PORTRET Cum i-a învăţat carte Spiru Haret pe români: „Cele ce se spun în şcoală nu sunt decât vorbe cari sboară“

În România, există zeci de universităţi, private şi de stat. Anual, pe porţile lor ies sute de mii de absolvenţi. Totuşi, statisticile pictează un tablou sumbru: în 2016, numai 19,2% din populaţia salariată a ţării avea studii superioare – România clasându-se pe ultimul loc în UE, unde media era de 33%. Ştirile despre aceşti absolvenţi adaugă încă o tuşă de îngrijorare. Şirul aşa-numitelor „fabrici de diplome“, care cuprinde atât universităţi de stat, cât şi particulare, a dus în derizoriu ideea de a încheia un ciclu superior de învăţământ. Scandalul care a deschis cutia Pandorei universitare a implicat Universitatea „Spiru Haret“ din Bucureşti, care în 2009 ajunsese la 300.000 de studenţi în numai cinci ani de când lăsase deoparte educaţia şi se lansase în industria de tipărit adeverinţe şi certificate de absolvire. Zece ani mai târziu, se discută despre analfabetismul funcţional aproape ca despre o ameninţare la adresa securităţii statului – ceea ce poate că şi este. România este ţara cu cea mai mare rată de analfabetism funcţional din UE, cu 42% din elevi incapabili să înţeleagă un text citit la prima vedere, conform studiului prezidenţial România Educată, realizat în 2018.

Aceasta este numai o schiţă sumară a situaţiei învăţământului românesc. Arată, totuşi, silueta unui sistem sluţit de reforme promise, neterminate, iluzorii. În urma lui, mult mai puţin discutat, rămâne acest mic aspect: numele lui Spiru Haret – omul care a pus pe picioare sistemul educaţional din România în urmă cu mai bine de un secol – a fost luat în deşert şi a ajuns să nu mai amintească de figura istorică, ci doar să ridice sprâncene a indignare. Învăţământul contemporan nu mai arată aşa cum şi l-a imaginat el, după cum nici miniştrii ce i-au urmat nu l-au avut drept model (decât, probabil, în discursuri demagogice). Ce poate fi mai revelator decât acest detaliu: în 2015, casa memorială Spiru Haret, aflată pe strada Gheorghe Manu 7, a fost demolată pentru a face loc unor apartamente de lux, cu autorizaţia doctorului Oprescu, primar general al Capitalei.

Elevul Spiru, autodidact

Spiru Haret s-a născut la Iaşi, pe 15 februarie 1851. Comisul Costache Haret şi Smaranda Ştefanovici, căsătoriţi în 1850, au avut cinci copii: Spiru, Alexandru, Mihai, Pulheria şi Ana. Detaliile biografice sunt destul de precare – se cunoaşte, în schimb, că micul Spiru a fost susţinut de timpuriu în şcoală de către o mătuşă din Bucureşti.

Despre educaţia primită a povestit chiar fostul ministru, în articolul „Amintiri din viaţa de şcoală“, apărut în „Gazeta matematică“: „Învăţătura primară am început-o în casă, am urmat-o câtva timp la şcoala primară din Dorohoi, pe urmă la cea din Sărărie din Iaşi; am apucat vreo două luni şi la cea din Verde din Bucureşti. Era tocmai în vremea prefacerilor de pe la începutul domniei lui Cuza. La Dorohoi, se învăţa încă cu litere chirilice modernizate; ba încă veniseră odată peste noi la şcoală nişte elevi ai unei şcoale de cântăreţi bisericeşti, cu bărbile până la brâu, cari nu cunoşteau decât vechile litere slavone. La Iaşi, am găsit introduse literele latine; în clasa III şi IV se învăţa şi latineşte, ultimul rest, care a şi dispărut în anii aceia, din vechea organizare a lui Laurian (n.r. – August Treboniu Laurian). La Bucureşti, bieţii copii merseseră şi mai departe, şi-şi băteau capul să înveţe ortografia etimologică, care-i făcea să scrie Stellatina în loc de Slatina“.

Din toamna lui 1862, a continuat cursurile la Liceul „Sf. Sava“, unde a cunoscut şi mai mult neajunsurile sistemului de învăţământ. Povestea în acelaşi articol: „În acea casă mică, veche, umedă, cu clasele înşirate în jurul curţii, în nişte încăperi clădite la întâmplare, unele într-o stare de infecţie de nedescris, am petrecut şapte ani din viaţa mea, ani de veselie, de cântece şi de jocuri, întrerupte din când în când de iuţi supărări pe care ni le pricinuia o lecţie prea mare, ori dimensiile prea de tot reduse ale porţiilor pe cari ni le servia economul ţigan al internatului“. Îşi amintea cum, în această perioadă, s-a zbătut să înţeleagă matematica de la profesorul Al. Borănescu: „Carte nu aveam. Textul cursului îl redigeam noi, după notele din clasă: se poate închipui cum“. A învăţat, până la urmă, pentru că s-a străduit. Iar la maturitate credea că tocmai acest chin de a învăţa de unul singur l-a ajutat cel mai mult. În liceu a decis că avea să studieze la facultate matematica.

Rareori se puteau termina cursurile. Pregătirea neîndestulătoare a studenţilor veniţi din licee pe de o parte, iar pe de alta încărcarea excesivă a profesorilor, făceau că părţi întregi din materie rămâneau neatinse în curs. În trei ani cât am fost eu în Universitate, nu ştiu să se fi făcut măcar o lecţie de botanică. Marin era silit să scurteze chimia organică, Bacaloglu optica, Petrescu geometria în spaţiu, Lahovari mecanica.

Spiru Haret, în „Gazeta matematică“

Universitate mică, posibilităţi şi mai mici

„Am terminat liceul în 1869, în mod cam prematur, pentru că, deşi urmasem regulat cursul clasei VII, am trecut bacalaureatul la Maiu, înainte cu două luni de terminarea anului şcolar. Cei mai mulţi din camarazii mei bursieri au trecut odată cu mine. La bacalaureat, am avut o decepţie, deoarece tocmai la matematice, la care mă credeam bine înarmat, am căpătat o notă mai mică de cât speram. Din norocire la alte materii, la cari nu mă ştiam grozav de învăţat, am luat notă mare, aşa că clasificarea mea nu a fost întru nimic compromisă“, scria Spiru Haret. În acelaşi an, a fost admis la Universitatea din Bucureşti, la specializarea fizică-matematică, alături de alţi cinci studenţi – în anul II şi III mai erau câte unul. Atât, şapte studenţi în toată facultatea.

Amintirile din studenţie au fost marcate tot de lipsurile pe care le-a descoperit în Universitate. Nu existau laboratoare pentru experimente, profesorii nu aveau cele necesare şi personalul nu era numeros – nici calificat, de altfel: „Cu mare greutate şi cu minuni de chibzuială şi economie, Bacaloglu reuşise a reuni aparatele cele mai indispensabile pentru demonstraţiile sale, Marin ceva material pentru experienţe, Ştefănescu câteva probe de minerale şi roce. Esarcu nu avea nici măcar un microscop. De lucrări ale studenţilor în laboratorii, nici vorbă nu era“. Îşi amintea de doi bătrâni, care-l ajutau pe profesorul Marin: unul lucra la cabinetul de chimie, i se zicea Domnul Ioniţă, dar băieţii îl strigau, scurt: „Doniţă“; celălalt, Stoian, era un „servitor“, pe care tot studenţii îl învăţaseră conjugările. „Îl auziai din când în când, repetând rar şi scandând silabele: «eu bri-ceag, dum-nea-ta bri-ceag, dum-nea-lui bri-ceag».“

Alte critici pe care Spiru Haret le-a adus sistemului universitar au fost legate de faptul că materia era grea, dar cursurile nu se ţineau ca la carte, să existe o legătură între ele. În plus, studenţii săraci erau nevoiţi să-şi găsească munci încă din timpul facultăţii, ceea ce îi distrăgea de la învăţătură. Astfel, examenele se întârziau adesea. Şi Spiru a fost nevoit să-şi dea licenţa cu întârziere. Fusese şi el nevoit să se angajeze profesor, la seminarul „Nifon Mitropolitul“, de unde a demisionat în 1872.

Foto: Spiru Haret, alături de soţia sa, Ana; sursa: arhitectura1906.ro

Haret, pe faţa nevăzută a Lunii

După ce a absolvit Universitatea din Bucureşti, s-a ivit ocazia unei burse în străinătate. Cu ajutorul lui Titu Maiorescu, ministru al Instrucţiei Publice, a reuşit să ajungă la Sorbonna, unde şi-a completat studiile cu o licenţă în matematică (1875) şi una în fizică (1876). Lucrarea de doctorat a terminat-o în 1878. Disertaţia „Despre invariabilitatea axelor mari ale orbitelor planetare“ a făcut din Spiru Haret primul român care a obţinut titlul de doctor în mecanică cerească la Paris. Aprecierile venite din partea comunităţii ştiinţifice pariziene, în special din partea lui Henri Poincaré, i-au deschis larg uşile universităţilor franceze. Însă Spiru Haret avea de gând să revină în slujba statului român. Pe 1 aprilie 1878, era deja profesor de Mecanică la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. În anii următori, a deţinut catedre şi la Şcoala de Artilerie şi Geniu (1881-1886), şi la Şcoala de Poduri (1881-1910).

Şi-a continuat toată viaţa cercetările, publicând mai multe studii şi susţinând comunicări ştiinţifice. Din 1892, a devenit membru al Academiei Române. A murit pe 17 decembrie 1912, la vârsta de 61 de ani, din cauza unui cancer intestinal operat prea târziu. A fost înmormântat cu funeralii naţionale, la Cimitirul Bellu. În 1976, când se împlineau 125 de ani de la naşterea lui, Uniunea Internaţională a Astronomilor a hotărât să dea numele Haret unui crater de pe faţa invizibilă a Lunii.

„Ocupaţiile manuale sunt tot atât de nobile ca şi cele curat intelectuale“

Spiru Haret (în stânga, pe scaun), alături de mai mulţi liberali, printre care Ion I.C. Brătianu, Emil Costinescu, Mişu Pherekide şi V. Morţun; Sursa imagoromaniae.ro

Influenţa lui Spiru Haret asupra sistemului educaţional românesc de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX a fost covârşitoare, astfel că toate iniţiativele lui pentru răspândirea culturii în întreaga societate s-au cumulat sub umbrela unei doctrine sociale, în toată puterea cuvântului. Haretismul, la început, era un sistem care susţinea în principal ţărănimea – care reprezenta populaţia majoritară şi care se confrunta masiv cu analfabetismul şi sărăcia. Principiile haretismului au fost trasate chiar de la începutul carierei lui pe lângă Ministerul Instrucţiunii Publice.

La puţin timp după întoarcerea de la Paris, Haret a fost numit membru al Consiliului permanent al Instrucţiunii şi, ulterior, în 1883, inspector general. Din această calitate, a dorit să afle exact, la faţa locului, starea sistemului. După o lungă serie de vizite în şcoli, de analize a activităţilor din şcoală şi de discuţii cu corpul didactic, a redactat „Raportul general asupra învăţământului secundar“ din 1884. Raportul era, de fapt, o radiografie a învăţământului românesc, ce cuprindea şi detalii precum împărţirea orelor şi materiilor pe clase sau problemele financiare ale ministerului, dar şi modalităţile prin care aceste probleme puteau fi ameliorate.

„Un foarte grav defect al întregului nostru învăţământ, fără excepţiune, este de a nu se ocupa decât de instrucţiune, şi nicidecum de educaţiunea tinerimii. Tot ce se face, tot ce se plănueşte este numai pentru programe, material didactic şi alte lucruri ce au scop de a introduce în mintea copiilor cea mai mare doză posibilă de cunoştinţe. (...) Am văzut de multe ori şcolari spunându-şi lecţia de filosofie sau de catehism, pe care o recitau cu exactitate; însă convingerea lipseşte întotdeauna. Cele ce se spun în şcoală, oricum s-ar face, tot nu sunt decât vorbe cari sboară, şi urma ce vor lăsa în spiritul şi inima copiilor va fi trecătoare, dacă chiar şcoala nu va da exemple vii de ceeace în clasă se spune numai din gură“, scria Haret în raport, criticând metoda demult încetăţenită a memorării lecţiilor pe dinafară. Or, el voia ca elevul să aibă spirit critic, să poată discerne ce e bine şi ce nu, să se adapteze situaţiilor. Să nu fie analfabet funcţional, s-ar putea spune.

Toate problemele identificate în Raport au fost abordate de Spiru Haret din momentul în care a devenit ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. A avut trei mandate, toate în guverne liberale: 1897-1899; 1901-1904 şi 1907-1910. A ajuns la guvernare, de fiecare dată, în situaţii critice pentru ţară – fie că a fost vorba despre crize economice sau sociale. Dar de fiecare dată a reuşit să găsească soluţiile potrivite – cea mai cunoscută astfel de măsură fiind „curba lui Haret“, o bază de calcul pentru micşorarea salariilor, care s-a impus din cauza crizei economice grave în care se afla România la 1901.

Una dintre cele mai importante legi semnate de Haret a fost legea învăţământului profesional (1899), prin care a susţinut dezvoltarea reţelei de şcoli profesionale, convins că „ocupaţiile manuale sunt tot atât de nobile ca şi cele curat intelectuale“ şi că „nu este normal ca toată tinerimea unei ţări să urmeze o singură direcţiune de învăţământ, nu este normal, nu este regulat, este contra intereselor ţării ca toţi copiii care au terminat cursul primar să nu poată îmbrăţişa alte cariere decât carierele liberale“. O altă măsură importantă a fost luată prin legea învăţământului secundar şi superior, prin care a decis reducerea anilor de liceu la trei şi desfiinţarea Bacalaureatului. În schimb, a introdus examenul de admitere la facultate.

Să presupunem, de exemplu, că o clasă restrânsă de cetăţeni ar fi izbutit să-şi creeze un privilegiu, luând asupră-şi exclusiv dreptul la învăţătură, aşa încât partea cea mai numeroasă a societăţii să fie condamnată la ignoranţă. Fiind dat că ignoranţa este cea mai mare dintre nenorociri, datoria legislatorului este să sfărâme monopolul clasei privilegiate. Făcând aşa, el lucrează în interesul corpului social, căci suma de foloase cari vor decurge pentru acest corp dintr-o aşa dispoziţie este mult mai mare decât a foloaselor pierdute de partea atinsă.

Spiru Haret, ministru al Instrucţiunii Publice

Plan de şcoală de la 1893

Cele mai importante măsuri luate de Spiru Haret au vizat, însă, mediul rural. A început, în primul mandat, cu ridicarea de clădiri de şcoală în toată ţara. Contextul i-a fost favorabil, pentru că în 1896 fusese înfiinţată Casa Şcoalelor, o instituţie al cărei scop era chiar construirea de clădiri de şcoli. Finanţarea era asigurată din fondurile Casei, dar şi din donaţii – pe lângă dările modeste ale comunităţilor locale, cele mai mari sume de bani veneau din buzunarele boierilor filantropi, printre care s-au numărat Ion Ghica, Alexandru Marghiloman, I.G. Lahovary, Mihail Sturdza, G.Gr. Cantacuzino, Paul Catargi şi V.I. Brătianu.

Proiectul Casei Şcoalelor venea în întâmpinarea unei alte iniţiative. Pe 21 septembrie 1893, regele Carol I aprobase o lege care indica precis felul în care aveau să fie construite şcolile: şcoala de cătun avea o singură clasă; şcoala inferioară avea o singură clasă, dar cuprindea şi locuinţa învăţătorului; iar şcoala rurală superioară avea două sau trei săli şi locuinţa învăţătorului. Se preciza că vestibulul şcolii trebuia să servească şi ca vestiar „şi se va proceda cu o firidă lungă pentru punerea merindelor copiilor şi cu nişte apă de băut şi lemne de foc tăiate“. Unele şcoli trebuiau să aibă, de asemenea, şi clasă de lucru manual. Detaliile de construcţie, prevăzute de lege, mergeau mai departe: sobele erau din cărămidă, pentru a înlătura pericolul ca elevii să se rănească într-una de fontă. Iarna, temperatura în clasă trebuia să fie de 14-16 grade. Mobilierul necesar în fiecare clasă cuprindea pupitre, catedră, dulapuri, tablă, Biblie, icoana lui Iisus sau a Fecioarei Maria, portretele suveranilor şi alte obiecte necesare învăţării, precum şi menţinerii curăţeniei.

Educaţia, mai mult decât învăţare

Odată cu ridicarea şcolilor rurale, o importanţă sporită în comunitate au avut-o învăţătorii şi preoţii. Sub conducerea acestora, vor lua amploare activităţile extraşcolare, considerate esenţiale de Spiru Haret pentru răspândirea culturii şi către populaţia adultă. Astfel, au fost create cercurile culturale, bibliotecile săteşti, şezătorile săteşti şi chiar teatrul sătesc. Toate activităţile întreprinse în cadrul lor s-au înscris în ideea educaţiei permanente, prin mici infuzii de cultură în satele româneşti – astăzi, conceptul este mai larg dezvoltat sub noţiunea de învăţare sau formare continuă, pentru care se organizează workshop-uri, discursuri motivaţionale, broşuri, grupuri de iniţiativă.

Ţăranii aveau o situaţie defavorizată în acei ani – însă ţărăncile trăiau în chingi mult mai strânse. Pentru ele, au fost create şcolile rurale de femei, unde acestea puteau învăţa despre agricultură şi creşterea animalelor, despre igienă şi îngrijirea copiilor, dar puteau opta şi pentru cursuri mai avansate, de creşterea viermilor de mătase, de apicultură sau de croitorie. Nu le ofereau o emancipare adevărată, dar a fost un pas către luminarea minţii şi o oarecare independenţă în gospodărie.

Un alt tip de şcoli înfiinţate de Spiru Haret, care au contribuit semnificativ la reducerea analfabetismului, au fost şcolile de adulţi. Erau organizate, bineînţeles, în funcţie de nivelul de educaţie: de curs primar; pentru a completa cultura generală; şi pentru ucenicii din fabrici, prăvălii şi ateliere. Legea şcolilor de adulţi a fost dată în 1904, iar patru ani mai târziu, în anul şcolar 1908-1909, deja se ţineau 1.403 cursuri, la care participau 56.678 de oameni.

Rezultatele efortului depus de Spiru Haret s-au văzut în aproximativ un deceniu – dacă în 1899, 78% din români erau analfabeţi, iar dintre aceştia 84% trăiau la sat, în anul 1912 procentul a scăzut la 61%.

În apărarea reformelor lui Spiru Haret

„D. Haret şi ţăranii“ este un articol apărut în 1907, la Bucureşti şi semnat de „un ţăran din Vintileanca, judeţul Buzău“. În anul răscoalei ţăranilor, autorul nu se teme să scrie acid împotriva boierilor şi a ziarului „Epoca“ – înfiinţat de conservatorul Nicolae Filipescu. În acest articol, ţăranul ajunge să-şi exprime şi părerea cu privire la reformele pe care le-a facut Spiru Haret în învăţământul rural: „Se jeleşte «Epoca» că li s-a insuflat (învăţătorilor şi preoţilor) «dorinţa de un trai mai bun» şi-i pericol pentru ţară. Nu vă e ruşine?! Să muncească bietul învăţător din zi până-n noapte – unul singur cu elevii din cinci clase – pentru 80 lei pe lună şi când cer şi ei – ceea-ce d-voastră luaţi necerut – să li se adauge câţiva franci la această leafă şi pentru această muncă, ale cărei greutăţi d-voastră nu le puteţi gusta niciodată, strigaţi că-i «pericol pentru ţară!». Ruşine. Ne trebuie multe şcoli rurale, avem nevoe ca-n fiecare cătun s-avem câte-o şcoală, ia vă rog, pe d-tră, «patrioţilor» spuneţi ce şcoli rurale făcurăţi cât stăturăţi la guvern şi numărul celor existente de drept şi desfiinţate de fapt – zic numărul acestor şcoli îl puteţi preciza? Şcoalele rurale sunt interesele vitale ale neamului nostru şi acolo-i viitorul ţărănimii, al ţării şi al neamului. Campania ce o duceţi contra d-lui Haret e campanie dusă contra ţărănimei, contra ţării şi a întregului neam românesc şi nu vă vom lăsa, că nu d-voastră sunteţi poporul cu care ameninţaţi pe d. Haret, ci noi“.

Nicolae Negrea, profesor de istorie: „Învăţământul românesc încă este elitist. Aceasta este problema“

În zilele noastre, deşi figura lui Spiru Haret nu mai spune nimic majorităţii oamenilor, acesta rămâne cel care a reuşit o reformă a educaţiei coerentă, adaptată realităţii româneşti de la cumpăna secolelor XIX-XX. Am putea spune  că miniştrii acestei perioade au fost ultimii mari reformatori ai învăţământului românesc, comunismul şi postdecembrismul aducând unele schimbări care nu au făcut decât să dea peste cap o ordine care începuse să se stabilească. Înzestrat cu o personalitate puternică, Spiru Haret a încercat să se ocupe de tot ce presupune un sistem de învăţământ funcţional, de la pregătirea profesorilor, la accesul cât mai multor elevi la manuale şi până la construcţia de şcoli profesionale. Pedagogul-matematician a avut de partea sa şi un context favorabil, după cum a explicat, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Nicolae Negrea (foto), profesor de istorie la „Colegiul Naţional George Coşbuc“ din Motru, judeţul Gorj. Înaintea lui Haret, la conducerea Ministerului Instrucţiei Publice nu s-au aflat neapărat indivizi slab pregătiţi, dar „după câştigarea independenţei de stat în 1877 şi recunoaşterea din 1878, România şi-a găsit cadenţa pentru a adopta nişte reforme puternice privind dezvoltarea industriei“.

A făcut cum spune Arghezi, în „Testament“: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi“. Faptul că a scos din noroi o populaţie care nu avea acces la învăţământ e enorm.

 

Sistemul Haret se bazează mai mult pe partea de acumulare de informaţie şi sunt foarte multe voci care consideră că ar fi chiar cel mai bun sistem.

„Ar trebui să existe o legătură între şcolile profesionale şi piaţa muncii“

Noi nu mergem pe ideea de a găsi defectele dintr-un sistem de învăţământ, pentru ca apoi să ne debarasăm de ele, noi schimbăm.