Critica criticii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Gabriel Andreescu, autorul cărţii ”Cărturari, opozanţi şi documente- Manipularea Arhivei Securităţii”
Gabriel Andreescu, autorul cărţii ”Cărturari, opozanţi şi documente- Manipularea Arhivei Securităţii”

Era şi timpul să fie examinată critic lunga şi confuza dezbatere publică referitoare la dosarele Securităţii, urmare a Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică, precum şi constituirea CNSAS.

Sarcina şi-a luat-o Gabriel Andreescu, unul din disidenţii cei mai cunoscuţi din regimul comunist, în prezent conferenţiar la SNSPA şi  autor a numeroase volume consacrate îndeosebi problemelor legate de drepturile omului şi ale minorităţilor. Cartea lui recentă de la Polirom, „Cărturari, opozanţi şi documente“, are subtitlul „Manipularea Arhivei Securităţii“.

E vorba, aşadar, de o critică întemeiată pe documente, a felului în care, vreme de aproape 15 ani, s-a purtat, în presă şi nu numai, discuţia referitoare la colaborarea cu Securitatea a unor personalităţi, unele dintre ele, cu o contribuţie foarte importantă la cultura ţării.

Pe lângă şapte studii de caz (Adrian Marino, Constantin Noica, Nicolae Balotă, Alexandru Paleologu, Mihnea Berindei, Mihai Botez şi Nicolae Breban), există şi un capitol de consideraţii generale despre „Eşecul instituţional al deconspirării“. Privitor la acesta din urmă, îmi exprim rezerva că, voind a demonstra, cu orice preţ, „eşecul“ cu pricina, autorul alege stafidele din cozonac, spicuind erorile şi lăsând cu totul pe dinafară cazurile în care investigaţiile CNSAS au fost încununate de succes.

Nu pot să nu spun, înainte de a intra în problematica extrem de acută şi deopotrivă de delicată a cărţii, că ea este rodul unor cercetări temeinice şi minuţioase ale Arhivei CNSAS, cât şi al părerilor exprimate de comentatori, care au condus, nu o dată, la confruntări pătimaşe. Nici Gabriel Andreescu, cu toată acribia şi solida lui cunoaştere a domeniului, nu e scutit totdeauna de subiectivitate şi chiar de patimă.

Amendare a legii

Critica propriu-zisă, ilustrată de cele şapte cazuri considerate probabil paradigmatice de către autor, porneşte de la trei premise, din care două, cel puţin, nu mi se par pe
de-a-ntregul corecte.

Iat-o pe cea dintâi, o consecinţă a Legii, care „s-a oprit la o categorie foarte limitată de responsabili“, aceia pe care îi numeşte „colaboratori“, ignorând „uriaşul aparat dogmatic şi administrativ al comunismului“ (p.12). Cu alte cuvinte, au fost acuzaţi de „poliţie politică“, nu poliţiştii, ci indicatorii folosiţi de ei. „Paradoxală inversare de roluri“, afirmă autorul, explicabilă prin „capturarea statului postdecembrist de oamenii vechiului regim“ (p.11). Remarca a fost deseori şi cu ostentaţie făcută, deşi e numai parţial corectă. Numărul ofiţerilor şi lucrătorilor de Securitate daţi în vileag şi împotriva cărora justiţia s-a pronunţat este mai mare decât al colaboratorilor. Germina Nagâţ, şefa Direcţiei de Investigaţii a CNSAS, a dat cifrele exacte într-un interviu din revista „22“, pe care Gabriel Andreescu nu pare să-l cunoască. (Nu-i convine să-l ia în calcul?). E adevărat, pe de altă parte, că numele securiştilor nu spun nimic celor mai mulţi, în vreme ce numele scriitorilor atrag imediat atenţia.  

A doua premisă şi cu care sunt de acord este că definiţia dată „colaborării“ în OG nr.24/2008 (care a modificat Legea 187/1999 şi a stat la baza noii Legi nr.293/2008) se restrânge la „furnizarea de informaţii care denunţă activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist“, ceea ce pune pe acelaşi plan lucruri diferite, creând confuzie.

Scrie Gabriel Andreescu: „Voi folosi o altă interpretare, aflată între colaboraţionismul care înregistrează orice conivenţă, prea diluat, şi cel strict al legii, prea limitat. Colaboratorul este cel care (a) a acţionat pe baza unor cerinţe ale Securităţii, (b) a acţionat pentru interese ale regimului contrare celor ale societăţii (oamenilor) şi (c) a afectat direct viaţa oamenilor sau a operat pentru regim cu un anumit grad de sistematicitate şi coerenţă“ (p.258). 

Precizare cât se poate de necesară, pe care o eventuală amendare a Legii ar trebui s-o aibă în vedere.

Despre cazul Adrian Marino

Nu sunt de acord însă, din nou, cu cea de a treia premisă, subînţeleasă, aceasta, spre deosebire de primele două. E destul să citim începutul capitolului (p.19) despre Adrian Marino, „Campania de distrugere a unui model“, ca să înţelegem punctul de vedere, neformulat explicit, al autorului. În rezumat, viaţa lui Adrian Marino „a fost expresia unui proiect personal “ pe care „l-a împlinit, deşi totul în jur i se opusese“ – întreruperea carierei academice, arestarea şi domiciliul obligatoriu, interdicţia o lungă vreme de a publica şi altele –, astfel încât „între profesionişti, Marino devine cărturarul, ultimul nostru enciclopedist“.

E, din nou, adevărat, doar că, vorba lui Maiorescu, nu e în chestie. Nu vreau  să mă pronunţ cu privire la fondul problemelor ridicate de Gabriel Andreescu, nici la „lectura“ documentelor (o voi face în numărul viitor).

Vreau doar să-i aduc aminte că enormele calităţi ale unui om nu-l cruţă adesea de compromisuri şi de ticăloşii. Ion Caraion ne oferă un trist exemplu, Şt.Aug.Doinaş, un altul, ca să rămân la scriitori. Dacă pledoaria în favoarea autorului „Vieţii lui Alexandru Macedonski“ era în dreptul ei când constata ignorarea de către acuzare a talentului şi tenacităţii intelectuale a acestui „alergător de cursă lungă“ sau când deplângea tonul suburban folosit de acuzatori, meritele ca atare ale celui în cauză nu au calitatea sau capacitatea de a-l pune la adăpost de incriminarea unei eventuale colaborări cu Securitatea.

Şi e bine că Gabriel Andreescu n-a rămas prizonier principiului lui şi a apelat la documente ca să ne convingă de nedreptatea făcută lui Marino.

În rezumat, viaţa lui Adrian Marino «a fost expresia unui proiect personal» pe care «l-a împlinit, deşi totul în jur i se opusese»,  (....) astfel încât «între profesionişti, Marino devine cărturarul, ultimul nostru enciclopedist».”

Numărul ofiţerilor şi lucrătorilor de Securitate daţi în vileag şi împotriva cărora justiţia s-a pronunţat este mai mare decât al colaboratorilor.

E o critică întemeiată pe documente, a felului în care s-a purtat discuţia referitoare la colaborarea cu Securitatea a unor personalităţi.”

Profesorul Gabriel Andreescu (65 de ani) a fost unul dintre disidenţii care i s-au opus deschis lui Nicolae Ceauşescu.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite