O dată, fiindcă vine din partea cuiva care, nu numai era acolo, dar nu făcea parte dintre victime, ci dintre călăi.

A doua oară, fiindcă a fost depusă din proprie iniţiativă, cu toate riscurile de rigoare. Fie şi după 60 de ani, în 2005, de la sfârşitul războiului. Zece ani mai târziu, pe 21 aprilie curent, s-a deschis la Tribunalul de înaltă instanţă de la Luneburg, Germania, procesul fostului caporal SS, Oskar Gröning, autorul mărturiei de mai sus (citată după „L'Obs” din 23-29 aprilie, de unde preiau informaţiile).

Gröning, astăzi în vârstă de 93 de ani, împlinise 21, când, în septembrie 1942, a fost afectat administraţiei lagărului de la Auschwitz, ca să ţină contabilitatea bunurilor de tot felul confiscate evreilor la debarcarea din trenurile care îi aduceau din multe colţuri ale  Europei. Asista la selecţii, inventaria obiectele şi banii, expediind apoi totul la sediul SS de la Berlin. O vreme n-a ştiut ce se petrece dincolo de perspectiva lui de mic birocrat. Şi-a dat repede seama de tratamentul odios aplicat de ofiţerii SS îndeosebi copiilor, cărora le sfărâmau capul izbindu-i de cabina camionului, azvârlindu-i apoi ca pe nişte saci de grâu în remorcă. Sau de bucuria sălbatică a soldaţilor SS, când vedeau corpurile arzând. A cerut să fie mutat pe front. Dorinţa i-a fost împlinită după ceva mai puţin de două luni. În acest timp, şi-a făcut treaba ca pe o rutină, fără a participa la exterminarea propriu-zisă a evreilor şi a celorlalţi internaţi în lagăr. În zilele libere, bea un schnaps în compania camarazilor, mergea la cinema sau la clubul de sport. Cum ajunsese în SS, el, al cărui tată servise în regimentul de cavalerie al ducelui de Brunswick, ce-l atrăsese în rândurile sutelor de mii de tineri hitlerişti, ar fi fost mai bine dacă l-am fi putut  întreba pe recent decedatul romancier Günter Grass.

Neobişnuită este şi împrejurarea în care Gröning s-a simţit obligat să depună mărturie. După război, a trăit aproape nestingherit, vreme de şaizeci de ani, la Hanovra, ca director de personal la o fabrică de bere. Sau ca judecător onorific la Tribunalul Muncii din acelaşi oraş. Le-a cerut rudelor, care l-au întâmpinat în 1945 ca pe un „asasin potenţial sau real”, să-şi ţină gura. Şi s-ar zice că şi-au ţinut-o. S-a pensionat ca orice cuminte cetăţean german. Întâmplarea a făcut la un moment dat ca, membru al unui cerc de filatelie fiind, să-l audă pe un vecin de masă spunând că folosirea unei cantităţi de Ziklon B necesare pentru a ucide atâţia oameni (300.000 doar la Auschwitz între mai şi iulie 1942) este practic imposibilă. Asta l-a determinat să-i acorde istoricului britanic Laurence Rees un interviu în şase episoade pentru BBC 2, din care primul a fost difuzat în ianuarie 2005. Ocazie cu care şi-a relatat, fără să se cruţe, experienţa de contabil al lagărului, care a văzut multe şi s-a îngrozit.

În 1977, un prim proces n-a avut nici o urmare. În 2015, un procuror care urmăreşte de mult timp să-i descopere pe călăii rămaşi nepedepsiţi, a solicitat BBC filmul din 2005, care a devenit parte din noul dosar Gröning. Ce pedeapsă va primi micul caporal de odinioară, dacă va primi vreuna, sau dacă merită pedepsit, în condiţiile în care s-a căit public el însuşi, nesilit de nimeni, fie şi cu întârziere de câteva decenii, şi a povestit tot ce a văzut, şi, mai ales, ca neimplicat direct în atrocităţi, aproape nu mai contează. Un caz, din păcate, foarte rar, probabil unic, cazul lui Oskar Gröning.