M-am întrebat nu o dată în ultima vreme de ce duhul înţelept al străvechilor povestiri orientale – legende, fabule, poveşti, mituri – nu pare să se fi coborât asupra autoproclamaţilor califi din zilele noastre, care, în numele jihadului, ucid fără milă oameni nevinovaţi, în care nu văd decât nişte „câini necredincioşi“.

O întrebare similară şi-a pus şi George Steiner, într-o extraordinară meditaţie asupra culturii, publicată cu decenii în urmă, referindu-se la cauzele pentru care 100 de ani de cultură liberal-umanistă, 1815-1914, a dat naştere în Occidentul european holocaustului şi gulagului. Să nu înveţe nimic istoria din cultură? Să nu existe nicio legătură între felul în care gândesc oamenii şi faptele lor? Nedumerirea e la fel de angoasantă şi în romanul rusului Andreï Makine, „Viaţa unui bărbat necunoscut“: „Cehov a murit în 1904 şi, la scurt timp după aceea, în aceeaşi ţară în care eroii lui îşi blestemau soarta la umbra vişinilor înfloriţi, da, în aceeaşi ţară, milioane de oameni erau exterminaţi cu sălbăticie, fără ca vreun umanist să-şi facă griji pentru visurile lor zădărnicite…“.


Cărţile fundamentale

În cazul islamului, lucrul e cu atât mai curios, cu cât la originea filosofiei lui religioase şi practice se află o carte de înţelepciune, „Coranul“. Dacă „Biblia“ este epică, „Coranul“ este poetic. Înţelepciunea lui Mahomed a fost aşternută pe pergament, după moartea lui în 632, în sentinţe pline de tâlc, un fel de predici pline de lirism şi de ornamente stilistice. Povestirile sunt ulterioare, dar păstrează atât tâlcurile, cât şi savoarea poetică a textelor fundamentale.  Pe lângă ele, „Biblia“ e seacă stilistic. Doar tâlcurile fac legătura între cele două cărţi fondatoare. Hermeneuţii au descoperit de mult contradicţiile factuale din „Biblie“, rezultat al versiunilor diferite şi al transcri-
erilor târzii. Sub acest raport, „Coranul“ este încă şi mai heteroclit. Până şi grâul din cuvintele lui Mahomed este uneori greu de separat de neghina scribilor. Ceea ce rămâne indestructibil este fondul de înţelepciune sedimentat în „surele“ (n.r. – capitolele Coranului) cărţii sfinte, din care s-au inspirat povestirile răspândite mai apoi în toată lumea şi inspirând, la rândul lor, literatura din numeroase ţări.

N-au inspirat, din nefericire, şi faptele, politica, războaiele, cuceririle şi fanatismele islamiştilor. Nu e vorba numai de ale celor de azi! Dintre primii patru califi de după moartea profetului, trei au fost asasinaţi, iar unul, un mare cuceritor, de talia lui Alexandru Macedon, a extins imperiul arab pe o arie niciodată acoperită mai târziu, din Egipt în Mesopotamia şi din sudul Peninsulei Arabe în Siria şi Cipru.

Ca şi romanii înainte, Orman a stabilit legiuni de ocupaţie la mii de kilometri distanţă de Medina. Şi asta, în doar câţiva ani, la mijlocul secolului al VII-lea. Succesul a fost fulgerător şi a uimit marile imperii ale vremii, Bizanţul şi Persia, ambele cucerite. În asemenea măsură, încât lui Orman i se vor atribui fapte pe care nu le-a săvârşit, cum ar fi incendierea faimoasei Biblioteci din Alexandria. Ce altceva urmăreşte în prezent odiosul calif care a supus suprafeţe enorme din Siria şi Irak decât să cucerească întreaga lume a „câinilor necredincioşi“?


Crima

Capete tăiau şi oştenii lui Omar-Cuceritorul şi chiar şi ai profetului, mai ales la început, ca să-şi consolideze poziţiile la Medina, unde fusese obligat să se refugieze după alungarea din Mecca. „Convertiţi-i sau omorîţi-i!“, le cerea el celor dintâi expediţionari. Cuvântul n-a exclus niciodată sabia, nici în cazul lui Mahomed, nici, cu atât mai puţin, în cazul urmaşilor lui. Tradiţia sabiei ucigaşe o dublează de la început pe aceea a cuvântului înţelept. Şi, lucru poate încă şi mai important, pe a cuvântului tolerant.

Iată un punct nevralgic al discuţiei. Mahomed şi cel puţin doi dintre întâii califi, Usman şi Ali, erau, în limitele vremii lor, desigur, înclinaţi către toleranţă. Numeroase populaţii cucerite, îndeosebi evrei şi creştini, au fost lăsate să-şi practice religia proprie. Obligaţia convertirii (în schimbul morţii!) datează din secolul al VIII-lea, când spiritul nu mai emana direct de la profet, dispărând cei din urmă apropiaţi ai săi, din generaţia lui Ali şi a Alişei, ultima soţie, în braţele căreia Mahomed ar fi murit. Denaturarea acestui fond de toleranţă reprezintă, neîndoielnic, cea mai gravă abatere a califilor actuali de la tradiţia militară şi războinică a islamismului, fie el sunit sau şiit.

Despre tradiţia literară, ce să spun? Poate doar că nu literatura e răspunzătoare pentru ororile radicalilor de astăzi din Siria, Irak, Yemen, Nigeria, Somalia sau Mali. Ar fi totuşi prea simplu, dacă ar fi aşa. În istorie lucrurile nu sunt niciodată simple. Literatura are partea ei de vină. Citiţi-l pe George Steiner!