De „Cursul scurt” îşi amintesc, fireşte, puţini români, dintre cei care şi-au făcut şcoala sau cariera până în 1960. Doctorii docenţi în comunism, precum Vladimir Tismăneanu, ştiu că e vorba de o carte, o biată carte, trasă la noi, în anii stalinismului agresiv, în numeroase ediţii şi tiraje, înfăţişată membrilor de partid şi – nu numai – ca o Carte sfântă, de care nu te poţi apropia decât cu sufletul curăţit de grelele păcate burghezo-moşiereşti.

În textul meu din „Historia”, exemplific acest fenomen – transformarea unei cărţi într-un obiect de cult ieşit din comun – prin textele literare şi gazetăreşti care făceau mare caz, în vara lui 1949, de realitatea că Lazăr Cernescu, zis şi Lazăr de la Rusca, ţăranul sărac şi activistul asasinat de cei din Munţi, studia cu sârguinţă. „Cursul scurt”, pe coperta căruia trecuse – cel puţin aşa se vede din reproduceri – precizarea scrisă de mâna lui: „Propietatea tov. Cernescu Lazăr. Rusca, 1948”.

„Cursul scurt” e varianta prescurtată a unui titlu mai lung, sub care cartea a şi apărut, la editura Partidului Comunist Român, între 1944 şi 1948: „Istoria Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice. Curs scurt. Redactat de o Comisiune a C.C. al P.C. (b) al URSS. Aprobat de C.C. al P.C. al URSS. 1938“.

Din câte se vede, „Cursul scurt” nu e altceva decât o Istorie, chiar dacă de peste 500 de pagini. O istorie a PCUS, din 1883 până în 1938. La vremea respectivă, Cultul în care se scaldă Cartea îşi avea unul dintre temeiuri în faptul că Istoria era a PCUS.

Acum, însă, judecând Cursul scurt cu detaşare – atitudine care exclude atât dragostea staliniştilor din anii 1944-1956, cât şi ura anticomuniştilor de după 1989 – vom constata că e vorba, totuşi, de o Istorie. Istoria unui Partid, desigur, şi nu unul oarecare, ci Partidului bolşevicilor. Totuşi, la o adică, o Istorie,  cu nimic deosebită de Istoria unei ţări (România, de exemplu), sau a unui Partid (PNL, la noi) sau a unui fleac (fermoarul de la prohab, de exemplu).

Începând cu 1939, în URSS, şi cu 1944, în România, în lagărul de democraţie-populară, şi în mişcarea comunistă şi muncitorească internaţională, se impune ca studiu obligatoriu, atât în şcoală, cât mai ales în organizaţiile de partid, „Curs scurt”, altfel zis o Istorie.

De remarcat imediat de inteligenţele agere: Deşi „Cursul scurt” trece drept operă a lui Stalin – ceea ce era adevărat, într-un fel, deoarece Stalin supervizase redactarea şi procedase la stilizarea manuscrisului final.
Stalin însă îşi asumă multe cărţi sub iscălitură.

De ce o istorie a PCUS trebuie studiată cu creionul în mână de către toţi comuniştii? Ne răspunde finalul Introducerii: „Studiul istoriei P.C. (b) al U.R.S.S. ne îmbogăţeşte cu experienţa luptei pentru socialism, dusă de muncitorii şi ţăranii ţării noastre. Studiul istoriei P.C. (b) al U.R.S.S., studiul istoriei luptei partidului nostru împotriva tuturor duşmanilor marxism-leninismului, împotriva tuturor duşmanilor celor ce muncesc, ne ajută să ne însuşim bolşevismul, ne ascute vigilenţa politică.

Studiul istoriei eroice a partidului bolşevic ne înarmează cu cunoaşterea legilor dezvoltării sociale şi a luptei politice, cu cunoaşterea forţelor motrice ale revoluţiei. Studiul istoriei P.C. (b) al U.R.S.S. ne întăreşte încrederea în victoria definitivă a marii cauze a partidului lui Lenin – Stalin, în biruinţa comunismului în lumea întreagă.

Cartea aceasta expune pe scurt istoria Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice“.
În anii stalinismului românesc, literatura (văzută ca o propagandă dulce) şi propaganda propriu-zisă înfăţişau drept realitate ceea ce Partidul ar fi vrut să fie realitate.

Sub acest semn, personaje reale (din articolele de gazetă) şi personaje de ficţiune (din proză, poezie, teatru) apar ca influenţate decisiv   în viaţa şi munca lor de studierea Istoriei PCUS.

În „Lazăr de la Rusca”, poemul dedicat de Dan Deşliu lui Lazăr Cernescu, „Istoria PCUS. Curs scurt” e astfel înfăţişată într-un discurs adresat de poet eroului, mort totuşi:

„Cartea unde-ai învăţat
cum să lupţi înverşunat
împotriva răilor,
pentru-ai tăi, pentru popor.”

Să recapitulăm în termenii lumii noastre, lumea de azi. Potrivit Introducerii, studiul Istoriei PCUS între 1883 şi 1938, studiul unei Istorii, la urma urmei, n-avea drept rezultat îmbogăţirea cunoştinţelor despre un anume trecut, nu-l făcea pe cel care purcedea la studiu un om mai cult cu o carte.

Nu, aşa cum se spune în Introducere şi, mai ales, cum susţineau toate cuvântările şi textele consacrate Cursului scurt, studiul unei Istorii dădea naştere la convingeri morale şi politice definitorii pentru o personalitate.

Cine studia Istoria PCUS căpăta mai multă experienţă în viaţa sa de fiecare zi, devenea mult mai vigilent politic şi, mai ales, mult mai încrezător în destinul triumfător al socialismului. Să fim cinstiţi! Unei Istorii i se conferea o incredibilă forţă de a forma caractere, fie acestea de revoluţionar.

Oricât ar părea de ciudat, Stalin se conturează astfel drept unul dintre cei mai mari iubitori de Istorie din destinul Omenirii. Să propagi, la nivelul a sute de milioane de cetăţeni, teza că studierea trecutului (fie acesta al PCUS) te transformă în chip spectaculos, înseamnă a cultiva teza potrivit căreia cunoaşterea trecutului  are o importanţă educativă ieşită din comun.

Fireşte, Stalin înfăţişa ca având efecte deosebite asupra formării comunistului studiul Istoriei PCUS, al Istoriei Partidului. Câţi politicieni ai României de azi au încercat să ne convingă, măcar într-un interviu, că studiul Istoriei României ne face mai patrioţi, mai români sau chiar mai cinstiţi?!