Ceea ce au în comun aceste două emisiuni este că te poţi îmbogăţi cu nişte momente extraordinare create acolo, pe loc, de unii dintre concurenţi, uneori cu o emoţie ieşită din comun. Iar alteori se întâmplă, chiar dacă eşti cinstit cu rolul de jurat, pe care ţi l-ai asumat, să te transformi într-un simplu spectator, care savurează momentul.

Dar la început, cum a fost?

La X Factor mi-a fost greu la început, pentru că nu eram obişnuit să stau jos, pe scaun, pe parcursul unei întregi emisiuni şi să vorbesc despre alţii. Eram obişnuit să stau pe scenă, să joc sau să cânt sau, cel mult, să-i prezint pe alţii. Aşa că a trebuit să învăţ să-mi dozez energia şi răbdarea. Am considerat de la bun început că într-o astfel de emisiune concurentul trebuie să fie în prim-plan, şi nu juratul, ca să vedem evoluţia lui. Ca jurat, se presupune că vii cu o experienţă artistică bogată şi că eşti foarte bun în ceea ce faci. Dar mai ai nevoie şi de abilitatea de a le explica concurenţilor ce vrei de la ei, şi, evident, de intuiţia în momentul în care îi alegi.

Cum vi se pare această experienţă?

Din punctul acesta de vedere, X Factor a fost o experienţă inedită până acum în cariera mea, în cei opt ani petrecuţi la masa juriului. De câte ori am câştigat concursul, m-am bucurat în primul rând pentru concurentul meu şi sper să rămân în memoria lui afectivă drept cineva care a participat la evoluţia lui artistică. La Next Star, lucrurile stau cu totul altfel. Acolo, practic, nu am jurizat, ci am fost un spectator bucuros şi curios, care a avut parte de unele momente memorabile şi adorabile, create de copii, mai ales de cei foarte mici, care au un farmec şi o libertate de expresie senzaţionale. Asta nu se poate juriza la modul serios, poţi doar să te uiţi, să te implici şi să participi cu un sfat, cu o încurajare, adică, mai pe scurt, să intri în jocul lor. Eu aşa am văzut lucrurile şi consider că a lucra cu copiii e ca şi când ai fi conectat la o baterie care te încarcă cu energie pozitivă.

Eşecul, un factor necesar

Consideraţi că aţi avut vreun eşec din punct de vedere profesional? 

Da, unele poate că nu au fost simţite de public, dar au fost pentru mine. Eşecul cred că este necesar în orice evoluţie şi trebuie privit ca o lecţie. El apare în momentul în care aşteptările tale nu corespund cu rezultatul obţinut. Deşi oamenii înţelepţi spun că nu există eşecuri, există doar lecţii sau experienţe din care extragi lucrurile utile care-ţi folosesc pe viitor. Se spune că prostul greşeşte de fiecare dată la fel şi că un om inteligent, chiar dacă greşeşte, o face diferit, adică încearcă altceva.  

Aţi simţit vreodată responsabilitatea imaginii publice pe care o reprezentaţi? Mulţi oameni îşi îndreaptă atenţia către figurile publice atunci când se întâmplă diverse evenimente în societate...

În general, lucrurile care m-au deranjat în societate le-am transpus în cântece sau în teme pe care le abordez în concertele mele, în special cele de Crăciun, unde piese cu mesaj social ca „Protest“, „Stop! Vreau o schimbare!“ şi „E dreptul tău“ şi-au găsit locul şi au avut ecou în rândul spectatorilor. Aceasta a fost modalitatea mea de a mă exprima şi de a aduce în atenţie anumite probleme pe care le trăim, legate de politic, de educaţie, de responsabilitate şi de drepturi, ca cetăţean. Am refuzat să mă duc la dezbateri politice sau să îmi dau cu părerea despre anumite evenimente.

Revelaţiile din timpul pandemiei

Cum a fost perioada pandemiei pentru dumneavoastră, ţinând cont că activitatea profesională s-a redus considerabil şi aţi fost nevoit să staţi mai mult în casă? 

Partea bună a fost – pentru că există, culmea, şi o parte bună – că am putut petrece mult timp cu băiatul meu cel mic, Alexandru, şi, evident, cu familia mea. Profesional, a fost destul de greu să stau departe de scenă. Atunci, energia creativă am canalizat-o scriind cântece, căutând piese noi de teatru, într-un cuvânt, în proiecte, conştient fiind că din cauza instabilităţii pe care o trăim la nivel mondial, generată de pandemie, e posibil ca aceste proiecte să rămână doar la stadiul de proiect. Dar e bine să fii optimist.

Aţi fost bolnav de COVID-19. Cum v-aţi simţit în acea perioadă? Aţi avut anumite revelaţii?

Am fost bolnav acum un an şi ceva. Şi, slavă Domnului, nu am avut o formă grea. Am stat în izolare 14 zile şi m-am confruntat, ca mulţi dintre cei care au avut coronavirus, cu acea nelinişte pe care ţi-o dă nerezolvarea concretă a acestei boli, alimentată şi de toate ştirile şi zvonurile ce apăreau peste tot, în media, în online, care, practic, se contraziceau între ele. Dar am câştigat timp pentru mine, mi-am pus în ordine priorităţile şi am început să apreciez unele aspecte ale vieţii la valoarea lor reală, pe care nu le percepeam până acum. 

 

 

 

 

„Prima oară pe scenă alături de fiul meu am avut aceleaşi emoţii precum la primul duet cu tata“

 

În timpul spectacolelor de Crăciun, dar nu numai, le insuflaţi oamenilor o energie unică şi vă conectaţi cu ei – pare că totul este prins într-o bulă magică. De unde vine această energie? 

Publicul concertelor de Crăciun a devenit marea mea familie. Le şi spun de fiecare dată celor care vin la show-urile mele că înainte petrec Crăciunul cu „familia mea cea mare“ şi apoi cu familia mea acasă, de Ajun. Concertul de Crăciun a devenit mai mult decât un simplu concert, e o stare de spirit, o tradiţie frumoasă, unică în showbizul românesc. Şi o spun cu mândrie. Important este că în aceşti 20 de ani au crescut, odată cu noi, şi alte generaţii. Cunosc copii care au venit prima oară la concerte la 3-4 ani, iar acum au 20-23 de ani şi vin în continuare. Pentru mine şi trupa mea, concertul de Crăciun reprezintă de fiecare dată o adevărată sărbătoare. 

O tradiţie de 20 de ani

Ţinând cont de faptul că sunteţi printre puţinii artişti din România care susţin spectacole atât de mari, ne puteţi povesti ce presupune realizarea acestora?  

Am realizat 20 de ani neîntrerupţi concerte de Crăciun, 18 ani pe scena Sălii Palatului, iar ultimii doi ani în studiourile televiziunii. A fost singura soluţie posibilă în timpul pandemiei, ca să nu întrerupem continuitatea concertelor de Sărbători. În 2020 nu am putut avea niciun fel de public din cauza restricţiilor, iar în 2021 ar fi fost posibilă o ocupare a locurilor de doar 30% din capacitatea sălii. Aşa că nu am dorit să concertăm în aceste condiţii la Sala Palatului anul trecut (2021), unde în mod normal susţinem patru sau cinci concerte consecutive. Ar fi fost incorect, din punctul meu de vedere, ca doar unii dintre spectatori să participe, iar alţii, nu. Pentru că starea de spirit a concertelor noastre de Crăciun este unică, în care oameni din diferite generaţii, veniţi din toate colţurile ţării sau chiar din afara ţării, vibrează împreună, trăiesc la unison emoţia şi energia, împreună cu noi, cei de pe scenă. Schimbul este reciproc şi atunci publicul face parte din spectacol.

Cum se organizează un astfel de concert?

Concertul de Crăciun e pregătit cu luni de zile înainte, iar echipa care lucrează la această producţie e formată din aproape 200 de oameni. În fiecare an încercăm să inovăm, să aducem în spectacol lucruri noi, atât în plan artistic, cât şi în cel tehnic. Mă bucur că, pe lângă această continuitate pe care am avut-o în aceşti 20 de ani, concertul de Crăciun a devenit o sursă de inspiraţie pentru alţi artişti din România şi a deschis drumul producţiilor mari autohtone la Sala Palatului.

Întâlnirea generaţiilor

Unul dintre momentele memorabile dintr-un concert a fost când v-aţi aflat pe scenă alături de fiul dumneavoastră Radu Ştefan şi aţi cântat împreună. Ce emoţii v-au cuprins sufletul atunci? 

E greu de descris în cuvinte genul asta de emoţie, pe care am avut-o şi atunci când am cântat pentru prima oară în faţa publicului, tot în concertul de Crăciun, duetul cu tatăl meu. E un amestec foarte puternic de sentimente.

Ce proiecte aveţi pentru anul acesta?

Încep un proiect nou de televiziune. Pregătim concertul „Te iubesc, femeie!“, pe care îl facem an de an în luna martie şi care este dedicat doamnelor şi domnişoarelor, concert cu o tradiţie de 11 ani neîntrerupţi. În mod normal, concertul „Te iubesc, femeie!“ este unul acustic şi se desfăşoară la Circul Metropolitan Bucureşti. Însă, din cauza pandemiei şi a limitării accesului în sala a spectatorilor la o capacitate de doar 30%, e foarte greu să mai susţinem spectacolul în sala Circului Metropolitan, unde de un an şi ceva există şi un centru de vaccinare. Şi atunci am hotărât să continuăm tradiţia acestui concert ducându-l în mai multe oraşe din ţară, în săli polivalente, care să permită un număr cât mai mare de spectatori, pentru că altfel, în săli mai mici, restricţiile impuse ne-ar obliga să creştem preţul biletelor pentru a putea susţine concertul, ceea ce nu ne dorim. Apoi intru în studio pentru a înregistra câteva cântece noi, pe care sper să le ascultaţi în curând. Mai am în proiect o piesă de teatru şi un scenariu de film.

Pe ce scene vă putem vedea jucând?

Mă puteţi vedea în continuare la Teatrul de Comedie, în spectacolul „La Pulce“, în regia lui Horaţiu Mălăele, unde joc un dublu rol, cât şi pe 6, 7 şi 8 martie în concerte la Bistriţa, Berăria H (Bucureşti) şi Râmnicu Vâlcea, turneul „Te iubesc, femeie!“ urmând să înceapă după data de 20 martie.

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările