AVANPREMIERĂ „Isus al meu“, cea mai recentă carte a lui Gabriel Liiceanu

AVANPREMIERĂ „Isus al meu“, cea mai recentă carte a lui Gabriel Liiceanu

Gabriel Liiceanu                                                                                                           FOTO: Matei Buţă

„Isus al meu”, cea mai recentă carte semnată de Gabriel Liiceanu, urmează să apară în librării. „Adevărul” prezintă, în avanpremieră, un fragment din volumul apărut la Editura Humanitas.

Ştiri pe aceeaşi temă

Pentru cititorul evlavios, această carte e scandaloasă. Habotnicul trebuie s-o evite cu orice preţ. Ateul nu va fi satisfăcut. Cititorul instalat în certitudini va fi tulburat. În alt secol, ar fi fost socotită eretică şi pusă pe foc. Dar cel ce trăieşte paradoxurile şi nedumeririle propriei credinţe, scepticul şi însetatul de cunoaştere, aflaţi şi ei în căutarea unor răspunsuri, se vor regăsi în întrebările presărate de-a lungul acestei călătorii.

„Despre Isus nu ştiu să spun decât atât: e fiinţa care a suferit cel mai mult din pricina felului în care arătăm noi, oamenii. I-a păsat de noi ca nimănui pe lume. De aici şi încercarea lui de a crea o nouă stare morală a omenirii, de a ne da alt chip interior. Nimeni, vreodată, nu ne-a propus o schimbare din adâncuri de o asemenea anvergură.“ – Gabriel Liiceanu

-FRAGMENT-

„De vreme ce sunt publicate, cărţile au un public. Tipărindu-şi manuscrisul, autorul îşi propune să stea de vorbă cu cineva. Îşi imaginează un auditoriu, măcar pe câţiva dintre semenii săi pe care-i va întâlni prin spusele sale. Nu ştiu dacă este şi cazul acestei cărţi. Presupun că fiecare cititor are de la bun început, pe o asemenea temă,  poziţia lui, convingerile îi sunt de nezdruncinat, argumentele nu funcţionează. Aşa încât pentru cine am scris această carte? Nu întâmplător ea s-a alcătuit în crepusculul vieţii. În ea se află rezultatul întâlnirii dintre tot ce am auzit (citit, trăit) pornind de la tema cristică şi tot ce am ajuns, printr-o strădanie continuă şi mereu atent la primejdia alunecării pe o pantă sau alta, să gândesc cu mintea mea.

De fapt nu mi-am propus să conving pe nimeni de nimic. Am vrut pur şi simplu să ofer un document de înţelegere obţinut la capătul unui efort personal de gândire. Aş fi însă fericit să întâlnesc un cititor care să-mi vină în întâmpinare cu libertatea efortului său de gândire. Cum poate însă funcţiona înţelegerea pe cont propriu când gândirea noastră este deja ancorată într-o tradiţie de neclintit? Şi, în plus, când e vorba de una dintre temele în care vehemenţa opiniilor atinge o cotă maximă? Şi cum, în condiţii de intoleranţă extremă, mintea noastră mai poate încerca să fie liberă? Iar încercarea ei de distanţare ar putea fi oare privită, dacă nu binevoitor, măcar cu o oarecare îngăduinţă? Ca să nu exasperez pe parcurs cititorul nerăbdător să afle „ce cred”, voi expune de la început premisele de la care pornesc.

Trăiesc într-o ţară în care pietatea difuză e luată drept unitate de măsură a comportamentului firesc, în vreme ce lipsa ei sau, mai rău, reflecţia liberă asupra temeiurilor credinţei sunt judecate din capul locului ca o insuficienţă structurală a omului incapabil de subtilităţi sufleteşti şi de subţirimi spirituale menite să deschidă calea către marile realităţi nevăzute. Trăiesc în mijlocul unui popor năruit de sărăcie şi disperare, obişnuit să primească creştinismul ca pe o superstiţie ceva mai cizelată. Trăiesc în ţara unor intelectuali apţi de subtile hermeneutici biblice, dar care nu ştiu să-ţi spună întocmai „ce cred” şi „în ce cred” şi a căror viaţă nu are, luată la bani mărunţi, nimic creştinesc în ea. Cei mai mulţi sunt agresivi şi gata să te asimileze, dacă nu pactizezi cu credo-ul lor, liliacului orb care nu se simte bine decât în întunericul peşterii lui.

Ei bine, pentru că aşa stau lucrurile, şi pentru că Dumnezeu nu mi s-a arătat pe drumul căutărilor mele nici ca stâlp de foc, nici în vuiet de furtună şi nici nu mi-a trimis Fiul în vis cu coroana de spini pe cap, îmi voi asuma riscul de a vorbi în deplină libertate despre o temă care la noi e încadrată de paznici severi, fie ei teologi de serviciu sau atei agresivi.

„În deplină libertate”, aşadar. Asta  însemnând: fără teama de-a exprima gânduri adunate în mine de-a lungul vieţii, punându-mi cap la cap lecturile, cântărind toate argumentele şi – mai ales – lăsându-mi mintea să judece acolo unde alţii se mulţumesc să invoce „virtutea credinţei”. Voi regreta, desigur, că Dumnezeul pe care nu-l poţi pipăi decât cu ochii minţii şi-ai sufletului nu şi-a coborât harul şi asupra mea, îndurându-se să-mi dea un semn, cât de mic, că este, şi nefiind mai niciodată prezent acolo unde era aşteptat să fie. – „În deplină libertate” însemnând: fără teama că voi răni sensibilităţi şi voi dezamăgi sau că voi fi tratat drept un „infirm”. („Cine nu are credinţă e un animal!”, mi-a spus recent cineva, lăsându-mă să înţeleg la ce retrogradare mă expun în cazul în care aş rămâne needificat.) – „În deplină libertate” însemnând: capabil să descriu fără şovăială locul în care mă aflu, fără teama de a-mi asuma păcatul cu care va voi să mă încarce privirea încruntată a celor edificaţi. – „În deplină libertate”: propunându-mi să rămân, deocamdată, la nivelul incertitudinilor, contestărilor şi silogismelor mele; şi la nivelul uimirii mele în faţa celor care au luat în arendă pentru totdeauna ograda lui Dumnezeu. – „În deplină libertate” însemnând, în sfârşit: aşezându-mă la nivelul perplexităţii pe care mi-o provoacă îngâmfarea celor dispuşi să-i ardă pe alţii pe rugul credinţelor lor.

Rândurile acestea reprezintă o digresiune inaugurală, un soi de rugăciune şi de pregătire interioară înainte de a porni la drum. Un drum pe care s-ar putea să fiu singur, căci nu-mi fac iluzia, cum spuneam, că un dialog pe teme sacre ar fi lesne de imaginat. Trebuie, de aceea, să intru gol în această confesiune, eliberat de teama politicoasă care stă tot timpul la pândă atunci când ştii că cel mai adesea te vei confrunta cu încrâncenarea celorlalţi. Voi lăsa aşadar deoparte orice judecată conjuncturală, orice concesie complezentă şi-mi voi asuma din capul locului cortegiul de neînţelegeri care va însoţi lectura acestor pagini. Tot ce mi-aş dori ar fi ca cititorul să nu mă aşeze din prima clipă într-un loc deja pregătit pentru unul ca mine pe harta prejudecăţilor lui.

                                              ***

Această carte s-a construit în mers. Ea înaintează asemeni unei zile care îşi schimbă, pe parcurs, lumina. Nu explicitez un punct de vedere pe care l-am avut de la început, ci unul care, născându-se la un moment dat, se schimbă pe drum, pe măsură ce gândurile şi lecturile mele avansează iar întrebările se înmulţesc. „Isus al meu” s-a metamorfozat odată cu fiecare pagină scrisă. Când am început să scriu, l-am socotit pe Isus făptura cea mai aleasă, un om divin în măsura în care era mai presus de noi toţi. Venea spre noi de undeva de „deasupra” noastră (dar de unde?) şi, totuşi, era om, căci ce altceva ar fi putut fi? Şi totuşi nu împărţea cu noi alcătuirea interioară, căci era alcătuit altfel decât noi. „Fără de loc” între locurile pe care le ocupăm noi pe harta lumii, căci, unic fiind, avea doar locul lui şi astfel, cum spunea Platon despre Socrate, trebuia gândit ca fiind „cel mai fără de loc” (atopótatos) în lumea de aici, straniu, fără de pereche, außer-ordentlich, „extra-ordinar”, în afara ordinii din care facem parte noi, oamenii. Un exemplar strălucit şi unic, cum nu s-a mai născut şi nu se va mai naşte niciodată, unul care îi socotea din capul locului pe oameni, pe toţi oamenii, semeni, aşadar unul care nu putea decât iubi şi îndemna la iubire, rupând astfel cercul vicios al condiţiei umane.

Am scris şi terminat cartea în cele două luni în care, forţat de împrejurări, n-am mai ieşit din casă. Mintea, scutită de bruiajul cotidian în care trăisem până atunci, s-a aşternut cuminte pe drum. Nu-mi venea să cred că totul mergea „de la sine”. Dar ce însemna „de la sine”? În această recluziune, nu mi-am pierdut totuşi minţile până într-acolo încât să-ncep să cred că totul fusese gândit de Cineva la scară planetară ca să pot eu să-mi termin cartea! Şi, totuşi, încheind o carte despre credinţă, aveam nevoie, dacă nu de o credinţă, măcar de o iluzie, măcar de o superstiţie. Aşa se face că, fără să fi ţinut, în timp ce scriam, socoteala zilelor, faptul de a fi scris ultima pagină a cărţii în Vinerea Mare, m-a pus pe gânduri...    16 aprilie 2020” (Copyright: Editura Humanitas)

 

Gabriel Liiceanu este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală“ din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.  (Foto dreapta: INQUAM PHOTOS)

„Jurnalul de la Păltiniş” (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru–discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor '80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, „Epistolar” (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, „Declaraţie de iubire” (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. „Uşa interzisă” (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu „Scrisori către fiul meu” (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. „Întâlnire cu un necunoscut” (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.

În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“: „Despre minciună” (2006), „Despre ură” (2007) şi „Despre seducţie” (2007), „Estul naivităţilor noastre” (2012), „Dragul meu turnător” (2013), „Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile” (2014), „Nebunia de a gândi cu mintea ta” (2016), „România, o iubire din care se poate muri” (2017), „Continentele insomniei”, (2017), „Aşteptând o altă omenire” (2018), „Caiet de ricoşat gânduri sau Despre misterioasa circulaţie a ideilor de‑a lungul timpului” (2019), „Ludice.Exerciţii de umor criptic” (2019).

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: