Despre regii României

Cum din ce în ce mai puţini sunt profesioniştii scrisului pe teme de istorie ce cred că învăţăm cu adevărat ceva din fapte trecute, devine de la sine înţeles că nu e rostul istoricului de a da sfaturi pentru viitor. Nici de a face profeţii pe seama acestuia. Cunoscându-l foarte bine, istoricul poate, în cel mai bun caz, să formuleze o seamă de aproximaţii legate de ceea ce ar fi posibil să se întâmple.

Tocmai de aceea cred că mai relevant pentru esenţa eseului de 100 de pagini cu doar câteva zile în urmă lansat de profesorul Lucian Boia în seria de autor de la Humanitas ce îi poartă numele e titlul Suveranii României, şi nu subtitlul. Evident mai spectaculos, mai comercial, stimulând vânzarea volumului, subtitlul Monarhia, o soluţie? contează mai degrabă prin caracterul său interogativ şi deschiderea către presupuneri, mai curând decât spre certitudini.

Fără doar şi poate ultimele patru capitole ale cărţii ce analizează prezentul şi vorbesc despre un posibil viitor - Monarhiile, azi, Reîntoarcerea Regelui, Din nou, spre monarhie? Încheiere-în căutarea unui proiect pentru România – se citesc şi ele cu susţinut interes, ca şi restul volumului de altfel. E în afara oricărei discuţii că ele conţin analize şi observaţii de o inteligenţă ascuţită şi funcţionează, de asemenea, ca substanţiale texte de atitudine. Texte cu o rezonanţă specială în aceste zile când România şi românii se pregătesc să meargă la urne spre a alege un nou preşedinte. E cert că aflăm în ele reflecţii despre ce consecinţe dezastruoase a avut pentru ţară alegerea greşită, paradoxală, de neînţeles de la 20 mai 1990, când un fost comunist a fost neinspirat învestit, cu un vot popular covârşitor, cu sarcina de a scoate ţara din comunism, lucru pe care, desigur, l-a evitat şi temporizat din toate puterile. Cu consecinţe incalculabile ce se văd şi azi.

Eseul a fost scris spre a răspunde interesului crescut pentru monarhie din ultimii ani. Un interes aproape de neimaginat în primii ani de după Decembrie 1989, când operaţiunile de denigrare, eliminare din istorie şi din memoria colectivă a Suveranilor României, din perioada 1866-1947, operaţiuni pe scară largă practicată în cei aproape 50 de ani de comunism, îşi arăta pe deplin roadele. Interesul acesta crescut merita, fără doar şi poate, efortul de a pune la dispoziţie cititorului o sinteză alertă, defel pretenţioasă, menită să evidenţieze specificităţile Dinastiei de Hohenzollern care, indiferent de scăderile individuale ale câte unui reprezentant de-al său, a izbutit performanţa de a se manifesta pe parcursul celor aproape 8 decenii cât a condus ţara ca una strict românească.

Avea România nevoie la 1866 de un principe străin? Răspunsul profesorului Lucian Boia este afirmativ, deşi eseistul îşi manifestă dezacordul în privinţa modului în care a fost înlăturat din scaunul domnesc Alexandru Ioan Cuza. Principele străin şi ceea ce a urmat au fost replici utile şi soluţii eficiente la lunga tradiţie de dezordine şi ineficienţă guvernamentală ce a marcat ţara. Venirea Regelui Carol a ajutat România să obţină un dram de recunoaştere internaţională. Noul Rege va inaugura o dinastie ce va deveni “expresia unităţii şi suveranităţii ţării, în Constituţie (cea de la 1868 şi cea din 1923 n.m.) apărând şi prevederea expresă potrivit căreia urmaşii la tron aveau să fie botezaţi în autohtona religie ortodoxă.”

Cei patru reprezentanţi ai dinastiei vor fi Carol I, Ferdinand, Carol al II lea şi Mihai I. Extrem de interesantă şi mai apoi foarte convingător argumentată mi se pare afirmaţia în conformitate cu care “Regii României n-au semănat deloc unul cu altul, şi, nesemănând, n-a semănat deloc nici stilul domniilor respective. ” Un stil pe care profesorul Lucian Boia îl analizează în patru capitole- Carol I- un rege altfel decât supuşii săi, Ferdinand şi Maria: un rege slab şi o regină puternică, Carol II: regele cu mari calităţi şi cu mari defecte şi Mihai I –un rege sub vremuri- deloc lungi, dar extrem de dense, înglobând o apreciabilă cantitate de informaţie. Neagreând nici falsurile, nici minciunile pioase, nici mitizările, profesorul Boia riscă. O face de mai multe ori.

Se prea poate ca ceea ce e scris în carte despre Regele Carol I să surprindă. Căci istoricul evită primejdia sanctificării destul de la modă în vremea din urmă. “În fond, Carol I e suficient de important ca să nu încercăm să-l facem mai important decât a fost.” Autorului cărţii i se pare util să reamintească, în context, că “bazele Statului român modern s-au pus sub Cuza, desăvârşindu-se, desigur, sub Carol I.” Meritele civilizatoare ale Regelui sunt detaliate cu maximă onestitate. Nu însă şi apologetic.

Nu exclud deloc ca severitatea cu care e judecată “slăbiciunea” Regelui Ferdinand, pus într-un con de umbră nu doar de Regina Maria, ci şi de autoritatea longevivului prim-ministru Ion I.C. Brătianu, să provoace nemulţumiri. Decizia istorică de intrare în Marele Război de partea Antantei a fost luată de guvernul Brătianu, dar Ferdinand a acceptat-o. Regele “a cedat pur şi simplu în faţa opiniei dominante şi a liniei politice urmate de guvern.” Cea înzestrată cu un surplus de voinţă a fost Regina Maria, înfăţişată în carte ca un fel de “suflet al rezistenţei” în anii grei ai războiului.

Felul în care e prezentat Carol al II lea, de departe cel mai controversat  rege, va mira mulţi cititori. Mai ales pe cei familiarizaţi doar cu textele denigratoare la adresa unui Suveran fals înfăţişat doar ca un aventurier şi un fustangiu. Carol al II lea a nutrit ambiţia de a fi nu doar un arbitru, ci şi un conducător. De aceea în 1938, prin noua Constituţie, s-a autoproclamat drept “cap al Statului.” A fost mai puţin un dictator cât mai curând un spirit autoritar. A instituit un regim totalitar oarecum conciliant, relevantă fiind în acest sens atitudinea sa faţă de partidele “oficial dispărute.” Numai că, ne aminteşte profesorul Lucian Boia, mai peste tot în Europa, “valul democratic de după Primul Război Mondial s-a încheiat prin soluţii dictatoriale sau totalitare.” Acţiunea lui Carol al II lea a şi dereglat scena politică românească, dar a şi încercat să pună capăt unei dezordini crescânde. Carol al II lea a admis să se cedeze fără luptă teritorii ample din componenţa României. Întrebarea e dacă putea să facă altfel.

Mihai I putea fi, în opinia lui Lucian Boia, cel mai normal Rege al românilor, cu condiţia ca şi vremurile în care a domnit să fi fost normale. Nu a fost să fie. Capitolul ce îi este dedicat surprinde riguros esenţa acestor timpuri, a evenimentelor ce le-au jalonat, dar şi reacţiile tânărului Suveran. Profesorul Boia emite incitante opinii despre ceea ce s-a întâmplat în iunie 1941, când ţara a intrat în războiul împotriva Uniunii Sovietice, la 23 august 1944, când Regele a fost vioara întâi, şi la 30 decembrie 1947 când Mihai I a fost silit să abdice. Apare mereu întrebarea şi dacă?. Şi dacă ar fi fost altfel...

Dincolo de specificităţi şi individualităţi, Monarhia a fost în România o poveste de succes. Nu şi una idilică. Realismul evaluării eseistului e demn de semnalat. Ca şi prudenţa concluziilor.

Lucian Boia- SUVERANII ROMÂNIEI- MONARHIA, O SOLUŢIE?

Editura Humanitas, Bucureşti, 2014