De lăudat deopotrivă şi decizia, şi perseverenţa cu care a izbutit autoarea să îl convingă pe viitorul ei protagonist că astfel de cărţi, aş zice nu neapărat de amintiri, nu se scriu obligatoriu “la final de carieră”. La fel cum lăudabilă este şi capacitatea Sandei Vişan de a-l fi transformat încet-încet pe Răzvan Mazilu -şi lucrul acesta se vede, se simte dacă citeşti cu atenţie cartea- din protagonist în veritabil, în pasionat, dedicat partener de discuţie, de confesiune. O confesiune netrucată, nebazată nici un moment pe comercial, pe cine ştie ce dezvăluiri senzaţionaliste, deloc îndatorată modelului patentat de revistele glossy. Avem, aşadar, de-a face cu confesiune sinceră, adevărată însă, în acelaşi timp, moderată, echilibrată, cu măsură.

Sunt absolut sigur că de-a lungul perioadei în care s-a lucrat la carte, el, protagonistul, el, partenerul, a simţit mai mult ca niciodată nevoia introspecţiei. Nu numai pe aceea a rememorării, a revizitării unor episoade, unor momente din care s-a construit viaţa lui de până acum şi a ceea ce se numeşte, uneori nedrept de sec, carieră. Ci necesitatea, obligativitatea meditaţiei despre sine. Aşa se explică, cred, aparent bizarele, în fapt beneficele ruperi de ritm pe care le aduc cu sine textele, în fapt, mărturiile scrise în singurătatea nopţii, pe care Răzvan Mazilu i le trimitea Sandei Vişan în mailuri, transcrise ca atare în volumul Răzvan Mazilu- De la dans la musical (Editura Nemira, colecţia Yorick Actual, Bucureşti,2017).

Formula de bază a cărţii, metoda ei, este aceea a interviului. Condus cu mână sigură, cu aplomb, cu o curiozitate deloc mimată ori pur şi simplu falsă de Sanda Vişan. Interviului, să-i zicem, principal, cel cu Răzvan Mazilu, asociindu-se , în cel mai fericit chip cu putinţă, scurte conversaţii cu personalităţi ale lumii artistice- coregrafi, profesori de artă a dansului, actori, manageri, regizori- cu care s-a intersectat în devenirea lui artistică protagonistul, dar şi mici fragmente de cronici ca şi utile lămuriri cu caracter teoretic furnizate de autoare. Astfel reconstruindu-se parcursul de la dans la musical al lui Răzvan Mazilu.

Se prea poate să fie îndreptăţită ipoteza ca totul să fi început ca un jurnal de repetiţii la excelentul spectacol Cabaret, pe care Răzvan Mazilu l-a montat, împlinindu-şi un vis mai vechi, la Teatrul German de Stat din Timişoara, oraşul de care se leagă cele mai mari succese ale sale în domeniu. Pentru ca mai ăncolo proiectul editorial să se reformuleze şi să dobândească portanţa şi complexitatea lui de acum.

Mă număr printre cei care cunosc, care au şi urmărit, au şi comentat, măcar în linii mari, această traiectorie. S-a întâmplat ca, la scurtă vreme după ce l-am văzut, recunosc, la televizor, în ipostaza de dansator şi de component al companiei de dans contemporan a Adinei Cezar, să-l cunosc pe Răzvan Mazilu, pe atunci încă student. Care făcuse deja oarecare senzaţie atât în mediile teatrale cât şi în ceea ce se cheamă lumea bună a Bucureştilor, în calitate de promotor al spectacolelor de teatru-dans. Aşa cum a fost acel prim şi de neuitat Dama cu camelii care i-a luat, ne-a luat cumva pe nepregătite pe comentatorii de teatru.

Răzvan era încă de atunci ceea ce se numeşte generic “un om interesant”. Încă de atunci îmbrăcat preponderant în negru, frumos, sensibil, de o politeţe absolut desăvârşită, însă nu neapărat chiar foarte abordabil, având o anumită stranietate.

De altminteri, regăsesc în cartea Sandei Vişan un extras dintr-un articol intitulat Portretul artistului ca barometru, publicat în 2007 în Dilema de regretatul Alex Leo Şerban. Îl reproduc în cele ce urmează: “Personalitatea lui Mazilu şi mai ales background-ul lui artistic nu erau de natură să-i asigure o mare simpatie printre criticii de teatru. La 21 de ani, deja ca virtuoz-coregraf, frumos şi pe deasupra şi cu un aer altier ce agresează mediocrităţile, Mazilu era un prodigios copil teribil care, atacând sacrosanctul domeniu al Teatrului, dinspre acela, frivol fireşte, al dansului, trebuia pus cu botul pe labe- să mai aştepte!

Recitită acum, din perspective timpului, din aceea a devenirii artistice a lui Răzvan Mazilu, ca şi din aceea a receptării critice a creaţiei sale artistice, aprecierea lui Alex Leo Şerban este şi nu este tocmai corectă. Mai întâi pentru că, aşa după cum scrie, imediat, în contrapunct, Sanda Vişan, Răzvan Mazilu nu a aşteptat. Iar cartea surprinde exact şi în detalii neaşteptarea artistului. În al doilea rând pentru că nu prea cred că Răzvan Mazilu ar fi avut parte, la începuturile carierei lui în teatru, de un atât de radical pus cu botul pe labe din partea criticii teatrale. Aşa cum l-a perceput Alex Leo Şerban. Nu a fost, desigur, vorba despre unanimităţi, au existat şi observaţii, şi critici, şi rezerve. S-au comis, probabil, şi nedreptăţi, s-or fi emis şi aşternut pe hârtie şi opinii fără acoperire în fapte. Unele dintre ele posibil născute din necunoaşterea criticului care se prea poate să fi fost mult prea grăbit să scrie.

Cred însă că de mai dure, de mai nemeritate, chiar de iresponsabile puneri pe labe a avut parte Răzvan Mazilu în aceşti ultimi ani. Ani dedicaţi musical-ului. Aş putea eu însumi cita şi pune în discuţie câteva astfel de atitudini născute- şi sunt foarte atent când spun şi scriu asta- din tot mai agresiva mediocritate a unei bune părţi a criticii teatrale actuale.

Tocmai de aceea socotesc cartea Sandei Vişan şi ca un act de dreptate ce i se face azi unui artist ajuns cu demnitate - şi aici o citez pe autoarea volumului- nel mezzo del camin.

Sanda Vişan- RĂZVAN MAZILU De la dans la musical; Editura Nemira, Colecţia Yorick Actual, Bucureşti, 2017