Dar această istorie avea să înceapă cu mult timp înainte.

Pe 2 iulie 1504 se stingea din viaţă Ştefan cel Mare. El avea să lase în urmă un stat puternic, întins pe ambele maluri de Prut. Această moştenire avea să reziste până pe 16 mai 1812, atunci când, imperiul otoman şi cel ţarist hotărăsc, peste capul românilor şi fără respectarea dreptului internaţional, anexarea de către Rusia a jumătăţii de Moldova situată la Est de Prut. Principatul Moldovei continua să existe ca şi unitate de drept internaţional, dar cuprindea numai teritoriul cuprins între munţii Carpaţi şi Prut. Acela a fost momentul în care liderii politici români au încetat să mai creadă în propaganda rusească şi care prezenta expansiunea spre vestul Europei ca pe o politică de protejare a lumii creştine.

Până pe 27 martie 1918 teritoriul locuit de români şi cuprins între Prut şi Nistru a fost sub ocupaţie ţaristă. Pe 27 martie 1918, pe fondul disoluţiei imperiului ţarist ca urma a revoluţiei bolşevice, Sfatul Ţării din Basarabia, organul politic reprezentativ, avea să decidă unirea cu regatul României.

În toată perioada interbelică imperiul sovietic, în fruntea căruia se afla Iosif Stalin, nu avea să recunoască revenirea acasă a Basarabiei. Acest pământ a stat permanent piedică în faţa unor bune relaţii dintre cele două state. Pe 28 iunie 1940, sub presiunea armatei sovietice, regele Carol al II-lea decide retragerea armată şi administrativă din Basarabia. Începe procesul de descompunere teritorială a regatului României şi care mai pierdea în acel an jumătate din Ardeal şi sudul Dobrogei. De această dată Germania condusă de Hitler a impus României, tot sub presiunea armelor, aceste cedări teritoriale în favoarea Ungariei şi a Dobrogei.

Carol al II-lea abdică, fuge din ţară şi locul său este luat la conducerea ţării de către Ion Antonescu, devenit ulterior mareşal. Regatul se păstrează ca şi formă de administrare politică a ţării, însă Mihai I avea doar un rol formal.

Începe procesul de consolidare politică, administrativă, economică şi militară a statului român. Ion Antonescu a fost nevoit să preia un stat aflat în colaps şi să îl transforme în mai puţin de un an în unul capabil să susţină un efort de război pe frontul din est.

Începând cu 1940 devenise evident că în est se va deschide un front militar între Germania şi Rusia. Problema se punea numai în: cine va aplica prima lovitură. Ion Antonescu ştia că va veni acel moment, însă data exactă o va afla cu doar puţin timp înainte. 

Pe 22 iunie 1941 armata română trece Prutul şi începe războiul sfânt pentru eliberarea Basarabiei. Jertfa şi eroismul soldaţilor români nu trebuie uitate niciodată, cu atât mai mult cu cât  ostaşii români porneau în luptă împotriva celei mai puternice armate a Europei. 

Ofensiva din Basarabia s-a făcut sub comandă militară românească. Mareşalul Ion Antonescu a dorit ca efortul de război pentru eliberarea teritoriilor româneşti să fie făcut de către români. Şi aşa a fost. 

În toată această perioadă Antonescu a susţinut permanent interesul şi drepturile României asupra Ardealului ocupat de Ungaria. Nu a existat clipă în care acest rapt teritorial să fie acceptat. Conjunctura istorică făcea ca la acel moment armata germană şi cea română să pornească împreună spre est, însă interesele erau total diferite: România urmărea eliberarea Basarabiei în timp ce Germania urmărea controlul asupra resurselor naturale, umane şi agricole din estul Europei. Regimul sovietic era considerat de toate părţile implicate în război, inclusiv de marile puteri ale lumii democratice, un pericol asupra lumii. Acest fapt a şi fost confirmat de perioada de după război şi care a împins jumătate de lume sub un control militar strict în care libertatea individului a fost suprimată iar bunăstarea promisă a întârziat să mai apară.

Actul de la 22 iunie 1941 era unul ce nu putea fi evitat. România slăbită nu avea puterea să stea în afara unui conflict militar ce a cuprins practic toată lumea.